Foto: Emanuel Pârvu

Academicianul Eugen Mihăescu ne  transmite spre publicare, drept o lecţie din trecut, o scrisoare privind implicarea sa în evenimentele premergătoare “revoluţiei” din decembrie 1989, pe care i-a trimis-o istoricului Alex. Mihai Stoenescu, pentru un nou volum de-al acestuia.  Până acum, doar o mică parte din această scrisoare, pe care noi o redăm integral, a mai fost reprodusă. Din relatarea de primă mână a graficianului care lucra atunci pentru The New York Times, putem deduce şi cum a apărut Soros – acest agent distructiv anti-american şi anti-european – la Grupul pentru Dialog Social, în ianuarie 1990, la braţ cu Brucan, după ce “eminenţa cenuşie” a FSN făcuse o haltă pe la Moscova, unde, după cum i-a confirmat lui Eugen Mihăescu, s-a întâlnit şi cu Gorbaciov, care i-ar fi dat aprobarea pentru Iliescu. O lecţie de istorie, cu interpretări personale şi date unicat. Stăm la dispoziţie şi altor participanţi la evenimentele dinaintea şi din timpul “revoluţiei”, dacă doresc să completeze acest material. (Z. O.)

DUPĂ 25 DE ANI

Când privesc acum în urmă — ca un bătrân care își “cântărește” tinerețea — după 25 de ani de când am decis să mă implic în procesul de “transformare” a României, nu regret că l-am ajutat din răsputeri pe Silviu Brucan, dar regret că l-am sprijinit pe Ion Iliescu. Dacă primul, care poate a fost un personaj odios, și-a dus la îndeplinire misiunea și ne-a scăpat, la propriu, de Ceaușescu, Ion Iliescu, în schimb, nu a făcut nimic cu adevărat pentru România, ci s-a preocupat doar să păstreze puterea pentru el și pentru gașca de nomenclaturiști de rangul doi, care a profitat și s-a îmbogățit pe spinarea țării. Din această cauză, dar și din cauza imobilismului acestui popor care nu știe decât să îndure, s-au irosit toate speranțele noastre că România se va schimba vreodată. Dacă Brucan și-a spălat păcatele răsturnându-l pe Ceașescu și asumându-și lichidarea lui, Iliescu, un comunist “luminat” cum părea atunci când l-am cunoscut la sfârșitul anilor ’50, și-a anulat toate faptele bune din tinerețe în cele patru mandate de președinte al României.

Când Silviu Brucan a apărut în ușa apartamentului meu din Manhattan în vara anului 1988, eram “copt” ca să-l primesc și să mă înrolez alături de el în lupta împotriva lui Nicolae Ceaușescu. Scurta mea vizită la București în 1986, când m-am întors în țară după aproape 20 de ani ca să-mi văd mama bolnavă, a fost pentru mine un șoc. Am văzut cu ochii mei dezastrul și am înțeles că dictatorul demola România la propriu. Și asta în contrast cu imaginea favorabilă pe care Ceaușescu o avea în presa Americană cu prețul unor cheltuieli faraminoase. Câți bani au cheltuit pentru el serviciile prin Direcția de Informații Externe nu vom ști probabil niciodată. Mi-am dat seama atunci că desenele mele anticeaușiste nu sunt de ajuns și am început, cu o răbdare tenace, să-i demolez imaginea. M-am apucat ca un cariu să sap galerii în piciorul tronului lui Ceaușescu, sperând că îl șubrezesc și, într-o zi, se va prăbuși. Cu migală făceam dosare în care burdușeam zeci de articole apărute în presa europeană — mai activă — și le lăsam apoi prietenilor mei ziariști ca să vadă ororile din România. Nu mai era suficient să-mi descarc ura împotriva lui Ceaușescu în desene politice și am decis că trebuie să fac ceva concret. Nu știu de ce americanii îl țineau în brațe. Poate au crezut în politica externă duplicitară a României și au sperat că au un personaj în estul Europei cu ajutorul căruia îi pot sâcâi pe ruși.

