Elena Solunca Moise

În pregătirea postului mare, la capătul căruia ne vom bucura de Învierea lui Hristos, chezăşie a propriei învieri,  am învăţat să ne smerim cu vameşul şi cu Fiul cel risipitor am înţeles rostul pocăinţei pentru rătăcirile noastre ca să putem auzi glasul Tatălui că „pierdut a fost şi s-a aflat, mort a fost şi a înviat.” Astăzi este dumineca Înfricoşatei judecăţi, cea de la sfârşitul veacurilor, când Hristos va veni „întru slavă” „să judece vii şi morţii” întronând Împărăţia Sa cea fără sfârşit.  Sf. Ap. Pavel scria corintienilor: „Pentru că noi toţi trebuie să ne înfăţişăm înaintea judecăţii lui Hristos, ca să ia fiecare cele făcute prin trup, ori bine, ori rău.”   Lumea în care trăim este una a necazurilor  ivite din amestecul binelui şi răului între care, abătându-ne de la poruncile Domnului, „necazuri vom avea”. Este „o vale a plângerii” care hotărniceşte bucuria de „a fi în lume” întru „numele Domnului”. Diavolul, strategul necazurilor este diavolul, întruchipare a urii nepereche a împins viclenia până acolo încât a iscodit tot feluri de chipuri pentru a ne face temători de moarte, în locul temerii mântuitoare: frica de judecata de apoi după care ne vom putea regăsi ca moştenitori ai vieţii veşnice.

„Dumnezeu-Iubire”  a dat o poruncă nouă: Să vă iubiţi unul pe altul cum Eu v-am iubit pe voi!”. În nesfârşita-i înţelepciune ne-a pus în faţă învăţături şi pilde care să  ferească de amăgiri, arătându-ne cât de multe şi diferite pot fi întruchipările iubirii pentru semenul nostru  prin care, dimpreună cu iubirea pentru Dumnezeu, viaţa dobândeşte rostul îndumnezeirii. Mai mult, se cuvine ca această iubire să se reverse şi asupra celor  care fac rău. Într-o înţelegere superioară se cuvine a-i primi ca nişte bolnavi. Da, sunt bolnavi de neştiinţă, din voie sau fără de voie, şi această lipsă de cunoaştere izvorăşte lipsa puterii de a făptui binele aceasta spre răul care poate avea dimensiuni pandemice. Primul pas spre iubirea celuilalt este  strădania de a-l înţelege pentru a-l ajuta să-şi revină în sine. Psihologii au constatat că până şi handicapul intelectual poate fi redus consistent dacă cel suferind este înconjurat cu iubire. Şi ce folositor ne-ar fi dacă, atunci când ne simţim invadaţi de dispreţ şi ură, am regăsi în sufletul nostru pe Hristos, care cu braţele întinse ca într-o supremă îmbrăţişare, Hristos se roagă: „Părinte, iartă-le lor că nu ştiu ce fac!”.

„Frica de Dumnezeu este începutul înţelepciunii”

