„Că unde îţi este comoara, acolo îţi va fi şi inima”

Elena Solunca Moise

Începem postul mare cu rememorarea izgonirii lui Adam din rai, sau cum se mai spune, a căderii primilor oameni în mijlocul creaţiei divine. La început, în rai fiind întâii oameni,  Dumnezeu a dat o singură poruncă în care descifrăm nemăsurata-I iubire: „Din toţi pomii raiului poţi să mănânci, dar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca din el cu moarte vei muri.” Este glasul iubirii proniatoare, căci porunca nu era o interdicţie absolută, ci  spre a-l păzi pe om de moarte şi a-l păstra în locul pregătit încă de la începutul creaţiei. În timp, odată cu evoluţia cunoaşterii, urmau ca omul să poată „mânca” şi din acest pom întru desăvârşire. Cum vrăjmaşul  voia cu tot dinadinsul ca omul să fie  al său, a trimis pe şarpe  care, cu viclenia-i perfidă, i-a zis lui Adam: „Nu veţi muri, dar Dumnezeu ştie că în ziua în care veţi mânca din el veţi fi ca nişte Dumnezei, cunoscând binele şi răul.”  Cum s-a făcut că omul a dat crezare şarpelui şi nu Ziditorului său? Din pricina trufiei care alterează modul de a percepe şi înţelege lumea ce a făcut pe Adam să urmeze cuvintele mincinoase ale şarpelui, arătându-se indemn de destinul pe care Părintele ceresc îl hărăzise.

Altfel, s-ar fi cuvenit a se întreba: Cum poate fi o creaţie mai sus de Creator sau la fel cu El? Ce a urmat o spune prea frumos  Blaga într-una dintre poeziile sale ca să nu-l cităm:

„Când izgonit  din cuibul veşniciei întâiul om/ trecea uimit şi-ngândurat pe codri ori pe câmpuri/ îl chinuiau mustrându-l/ lumina, zarea, norii – şi din orice floare/ îl săgeta c-o amintire paradisul./ Şi omul cel dintâi, pribeagul, nu ştia să plângă./ Odată, istovit de-albastrul prea senin al primăverii,/ cu suflet de copil întâiul om/ căzu cu faţa-n pulberea pământului:/ Stăpâne, ia-mi vederea, ori dacă-ţi stă-n putinţă/ împăienjenește-mi ochii c-un giulgiu,/ să nu mai văd, nici flori, nici cer, nici zâmbetele Evei / şi nici nori,/ căci vezi, lumina lor mă doare./Şi-atunci, Milostivul într-o clipă de îndurare/ ăi dete lacrimile.”

Lacrimile sunt un dar şi o mărturisire spre îndreptare; mai sunt, uneori o binecuvântare despre care cei sporiţi întru duhovnicie vorbesc ca despre un „rai al lacrimilor”. Coşbuc, mărturisea ca „suflet din sufletul neamului” nostru într-o poezie închinată doinei,  care înrourează ochii cu picături  de alean: „Copilo, tu eşti gata de-a pururi să plângi/ Şi când eşti tristă doino, tu inima ne-o frângi./ Dar nu ştiu cum e bine;/ Când plângi, în urma ta/ Noi plângem toţi/ Şi-amarul mai dulce ni-i aşa.”

„Nu numai cu pâine trăieşte omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu”