Trecuse un an de la vizita mea în România și, în fine, în noiembrie 1987, am aflat că s-a întâmplat ceva: s-au revoltat muncitorii de la Brașov. Înnebuniți de foame și injustiție, muncitorii au ieșit în stradă, au aruncat portretele tiranului și au ocupat Comitetul Județean de Partid. O știre de trei rânduri în ziarele americane despre o răzmeriță la Brașov, în România. Trei rânduri, nimic în plus! Dar ce fericire pentru mine! Am fost conștient că, tocmai pentru că s-a pus capacul atât de strâns peste marmită, ea va exploda cât de curând. Apoi a apărut în presa Americană declarația de protest semnată de Silviu Brucan. A fost pentru prima și ultima oară când am apreciat limbajul de lemn, deoarece cuvintele pe care le întâlneai zilnic în presa română erau folosite de această dată de un comunist sadea care se exprima în apărarea clasei muncitoare: “Recentul decret cu privire la energie, de fapt, cere muncitorilor să se sinucidă prin înghețare în apartamentele lor.” Nu aveam nicio simpatie pentru Brucan; mi se părea un personaj ocult, gata să tragă sfori, foarte apropiat de Gheorghe Gheorghiu-Dej. Dar, indiferent ce credeam eu despre el, în momentul în care am aflat că Brucan este reținut la București în domiciliu forțat, m-am dus la Ray Cave — redactor-șef la “Time Magazine” pentru care aveam de făcut o copertă — și l-am implorat să scrie câteva rânduri despre bătrânul profesor care era în pericol de moarte. Sunt convins că articolul care a apărut în revistă la insistența mea i-a salvat viața lui Silviu Brucan. Ulterior, cred că acesta a aflat despre intervenția mea de la Irina Cajal, fiica președintelui Comunității Evreiești de la București și soția lui Minu, fiul nomenclaturistului Gaston Marin. Pe cei doi i-am ajutat în 1986 când au decis să rămână în SUA și de aceea îmi cunoșteau adresa și numărul de telefon. Am fost surprins să aud în receptor o voce cavernoasă într-o dimineață devreme, la sfârșitul verii anului 1988. Era Silviu Brucan în persoană, aflat la New York, dornic să mă vadă. Am acceptat și n-am apucat să-mi termin dușul când l-am auzit sunând la ușă. Am rămas perplex. În mod normal, ar fi trebuit să fiu anunțat de portarul clădirii în care locuiam că am un vizitator. Probabil că Brucan telefonase din apropiere, dar nu puteam înțelege cum a făcut de a trecut de paznic și a ajuns direct la ușa mea, la etajul 34, decât după ce am deschis și l-am văzut stând în prag: o apariție anacronică, un bătrânel purtând pe cap o pălăriuță tipic americană — o așa numită “porky-hat” — într-un costum de vară albastru deschis, croit în anii ’60, pe vremea când era ambasador la ONU, ușor uzat la umărul care se freca de peretele șifonierului, cu espadrile bleumarin în picioare. Arăta ca un bătrân evreu venit din Long Island ca să-și vadă copilul în Manhattan și, din această cauză, nu-l oprise nici portarul care l-a confundat cu unul dintre locatari. Brucan s-a instalat rapid în apartamentul meu, ocupând sofaua de unde putea admira orașul prin fereastră și Empire State Building în toată splendoarea. Mi-a cerut să-i spun “Tache”, numele său conspirativ din ilegalitate, s-a oferit să mă “prelucreze” și mi-a aruncat o privire albastră, tăioasă ca o lamă din oțel. Iar eu așa, dintr-o dată, am știut că-l am în față pe călăul lui Ceaușescu. I-am demonstrat că sunt gata “prelucrat” arătându-i dosarele cu articole împotriva tiranului, adunate cu răbdare.