Cuvântul „înfricoşata” nu are  de ce să şi  cum ne sperie, el trimiţând la cuvintele lui Solomon, reluate şi de David după care „frica de Dumnezeu este începutul înţelepciunii”. Această frică ar trebui să ne responsabilizeze, cuvânt cumva exilat din vocabularul omului contemporan preocupat obsesiv de cele trupeşti de parcă totul ar fi biologie.  Aşa se ajunge la situaţia paradoxală când mintea şi inima sunt slujitoare ale instinctelor tot mai indemne spre criza din care nu putem ieşi. Nici nu o vom putea face câtă vreme doar o blamăm cocoţându-ne în poziţia de judecător şi  o disecăm a neputinţă. Sf. Simeon Noul Teolog că „frica de Dumnezeu naşte smerenie, smerenia naşte plânsul cel curăţitor de păcate; plânsul îndestulează pe om în dulceaţa Duhului şi aduce belşug de nădejde în propria mântuire”. El ne este dat spre responsabilizare ca să nu fim cuprinşi de  „frică acolo unde nu este frică”. Iubirea jertfelnică nu poate înspăimânta, ea ne ridică din „latura şi umbra morţii” şi ne face „contemporani cu Dumnezeu”.  Mai degrabă, frică trebuie să ne fie de noi înşine, de răsplata pentru faptele prin care, de-a lungul vieţii, ne depărtăm de Dumnezeu, rătăcind în ţara străină a făptuirilor  pierzătoare de suflet. O simţea prea bine David când se ruga:”Depărtează de la mine calea nedreptăţii”. S-o facem, noi adăugând cu el: „învaţă-ne să socotim bine zilele noastre, ca să ne îndreptăm spre înţelepciune.” A făcut-o, bunăoară, dreptul Simeon, primitorul de Dumnezeu, şi i-a fost dat a-L întâmpina pe Fiul lui Dumnezeu ca prunc din braţele feciorelnice ale Mariei, Preasfânta-i Maică. Atunci s-a rugat; „Acum slobozeşte Doamne pe robul Tău în pace, că văzură ochii mei mântuirea Ta, lumină spre luminarea neamurilor/ Slavă poporului Tău Israel”

„Mustrate-voi şi voi pune înaintea feţei tale păcatele tale”

Judecata de pe urmă, la care vor fi prezenţi toţi îngerii, este dreaptă şi înfricoşătoare şi o spunea Psalmistul: „Mustrate-voi şi voi pune înaintea feţei tale păcatele tale”. Acolo, circumstanţele atenuante nu vor mai avea vreun rol, nu va mai fi pogorământ şi nici iertare. Un duhovnic îmbunătăţit învăţa că nici Dumnezeu nu iartă dacă omul nu o cere şi asta în timpul vieţii, când „gândul de întoarcere” poate fi de folos, asemenea Fiului risipitor. Fi-va marea întâlnire cu veşnicia spre bucurie sau chin? Da, şi chinul fi-va veşnic, căci Sf. Vasile cel Mare sublinia: „Dacă chinul cel veşnic are sfârşit, atunci înseamnă că şi viaţa veşnică are sfârşit. Dar cum nu este cu putinţă de închipuit sfârşitul vieţii veşnice, cum ne-am închipui sfârşitul chinurilor veşnice? Al. Vlahuţă o spunea cu limpezime: „Nu mă tem de moarte, ci de veşnicia ei”.

În ceasul acela, glasul trâmbiţei va fi atât de răsunător, de se vor ridica şi morţii din mormintele lor la sunetul lui, spulberând hotarul dintre viaţă şi marte.  Sf. Grigorie de Nazianz aprecia că acest glas este atât de înfricoşat încât  i se vor supune stihiile, pietrele se vor sfărma, se vor deschide mormintele, care vor descoperi cele mai de dedesubt şi legăturile morţii se vor risipi. Gândul că atunci Hristos se va înfăţişa în slava Sa atotcuprinzătoare ne taie respiraţia de uimire; e slava biruinţei asupra acestei lumi unde răul nu poate fi biruit decât de bine, minciuna de adevăr, vremelnicia de veşnicie. Scria Blaga: „Viaţa mea, o clipă de-ar fi fost să fie/ Am întrerupt cu ea o veşnicie/ Şi-am ispăşit cu suferinţi o mie.”