Prima poruncă priveşte abstinenţa de la mâncare şi, nu fără temei, câtă vreme spunem şi azi că e bine să mâncăm ca să trăim, nu să trăim ca să mâncăm; actul mâncării este necesar dar cu totul insuficient  vieţii care are şi o dimensiune spirituală şi înalţă omul  deasupra condiţiei biologice. O arată, cum nu se poate mai bine, răspunsul pe care Hristos l-a dat diavolului la prima ispită: „Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu”.  Cuvântul lui Dumnezeu este pâine şi viaţă şi adevărata trăire a omului este în plinirea Cuvântului  lui Dumnezeu, Care „a poruncit şi s-a zidit”. Pildă cu totul desăvârşită  ne-a dăruit-o Preasfânta Fecioară  Maria care a răspuns îngerului binevestitor: „Iată roaba Domnului, fie mie după cuvântul tău.” Izgoniţi, întâii oameni au găsit sălaş „în faţa Edenului”, păzit cu străşnicie de heruvimii care  cu sabie de foc, făceau imposibilă întoarcerea. Un loc „cumplit faţă de cel pierdut”, cum şi-l imagina John Milton care continua: „Părinte al milosteniei şi-al îndurării/ Pe om căzut din răutatea lor (a diavolilor)/ Tu nu l-ai osândit la fel de aspru,/ Ci mult mai mult ai înclinat spre milă/ Iar Fiul Tău cel scump şi unul numai/ Abia-nţelese că nu eşti atât/ De aspru cu plăpândul om ci-nclini/ Mai mult spre milă spre a-mpăca / Mânia Ta, spre a pune capăt luptei/ Stârnite între dreptate şi-ndurare/ Care se oglindea pe Chipul Tău/ Da, Fiul Tău abia-nţelese asta/ Că-şi jertfi suprema fericire/ De-aţi sta alături, morţii El pe Sine/ Cu voia Lui dăruindu-se, astfel/Răscumpărând a omului greşeală/O, pildă a iubirii fără seamăn/ În dragostea Dumnezeirii numai/ Aflându-şi loc! În veci mărire Ţie, Fiu al lui Dumnezeu, mântuitor al oamenilor!” Comoara dăruită omului este acum în cer, acolo unde se vede necuprinsă în sublim slava lui Dumnezeu cu care cei vrednici se pot împărtăşi prin ascultarea lucrătoare a voii lui Dumnezeu.

„Raiul cel închis, poarta şi-a deschis” la Naşterea cea de peste fire a Fiului lui Dumnezeu. El ne-a vindecat de toate bolile sufleteşti şi trupeşti desprinse din neascultare şi a făcut-o prin iertare. Dacă păcatul este boală, până a fi boală de moarte, iertarea este însănătoşire până la înveşnicire. De atunci, toată istoria  încoace se desfăşoară în rugăciunea lui Hristos pe Cruce: „Părinte, iartă-le lor că nu ştiu ce fac.” Acolo o vedem prin fericirile despre care a vorbit Hristos greu de înţeles într-o lume a derizoriului. Greu de înţeles, dar nu imposibil iar actul înţelegerii este pasul dintâi spre făptuire. Aşa spunem: „Fericiţi veţi fi când vă vor ocărî pe voi şi vor spune tot cuvântul rău împotriva voastră, minţind pentru mine. Bucuraţi-vă şi vă veseliţi că plata voastră multă este în ceruri.”

Cum poate fi omul iertat ştiind că poticniri află la tot pasul şi aproape că nu mai observă căderile sale într-un mediu entropic?  Ne învaţă Însuşi Mântuitorul în Rugăciunea pe care ne-a dăruit-o: „şi ne iartă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri.” Iertarea este, în acest fel, o măsură, a apropierii omului de Dumnezeul Iubirii pentru om şi al credinţei noastre în această nesfârşită Iubire. Odată cu căderea omului, a căzut întreaga natură şi acum, când suntem pe pragul dezastrului o vedem cu prisosinţă. Dar, să fim convinşi că iubirea divină „nu cade niciodată”, chiar şi atunci când toate în juru-ne par absorbite de abis. Iertarea este ca o neantizare a răului şi este deplină când, spune cu limpezime Hristos, iertarea faţă de cei ce ne-au greşit   este înaintemergătoare celei pe care o cerem de la Dumnezeu şi de la semenii noştri.   Tot în Evanghelia Sf. Ap. Matei întâlnim precizarea: „Că de veţi ierta oamenilor greşelile lor, ierta-va şi vouă Tatăl vostru cel ceresc, iar de nu veţi ierta oamenilor greşelile lor, nici Tatăl vostru nu vă v-a ierta greşelile voastre”. Întrebat de Petru de câte ori să iertăm, Legea veche decretând de „şapte ori câte şapte”, Hristos spune că „de 70 de ori câte şapte”, adică spre infinit dacă ţinem seama că viaţa noastră se stinge în moarte. Asta adaugă o dimensiune în plus făptuirea voii celei bune a lui Dumnezeu manifestată în primirea cu suflet curat a semenului, cu dorinţa de a fi împreună, căci, spune Domnul, „nu e bine ca omul să fie singur”. De aceea este cu totul insuficient  doar să nu faci răul, ci că este la fel de necesar să faci binele. Acel bine care se arată „răul mai binelui”, deschis spre altul ca un dor fără saţiu. Fără aceasta, viaţa devine un coşmar cum adesea vedem în lumea contemporană. Se spune cu îndreptăţire că neiertarea este o otravă foarte puternică din care bea mai întâi cel care nu poate sau nu vrea să ierte. Cel care nu iartă se amăgeşte doar pe sine, având în faţă rătăcirea fără întoarcere.