Brucan mi-a spus că a venit la New York pentru o intervenție chirurgicală și eu am fost conștient că intenționa să se instaleze la mine pe toată perioada. Nu mi-a cerut asta direct, iar eu am acceptat tacit, nu l-am întrebat cum de l-a lăsat Securitatea să plece, ba chiar m-am transformat în infirmieră și bucătăreasă, dornic să-l ajut să se înzdrăvenească și să-i ofer tot ceea ce avea nevoie pentru a-l dărâma pe Ceaușescu de la putere. Eram sigur că are forța pentru a izbuti. Omul acesta era din titan, dintr-o materie atât de dură încât mi-l și imaginam pe post de torpilă, făcând ditamai gaura în Ceaușescu. În timpul convalescenței sale, am făcut tot ceea ce era necesar ca să ajungă în formă optimă pentru a se lansa împotriva tiranului. Îl îngrijeam și îl răsfățam ca un lunetist care își curăță arma și o unge ca să nu prindă rugină. Iar Brucan, în ciuda bolii, era foarte activ. Când nu se mișca prin apartament, respectând recomandările medicilor, stătea întins pe canapea, întotdeauna cu un carnețel în care scria de zor sau dădea telefoane. Pe sofaua mea a compus “Scrisoarea celor șase”, de la telefonul meu și-a aranjat vizita la Londra și, mai ales, pe cea de la Moscova. L-am auzit într-o zi vorbind rusește și, după aerul mulțumit pe care-l afișa, am fost sigur că reușise să-l găsească pe vechiul său amic Anatoli Dobrinin, un important diplomat sovietic, care i-a explicat cum să procedeze pentru a obține viza de intrare în URSS. Brucan a trimis actele prin poștă și a primit “zapiska” prinsă cu o clemă de pașaport pe adresa apartamentului meu

În ianuarie 1990, când l-am revăzut pe Brucan în clădirea din Piața Victoriei, unde era instalat “Guvernul Provizoriu” al FSN, l-am întrebat despre călătoria de la Moscova. Cred că a fost pentru prima și ultima dată când bătrânul mi-a împărtășit un secret important (bănuiesc chiar că era menit altor “urechi” decât ale mele): da, îl întâlnise atunci, în 1988, pe Gorbaciov care îl asigurase de sprijinul său, dar îi ceruse să păstreze discreție totală, amenințându-l că, dacă va divulga ceva, el va nega că întrevederea avusese loc. Îmi amintesc că l-am întrebat pe Tache ce a discutat cu Gorbaciov și am primit un răspuns care m-a făcut să zâmbesc: “Despre Caucaz!”

Brucan a păstrat o foarte mare discreție în legătură cu demersurile pe care le-a făcut în America înainte să vină la New York. Cu mare greutate mi-a povestit despre întâlnirea lui cu Irina Cajal și Minu Marin sau despre cea cu fiica ambasadorului ceaușist Corneliu Bogdan. Cred că se întorsese undeva în timp, pe vremea când, în ilegalitate, răspundea de publicațiile Partidului Comunist. Din același motiv, cred că a păstrat sub tăcere și rolul pe care l-am jucat eu. Casa mea a fost pentru el ceea ce se numește în spionaj “un sanctuar”. Era liber să se întoarcă de câte ori avea nevoie, era primit și îngrijit fără să i se ceară vreodată ceva. S-a folosit de mine și de faptul că lucram în presa americană. Într-un târziu, prin toamna lui ’88, dupa ce și-a adunat puterile, Brucan a fost gata să își înceapă turneul prin Europa. Înainte de plecare, mi-a precizat misiunea: curând urma să primesc un document de o importanță capitală, pe care trebuia să-l duc la “ziarele mele”. Am știut imediat că “mecanismul” fusese pus în mișcare, iar eu devenisem una dintre rotițe. Nu-mi păsa că sunt manipulat. Îl uram atât de tare pe Ceaușescu, încât aș fi fost în stare să mă fac frate și cu dracul numai să știu că am scăpat de tiran. Când l-am condus pe Brucan la aeroport și l-am văzut îndreptându-se spre avion fără să se întoarcă sau să-mi facă un semn prietenesc, îmi părea că aud în urechi ticăitul bombei cu explozie întârziată trimisă pe adresa lui Nicolae Ceaușescu. Scrisoarea celor șase mi-a parvenit în primele zile ale lunii martie 1989, francată din Statele Unite. Mi-am îndeplinit misiunea și eu, ducând-o în mare grabă la “The New York Times”.