Din ţărâna care le-a fost vremelnic sălaş, morţii vor reveni la viaţă şi Evanghelistul Matei dă mărturie că atunci „drepţii vor străluci ca soarele întru Împărăţia Tatălui lor”. E firesc să fie aşa fiindcă împărăţia lui Tatălui este una a luminii unificatoare în care unicitatea fiecăruia îşi află timpul împlinirii şi desăvârşirii în armonia cu celelalte; timpul aureolat de sfinţenie când diversitatea va fi recuperată de unitatea în care viază desăvârşirea. Părintele Cleopa   arată că trupurile drepţilor vor fi împodobite cu strălucire, uşurime, subţirime şi nepătimire. Când fi-va? Cum doar Tatăl ceresc o ştie, Hristos ne spune spre luare aminte: „Drept aceea, privegheaţi că nu ştiţi ziua şi nici ceasul în care Fiul Omului va veni.” Şi, dacă pentru cele de aici ne putem îndoi, după cuvintele lui Descartes, de existenţa viitoare ca viaţă nu o putem face, căci o spunea încă Sf. Ioan Gură de Aur  pentru tot veacul: „să nu ne îndoim, …ci, culegând de pretutindeni dovezi despre înviere, să arătăm viaţă vrednică …ca să avem parte şi de bunurile nemişcătoare, care depăşesc orice cuvânt şi orice minte omenească.” Mai întâi şi mai presus de toate, să ne lepădăm de trufie, să ne scuturăm fructele ei otrăvite, nutrind  certitudinea de necontestat în virtutea căreia ceea ce nu cuprinde mintea omului între hotarele ei, nu înseamnă că nu există.

Iubirea – legătura desăvârşirii

Noul Testament consacră ca temei de neclintit pe Iubirea, „legătura desăvârşirii” şi Hristos îndeamnă să fim „desăvârşiţi cum Tatăl nostru Cel ceresc desăvârşit este”. Să nu trecem cu vederea nicio clipă că, până la judecata din urmă, trăim în şi din mila lui Dumnezeu, după cuvântul psalmistului:”iubeşte milostenia şi judecata Domnul, de mila Domnului e plin pământul.” La liturghie reluăm cuvintele Psalmistului: „Fie mila Ta spre noi, precum am nădăjduit întru tine.” Taina acestei nădejdi o dibuim cu ochii credinţei în chipul lui Dumnezeu din noi şi în binele sădit odată cu el pe care avem datoria să-l facem roditor în fapte pe potrivă.

Uneori cutremură gândul  că mai înfricoşătoare decât această judecată este depărtarea de mila lui Dumnezeu, aşa cum a făcut-o fiul cel rătăcitor, dar fără gândul lui de întoarcere. Spre îndreptare ar fi rugăciunea pentru pocăinţă şi întoarcere în absenţa căreia ne înstrăinăm de tot binele. O „întoarcere” venită din „inima înfrântă şi smerită” pe care „Dumnezeu nu o va urgisi” În Evanghelia Sf. Ap. Matei,  întâlnim rostit un adevăr atât de amar încât mai că nu-l recunoaştem: „Poporul meu mă cinsteşte cu buzele, dar cu inima lor sunt departe de mine.” E marea ispită cu care se confruntă cei despre care Sf. Ap. Pavel scrie: „Ei spun că îl cunosc pe Dumnezeu, dar cu faptele lor se leapădă.” Drept întru totul este cuvântul Mântuitorului spre   neuitare: „Nu oricine Îmi zice: Doamne; Doamne, va întra în ceruri.” Pe toate rememorându-le acum la ceas de răscruce, să ne întrebăm cutremurându-ne: Atunci, la vremea judecăţii ce vom face? Să continuăm apoi cu spusele Sf. Ioan Gură de Aur: Pentru ce vom plânge  mai întâi? „Pentru lipsirea de bunătăţi sau pentru chinul durerilor? Pentru nemărginirea muncii sau pentru despărţirea de Dumnezeu?”