Postul este ca un dar şi aşa se cuvine a-l primi cu senină recunoştinţă

A ierta pe celălalt este a renunţa la ceva din ce crezi că este al tău în mod absolut. Căci, cum să fie ceva al nostru, câtă vreme tot ce avem bun, de la Dumnezeu avem şi lui trebuie să-i mulţumim. Pe El trebuie să-L slăvim şi lăudăm ştiind prea bine că, învaţă David, o facem spre propria îndreptare. Această renunţare la sine începe cu mâncarea dar nu se reduce, nici pe departe la ea; este doar un început bun de neocolit, dar cerând a fi continuat. Postul fără rugăciune şi făptuirea binelui rămâne un regim alimentar cu virtuţile lui de protecţie împotriva îmbolnăviri, dar nimic mai mult. Se cuvine să fim cu luare de seamă, cum scrie Sf. Ap. Pavel, că toate ne sunt îngăduite, dar nu toate ne zidesc. El mai învaţă că acei care nu ţin post, să nu râdă de cei care o fac, iar cei ce ţin post să nu osândească pe cei care nu o fac.  Adică, este la fel de important şi cum  ţinem post, cum se regăseşte el în gândul, inima şi comportamentul fiecăruia.  Fariseii făţarnici îşi „smoleau faţa”, se arătau întristaţi peste poate ca să impresioneze cu o superioritate de mucava. Ca şi rugăciunea, postul trebuie să fie o taină, nu un subiect de sporovăială, sau de fală şi celor ce se arată semenilor spre propria lor slăvire, Mântuitorul lămureşte: „Amin zic vouă, că şi-au luat plata lor.” Departe de a fi o pedeapsă sau o frustrare, postul este ca un dar şi aşa se cuvine a-l primi cu senină recunoştinţă. Un sfânt Părinte învaţă să dăruim semenilor ceea ce am fi mâncat noi. Este o îngemănare a postului cu milostenia, un fel de jertfă pe care o aşezăm cuvios pe altarul lui Dumnezeu din sufletele noastre. Să ne amintim de bogatul nemilostiv şi săracul Lazăr, când Avraam a spus celui bogat: „Fiule, adu-ţi aminte că ai luat cele bune în viaţa ta”, fiind vorba de cele bune în ordinea materială a lumii. Bogatul nu are nume, e lipsit de personalitate de unde vedem că dăruind nu doar că „dobândim” cum spunea Nicolae Steinhardt  ci dăinuim, suntem o  personalitate unitară în unicitatea ei.  Când spunem că dăm de pomană înseamnă că numele nostru sau al celui pentru care dăruim este spre pomenire în cer. Altfel, este cum scrie David despre cei care  caută vrajba că „pierit-a pomenirea lor în sunet”.