Nu am încetat să lupt pentru a schimba buna imagine pe care Ceaușescu o avea în Occident. De altfel, când a avut loc întâlnirea de la Malta din 3-5 decembrie 1989, unde George Bush și Mihail Gorbaciov s-au înțeles în privința Europei de Est și a unificării Germaniei — soarta țărilor socialiste fiind decisă atunci — americanii acceptaseră încă din noiembrie să negocieze cu Marin Ceaușescu, fratele dictatorului, la Viena, salvarea întregii familii în caz de nevoie. Am citit despre aceasta mai târziu, într-un articol publicat pe 6 mai 1990 de “Washington Post”. URSS primise undă verde pentru a provoca schimbările din estul Europei. Totul a decurs pașnic, numai Ceaușescu s-a opus. Nu știu dacă scenariul “Revoluției” române — care seamănă teribil cu cel al Revoluțiilor Portocalii sau cu Primăvara Arabă de mai târziu — este o invenție a CIA sau a KGB. Mai curând, pare că a rezultat în urma unei colaborări dintre cele două servicii. Dar știu că, în momentul în care situația din România s-a complicat pentru că au apărut “teroriștii”, șeful Departamentului de Stat, James Baker, i-a cerut ministrului de externe sovietic, Eduard Shevarnadze, ca URSS să intervină cu trupe la București și a fost refuzat. După executarea lui Nicolae Ceaușescu, nepotul lui, Daniel, fiul lui Valentin, a emigrat în SUA împreună cu mama sa, Iordana Borilă, unde au locuit până de curând.

În primăvara lui ’89, Tache a fost “deportat” în Dămăroaia în urma publicării “Scrisorii celor șase”. Cu o recomandare, am ajuns la parlamentul Marii Britanii. Am fost primit de un politician important și am încercat să-i atrag atenția asupra lui Silviu Brucan care era izolat, nu avea de niciunele și, mai ales, nu avea acces la medicamente. Am profitat ca să pledez pentru schimbarea atitudinii Vestului față de tiranul de la București, plimbat în caleașcă de prea grațioasa sa Majestate Elisabeta a II-a. Parlamentarul m-a întrerupt agasat și m-a întrebat cine mă trimite, în numele cui vorbesc eu, cunoscutul grafician de la “The New York Times”. Exasperat de atitudinea sa superioară și ușor plictisită, i-am replicat că eu am mandat să vorbesc în numele celor douăzeci de milioane de români care au călușul în gură.