Judecaţi  vom fi prin legea libertăţii

Veni-va timpul acela şi nimeni dintre oameni nu va putea scăpa, iar Judecătorul este „nemitarnic”, El nu se uită la faţa omului, la ceea ce vrea să pară, la „imagine” cum spunem astăzi. Sf. Ap. Iacob îndeamnă: „Aşa să grăiţi şi să lucraţi, ca unii care veţi fi judecaţi prin legea libertăţii, Căci judecata este fără milă pentru cel ce n-a făcut milă. Şi mila biruieşte în faţa judecăţii.” De aceea, „aici”, în această viaţă, în locul „căderii” lui Adam, suntem întâmpinaţi de mila divină la tot pasul. Alături îi este răbdarea Părintelui Ceresc care ne aşteaptă întoarcerea cu braţele deschise gata să ne strângă la piept, purtând dorul neveștejit ca inimile noastre să bată în acelaşi ritm al veşniciei.  Să-l amintim doar pe Manase şi crimele lui, care însă şi-a revenit, s-a pocăit şi păcatele i-au fost şterse: „Tu eşti Domnul cel preaînalt, îndelung răbdător şi mult milostiv căruia îi pare rău de răutăţile oamenilor.” Cât de mare este iubirea lui Dumnezeu dacă în ea încape şi părerea de rău pentru păcatele noastre şi în dorinţa de a-I fi copărtaşi la veşnicie.. Doamne, ajută-ne să nu cădem din  iubirea Ta prisositoare în care până şi acela care moare rămâne în viaţa. E secţiunea de aur unde până şi contrariile cele mai contradictorii (există şi contrarii necontradictorii teoretizate la noi de Ştefan Lupaşcu) se găsesc în pace.   Punându-ne în faţă judecata cea neîndurătoare, care  fi-va abia la sfârşit, ni se dăruieşte timp de pocăinţă şi cale de întoarcere. Sf. Ioan Scărarul scria că pocăinţa este „fiica nădejdii şi tăgăduirea deznădejdii.” O urmează fapta bună făcută numai şi numai în numele lui Dumnezeu ca  recunoaştere şi recunoştinţă că de la El avem „toată darea cea bună şi tot darul cel desăvârşit”.

Cum, încredinţează Ecleziastul, pentru orice de sub cer este „o clipă prielnică, şi o vreme pentru orice mişcare” timpul milei va trece şi îi va urma cel al judecăţii. Învaţă o rugăciune că atunci „nu va fi împăratul mai mare ca sluga”, căci „fiecare din faptele lui fie se va înălţa, fie va coborî”. Cartea în care se înscriu cele făptuit de fiecare este mai întâi în noi, ele profilează identitatea noastră şi aici le putem desluşi, spre îndreptare, pe care le putem urma şi pe care nu. Cu îngăduinţa Dvs., e ca o anamneză în care avem prilejul să cercetam cu de-amănuntul în ce loc şi timp anume, din nesăbuinţă, am părăsit cale dreaptă spre îmbolnăvirea sufletului mai întâi şi a trupului mai apoi. Adam şi Eva au murit sufleteşte mai întâi şi abia apoi trupeşte. Între aceste două dimensiuni ale morţii, ni s-a dat timpul ca răgaz spre a răspunde întrebării: „Adame unde eşti?” Dumnezeu prea bine ştie, dar o face ca însuşi omul să se ia aminte că până şi în ţinutul pierzării, mila lui Dumnezeu nu-l părăseşte. Se ruga Sf. Isac Sirul: „Te-am părăsit, nu mă părăsi; am ieşit de la Tine, ieşi în căutarea mea. Du-mă în păunea Ta. Numără-mă şi pe mine cu oile turmei Tale cele prea alese.”