Şi fariseii posteau, dar o făceau spre ştirea tuturor spre slăvire proprie,  cum voiau să se ştie şi faptele milosteniei lor.  Când vrei să primeşti de la oameni ceea ce doar Dumnezeu dă spre bună-primire, nu ar trebui spre mirare că Făcătorul a toate câte sunt nu ia seama la ele. De aceea, dintre toate grijile pe care le are omul pe pământ, cea mai mare este de a nu-L mânia pe Domnul. Grija de a nu-l mânia pe Dumnezeu însoţea pe bunii noştri cei din veacuri apuse, le lumina sufletele şi, prin ei, şi ale noastre. Ei întrebau mustrător: Nu-ţi este frică de mânia lui Dumnezeu? Cât despre cel care dăruieşte cu resentiment sau doar „aşa că trebuie” se aseamănă cu unul care îl fură pe Dumnezeu dar de păgubit, se păgubeşte pe sine. Mai este şi ceea ce se numea „milostenie învăluită”; învăluită adică în tot interese necuvioase. Sigur, milostenia poate fi asemuită cu o comoară pe care o punem spre păstrare şi este important unde anume o aşezăm:  pusă oriunde în pământ e pândită de hoţii care  pândesc, sau de stricăciune. Dacă ne facem comoară în cer, e ca şi cum am  da-o spre pază îngerilor. Mântuitorul atrage atenţia că acolo unde este comoara noastră este şi inima noastră, sufletul pe care dorim a-l da în mâinile lui Dumnezeu. Mai întâlnim  şi dintre cei care invocă, spre apărare cuvintele Mântuitorului după care nu ceea ce mănâncă poate spurca omul, ci ceea ce iese din gură. Adevărat, doar că omul este o unitate şi ceea ce „iese din gură” depinde, direct sau indirect, de ceea ce intră în gură. Nu e vorba de mâncare ca act în sine, ci de ceea ce este dat ca hrană pentru merge drept pe calea vieţii. Acum trăim într-o lume a conexiunilor, unde  „totul se leagă de tot” şi prea bine constatăm ceea ce odinioară era „dreaptă rânduială” se arată acum a fi concordantă cu rezultatele ştiinţei.  Lăcomia este un păcat pentru că încalcă măsura cea bună în toate şi face mai întâi rău trupului pe care-l îmbolnăveşte şi, cum aflăm într-o înţelepciune uitată, „lăcomia strică omenia”. Sf. Ap. Pavel scria că „bine este a se întări inimile voastre cu darul, nu cu mâncărurile”.

Se merge chiar mai departe  şi se vorbeşte de post cu referire la toate simţurile, aceste deschideri prin care pătrunde lumea exterioară spre lumea din afară despre a căror pază vorbea Sf. Vasile cel Mare. Pornind de la cuvintele psalmistului „Ce folos este întru sângele meu când mă cobor în stricăciune?”, Sf. Vasile cel Mare se întreabă retoric: „Nu ştii oare că, cu cât îţi faci mai grasă carnea, cu atât faci mai grea închisoarea sufletului?”

Din această „închisoare”  sufletul se poate elibera doar  prin milostenia  „neînvăluită”,  atât de importantă încât se spune că dacă posteşti să faci milostenie, dacă nu posteşti iarăşi să faci. Milostenia e o dăruire de sine apărută din renunţarea la sinele propriu spre a primi pe acei pe care Hristos i-a numit „fraţi ai săi mai mici”. Se conturează aici un cerc al virtuţilor – postind eşti mai sănătos iar  din ce economiseşti dai mai multă milostenie: darul pe care îl facem are o bucurie de neegalat. Din ea se hrăneşte sănătatea trupească şi sufletească, fiind  ca şi cum dăruim lui Dumnezeu de la care vine „toată darea cea bună şi tot darul cel desăvârşit”. Încet, încet în ritmul şoptit al răbdării totul se toarce în rugăciune , dimpreună vorbire şi apoi lucrare cu Dumnezeu. Lui Dumnezeu – Cuvântul prin care „toate s-au făcut” să nu obosim a-i spune cu medicul, poetul, isihastul şi mărturisitorul din temniţele comuniste: Vasile Voiculescu: „Eşti Început a toate şi tuturor Sfârşitul:/ De când m-am rupt de Tine şi nu mai încetez/ Cumplita mea cădere ce umple infinitul,/ M-apropii tot de Tine pe cât mă depărtez.”

Elena Solunca Moise

Ziaristi Online

Icoana centrală: Icon reader

Citiţi şi: Ziarul Lumina – Postul Mare, restabilirea lumii căzute