Nu mult după plecarea lui Brucan, am primit vizita unui alt personaj, unul dintre puținii disidenți pe care i-a avut România. Despre Mihai Botez și scrisorile sale adresate postului de radio “Europa Liberă”, citisem în presa franceză, în “L’Express” și în “Le Point” care îi făcuse portretul și îl prezentase ca pe un Saharov al României. După părerea mea, textele sale erau prea blânde și criticau sistemul mai mult din punct de vedere economic, ferindu-se să îl atace direct pe Ceaușescu. Mihai Botez, un eminent matematician, a decis într-o bună zi că nu mai poate să tacă și să se prefacă. Trebuia să spună pe șleau că viața în România era insuportabilă. Scrisorile care au fost citite la “Europa Liberă”, dar și întâlnirile repetate cu un diplomat britanic l-au adus în atenția Securității. Nu a fost pus în detențiune, ci dus și interogat zilnic la Rahova. Mihai Botez a ajuns în America în urma intervențiilor fostului secretar al Departamentului de Stat, George Schultz. Acesta a făcut presiuni asupra lui Ceaușescu, determinându-l să-i dea drumul lui Botez să plece ca profesor invitat cu o bursă la Smithsonian Institution din Washington. Într-una din zile, mi-a telefonat la New York ca să mă anunțe, disperat, că președintele Bush senior urmează să facă o vizită la Budapesta și intenționează să se oprească două-trei ore pe aeroportul de la Otopeni ca să-l întâlnească pe Ceaușescu. Când am auzit asta, am fugit din nou la Ray Cave, la “Time” și am căzut literalmente în genunchi, implorându-l să scrie ceva împotriva lui Ceaușescu, “acest Noriega din estul Europei”. I-am explicat că dacă Bush se întâlnește cu dictatorul, îi conferă credibilitate și poporul român nu se va mai ridica niciodată. Ray m-a ascultat și a publicat în rubrica sa “Cuvântul editorului” un articol în care a folosit exact expresia pe care i-o sugerasem. Urmarea a fost că președintele american nu s-a mai oprit la București, ci a vizitat numai lagărele de emigranți români din Ungaria, iar George Schultz — din reședința căruia îmi telefonase Botez — i-a reproșat acestuia indiscreția pe care o făcuse împărtășindu-mi mie, “nebunul ăla”, planurile lui Bush. N-am aflat niciodată al cui telefon era ascultat: al meu sau al lui Schultz.

Mihai Botez mi-a povestit multe despre “interviurile” sale de la Securitate. Era profund impresionat de întâlnirea sa cu generalul Iulian Vlad, dar eu am reținut doar interogatoriul referitor la înființarea Partidului Național Țărănesc. Șeful Securității l-a întrebat pe Botez dacă se întâlnea cu diplomatul britanic pentru a primi banii trimiși de Ion Rațiu, necesari finanțării formațiunii politice. Ani de zile mai târziu, când am revenit în România în ianuarie 1990 și am văzut haosul din care a renăscut partidul lui Coposu, mi-am amintit cuvintele generalului: “Dumneata vrei să reînființezi Partidul Național Țărănesc, domnule profesor? NOI vom face asta, dar atunci când va sosi momentul!”

În noiembrie 1989, în timpul desfășurării congresului PCR de la București, jurnalistul Horia Pușcașu de la postul de radio “Vocea Americii” a programat emisiuni cu personalități din diaspora. Am fost invitat și, pentru mine, acest interviu a funcționat ca o supapă, mi-a dat prilejul să eliberez o parte din energia pe care o acumulasem în acea perioadă în care eram covârșit de sentimentul neputinței. Am avut atunci o premoniție în ceea ce privește trădarea Securității când am spus: “Zadarnic se înconjoară Ceaușescu de slugi lingușitoare, cei care se reped cu mâneca hainei să șteargă scaunul, înainte ca tiranul să se așeze cu fundul, pot, cu aceeași mișcare umilă, să miște jilțul din loc și hop! Șeful e jos! De, riscurile meseriei de tiran! (…) Vine chiar o vreme când și lemnul din coada securii își aduce aminte că și el tot din pădure vine și atunci coada de topor se frânge ca o surcică!” M-am aprins și am început să îndemn la revoltă, iar cuvintele mele au fost cât pe ce să-l coste slujba pe bietul Horia Pușcaș: “Valul din adâncurile oceanului este invizibil la suprafață. Apa este nemișcată. Liniștea e aparentă. E așa de liniște că auzi grâul încolțind. E liniștea dinaintea furtunii, când nici o frunză nu se mișcă și vântul nu adie (…) O acțiune imediată și hotărâtă, care să curme starea dezastroasă din România se impune. Singurul lucru bun ar fi dacă, de data asta pașnic, tiranul le-ar lua urma lui Hoenecker și lui Jivkov, dar mă tem că, în cazul lui, va fi nevoie de o cămașă de forță. Numai atunci se va face un mare pas înainte și vom ieși din imobilismul impus de Era Întunecimii! Vom ieși ca vechii creștini din catacombe și se va face lumină și căldură și, în fine, ne vom întoarce la civilizație trezindu-ne dintr-un coșmar, întrebându-ne: Cum a fost cu putință?”