Ştiinţa contemporană, medicina şi psihologia cu deosebire, încercă să măsoare  ce şi cât din noi mai justifică titlul celebrei cărţi a lui Alexis Carel, „Omul, acest necunoscut”. Multe s-au descoperit, arătând cât de minunat este plămădit omul de mâinile lui Dumnezeu. Dacă privim cu luare aminte la această minune descoperim întru perpetuă uimire chipul Său de neşters după care am fost făcuţi, care rămâne în adâncul adâncului din noi ca o chemare. O chemare spre a cunoaşte mai întâi locul căderii şi făcându-ne din rugăciune o călăuză să ne purtăm paşii spre a urma pe Hristos, biruitorul lumii. În iureşul zilelor putem sau nu să luăm seama la toate acestea, amăgindu-ne singuri, dar vom fi nevoiţi a o face la sfârşitul zilelor, când toate se vor aduna, cum se adună apele râurilor când ajung în mare. Atunci, fi-va acel „apoi” la care nu se poate face recurs. Până atunci mai putem aduce tot felul de motive după principiul formulat de Sf. Grigorie de Nazianz că „orice cuvânt poate fi contrazis de alt cuvânt”. Atunci, în faţa faptelor vom fi confruntaţi cu adevărul incontestabil: „nu există cuvânt care să contrazică fapta”.

Judecata va fi în valea lui Iosafat, însemnând „ Iahve a judecat” şi tâlcuit ca fiind întreaga lume după cum proorocise Ioil: „Să se trezească toate neamurile şi să vină în valea lui Josafat, căci acolo voi aşeza scaunul de judecată pentru toate popoarele din jur.” În acel ceas cosmic, ca într-o clipită, oamenii vor fi împărţiţi în două mari cete, cum păstorul deosebeşte oile de capre – oile, blânde, ascultătoare iar caprele mereu neascultătoare, răzvrătite.  Până atunci avem un timp în care să scriem în cartea vieţii gânduri cuvioase,cuvinte înmiresmate de evlavie şi fapte de milostenie. Pentru asta ni se dă „vreme de pocăinţă şi timp de întoarcere”, de revenire „la sine” şi răspuns făptuitor la chemarea lui Dumnezeu. Mulţi sunt cei chemaţi – între ei şi Iuda care, iniţial, a şi răspuns chemării – însă aleşi sunt puţini şi numai după fapte, neuitând că „mai binele este răul binelui” întru fără de sfârşire.

În ceasul acela anume, Hristos va spune celor de-a dreapta: „Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, moşteniţi Împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii.” Anume spune „binecuvântaţii Tatălui Meu” şi nu binecuvântaţii Mei. Hristos  este Fiul lui Dumnezeu celui din vecie iar drepţii sunt binecuvântaţii Părintelui ceresc, adică cei care s-au învrednicit a-I urma întru asemănare. Ne amintim că Mântuitorul definea viaţa veşnică prin cunoaşterea Părintelui ca singurul Dumnezeu cel adevărat şi a  Fiului Său pe care L-a trimis; Dumnezeu creează, Fiul perpetuează; omul este „cununa creaţiei” ce Îi poartă chipul spre lucrarea asemănării. Cum să o facem anume, aflându-ne, după cădere, la „râurile Babilonului” o arată Hristos  „Fiul său Cel unul născut mai înainte de toţi vecii”. Pe El care-L auzim în adâncul sufletului: „Cel ce vrea să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie.” Cei care o fac vor fi moştenitorii Împărăţiei veşnice pregătită de la „întemeierea lumii”. Se dezvăluie aici minunea iubirii divine care a creat  omul  pentru veşnicia raiului. Omului i-a rânduit Domnul veşnicia unde loc de moarte nu era, căci nu a fost destinat morţii. Omul nu este o fiinţă spre moarte având în suflet pecetea veşniciei. Iadul a fost făcut mai apoi pentru diavol şi îngerii lui  dimpreună cu acei care-i dau ascultare.

„Întrucât aţi făcut unuia dintre aceşti fraţi ai Mei mai mici,

 Mie mi-aţi făcut”

Ca în faţa unei instanţe supreme, Dumnezeu motivează: „Căci flămând am fost şi Mi-aţi dat să mănânc, însetat am fost şi mi-aţi dat să beau, străin am fost şi M-aţi primit, gol am fost şi M-aţi îmbrăcat, Bolnav am fost şi m-aţi cercetat, în temniţă am fost şi aţi venit la Mine.” Nedumeriţi fi-vor cei drepţi, fiindcă nu se vor recunoaşte ca primitori ai lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Au făcut-o firesc, că aşa se cuvenea să aibă milă ştiind ei că „Dumnezeu nu are milă pentru cei ce nu au milă”.  Mântuitorul le vine întru întâmpinare: „Adevărat zic vouă, întrucât aţi făcut unuia dintre aceşti fraţi ai Mei mai mici, Mie mi-aţi făcut.” Doamne, ce lecţie sublimă de smerenie pentru cei care, cocoţaţi pe măriri efemere se vor a fi apreciaţi numai în termenii superlativului absolut pe care şi-l asumă în marele bâlci al deşertăciunii. Or, El, Fiul lui Dumnezeu se recunoaşte frate cu cei oropsiţi de viaţă. Sfinţii Părinţi au mai relevat un tâlc în aria duhovniciei şi într-o măsură egală de important în iconomia mântuirii fiecăruia. Foamea este foamea de Dumnezeu şi într-o poezie, Arghezi mărturiseşte: „Eu Doamne, care Te caut de la facerea lumii, şi care ştiu că osânda mea e în zadar.” Mai este foamea celui care se pregăteşte pentru Sfânta Euharistie şi cere: „Cinei Tale celei de taină/ Astăzi Fiul lui Dumnezeu părtaş mă primeşte”. Setea e aceea pentru învăţătura Lui mai presus de toate filosofiile lumii fiindcă Fiul lui Dumnezeu s-a făcut pentru om spre a fi „Cale, Adevăr şi Viaţă”. El ne învaţă cum să înţelegem viaţa nu ca pregătire pentru moarte, ci ca pregătire pentru viaţă veşnică. Cu adevărat,  goi am fost până la venirea Lui, dezbrăcaţi de har prin neascultare, dar, primind botezul, recunoaştem: „Câţi în Hristos ne-am botezat, în Hristos ne-am şi-mbrăcat”. Întinăm această haină prea frumoasă cu fantasmele lumii acesteia de care ne îmbolnăvim, pierzând încet-încet orice speranţă de revenire şi căutând alean în tot felul de medicamente, care, adesea,  vindecă o boală pentru a induce o alta boală mai gravă.  Omul contemporan nu vrea să mai ia în considerare că, mai înainte ca trupul să se îmbolnăvească, sufletul e îmbolnăvit de păcate. Când Hristos tămăduieşte pe un slăbănog, îi spune: „Vezi, de acum să nu mai păcătuieşti, ca să nu-ţi fie ceva mai rău.” Mai cumplită decât temniţa cea obişnuită, este temniţa păcatelor proprii. Câţi dintre noi merg la un asemenea „întemniţat” să-i vorbească frumos, cu dragostea care să-l elibereze de păcate şi să-l facă să simtă setea  de nevoia binecuvântă de a fi împreună lucrător cu Domnul? Cine se uită oare la suferinţa care nu doare şi pe care cel ce o simte o tăinuieşte cu sfială sau vinovăţie? Aici îşi face sălaş secularizarea şi se extinde peste tot unde fariseismul declamă „vrednic este” după o imagine bine concepută şi realizată de specialişti, fără să ştie sufletul omului. Unde este oare copilul din povestea lui Andersen care să ne trezească la realitate spunând: „Împăratul este gol”? şi s-o facă înaintea instituţiilor abilitate.

Pentru toate acestea şi încă multe altele, avem „mila Domnului”, dar nu acea „milă necuviincioasă” de care vorbeau străbunii şi care nu este de la Părintele ceresc. De mila Domnului e plin pământul şi Părintele Cleopa o vedea ascunsă până şi în necazuri, ca în nişte medicamente amare dar vindecătoare. O presimţea Blaga când se ruga:”Tată, carele eşti şi vei fi/ Nu ne despuia, nu ne sărăci/ nu alunga de pe lume orice suferinţă/Alungă doar pe aceea care destramă/ Dar nu pe aceea care întăreşte fiinţa întru fiinţă…Fă ca semenii noştri/ de la oameni până la albine, / de la învingători la biruiţi/ de la-ncoronaţi la răstigniţi/ să ia aminte că există pretutindeni şi această suferinţă/până astăzi şi de acum înainte/ singura legătură între noi şi Tine.” Cât despre milă, să întâmpinăm cu ascultare lucrătoare cuvintele Părintelui Justin Pârvu care considera mila ca esenţă a iubirii aproapelui. Concret am spune că este felul în care îl lăsăm pe Dumnezeu să lucreze prin noi şi cu noi; să nu-L „încătuşăm” cu răutatea zilei căreia să i ne facem sălaş. Mai spunea acest mărturisitor Părinte al neamului că astăzi „lipseşte sentimentul durerii pentru aproapele tău” şi că „în momentul în care am pierdut porunca aceasta a iubirii şi a raportului dintre noi, nu mai suntem creştini”. Nimeni nu ne împiedică să ne numim creştini spre a ne înfrumuseţa cu false străluciri culese cu dibăcie îndoielnică în statistici, putem fi chiar şi zombi. Dar a fi creştin adevărat doar Domnul o ştie şi, prin rugăciune ne ajută să mergem pe acest drum cu pocăinţă pentru faptele cele rele, cu smerenie ca făclie a paşilor spre îndreptare, cu recunoştinţă reîmprospătată mereu pentru toate.  Va descoperi astfel cum cel ce face bine, pentru Dumnezeu face şi răsplata îi este împreuna lucrare cu Cel ce „singur este Bun”. O arată la modul cel mai concret faptul că omul cu adevărat făptuitor de bine , acel „om al lui Dumnezeu” nu se îmbolnăveşte atât de frecvent şi când se întâmplă  se însănătoşeşte mai repede. V-aţi gândit că făptuirea binelui în numele lui Dumnezeu poate avea valoarea unui tratament preventiv? Să încercăm să aflăm împreună răspunsul, ştiind că unde sunt doi sau trei adunaţi în numele lui Hristos, El, Lumina lumii, este dimpreună.   Asta pentru că mila este „dragoste activă” mărturisită prin cuvinte de mângâiere sau de înţelepţire şi mai ales prin fapte. Fapte făcute cu discreţie, nu asemenea fariseilor, ştiind prea bine că Cine este Judecătorul şi că „ceea ce omul ascunde, Domnul descoperă şi ceea ce omul descoperă, Dumnezeu acoperă”. Să ne ajute Bunul Dumnezeu ca faptele noastre toate, îndeosebi cele ascunse, să ne fie întru smerită recunoştinţă pentru toate cele primite de Domnul şi Dumnezeul nostru ca să putem gusta cu sfântă bucurie Pacea Lui.

Pregătindu-ne pentru post, ne simţim  suflete laolaltă cu cele ale strămoşilor pe care îi pomenim întru comuniunea Iubirii nepieritoare. Le rostim numele ca o chemare la  alăturată rugăciune, pâinea cea de toate zilele a sufletelor noastre,   în care ne regăsim ca slujitori ai Domnului, mărturisind într-o gură şi inimă pe Tatăl pe Fiul şi pe Sfântul Duh, „treimea cea de o fiinţă şi nedespărţită.” Împreună, vii şi adormiţi, într-o împreună fiinţare,  să ne întâlnim la acest praznic, mărturisind cu Psalmistul: „Gustaţi şi vedeţi ce bun este Domnul! Ferice este omul care se încrede în El!” E fericirea care aşează punte de legătură între vremelnicie şi veşnicie.

Elena Solunca Moise

Sursa: Ziaristi Online