La începutul lunii noiembrie 1989 au început “manifestațiile” anti Ceaușescu din fața Misiunii României pe lângă Organizația Națiunilor Unite. Pretențioasă denumire pentru minusculul grup de oameni care agita pancarte și striga lozinci. M-am alăturat și eu împreună cu toți prietenii mei, încercând să îngroșăm rândurile. Timp de două luni, între orele 18 și 20 — pentru atât se obținuse autorizație de la poliție — câțiva români țipau cât îi ținea gura, în mijlocul Manhattanului: “Jos Ceaușescu!” Cred că ne-am adunat vreo cincizeci, erau mai mulți polițiștii care aveau sarcina să ne păzească. Am chemat de câteva ori televiziunile să vină să ne filmeze, să ne intervieveze, să ne întrebe ce vrem. Nu a venit nimeni până nu au izbucnit evenimentele de la Timișoara. Abia atunci a acceptat CNN-ul să vorbească cu noi și a transmis imagini cu manifestanții din New York despre care s-a crezut că sunt înregistrate în România. Apoi am urmărit cu febrilitate și îngrijorare evenimentele, m-am îngrozit de atrocitățile de care auzeam sau citeam că s-au comis în orașul de pe Bega. În noaptea de 21 spre 22 decembrie, am “ascultat” la telefon răpăielile armelor automate și clopotul Mitropoliei cu sentimentul că asist în direct la Revoluție.

După ce a “fugit” Ceaușescu și a început manipularea cu teroriștii era greu să-ți păstrezi cumpătul, să nu te lași furat de ficțiune. De altfel, n-am crezut niciodată că Ceaușescu a fugit cu elicopterul — tiranul era un ticălos, dar nu era un laș — am fost sigur că l-au arestat în clădirea CC-ului și l-au pus undeva bine, sub paza armatei. Când am văzut pe CNN imaginile cu elicopterul alb decolând de pe acoperișul clădirii în nasul revoluționarilor, mi s-a părut că asist la o scenă cunoscută. Semăna al naibii de bine cu scena îmbarcării ultimilor americani la Saigon, pe acoperișul ambasadei, în aprilie 1975. Cred că scena asta i-a plăcut mult și regizorului Sergiu Nicolaescu și de aceea a introdus-o în scenariu… A trebuit să treacă mult timp ca să înțeleg că Tache intuia corect când îmi spunea că “teroriștii” nu au apărut ca să încerce să-l elibereze pe Ceaușescu, ci ca să pună puterea în mâna celor care îl doborâseră în fapt pe tiran: securiștii. Arestarea generalului Iulian Vlad, la ordinul lui Brucan, le-a încurcat socotelile. Cât privește procesul lui Nicolae Ceaușescu, pe care unii îl consideră injust, consider că a fost judecat și condamnat cu “justiția” lui, cea în care avocatul își acuză propriul client. Sunt convins că același lucru se va întâmpla și celor care au deținut puterea în toți acești 25 de ani. Justiția română nu este imparțială, legată la ochi, ci este infirmă, doar chioară.

Obsesia mea însă era să ajung cât mai repede la București. Nu am reușit înainte de jumătatea lunii ianuarie 1990. Ceea ce se întâmpla în acele zile, în România, era un “spectacol”. Toată țara stătea ore și ore în șir cu ochii lipiți de ecran, privind la televizor. Nu știu când mai aveau timp să muncească, pentru că ocupațiile principale erau privitul și comentatul. Ah, am uitat ocupația manifestatului! Când nu se duceau la TVR ca să apară pe sticlă și “să transmită mesaje pentru țară”, își luau un steag și porneau să manifesteze, unii încolo, alții încoace. Unii împotriva comuniștilor, alții pentru liniște! O dezordine bine organizată! O parte din cioburile marii farfurii numită PCR, care acum se coagulase în partide ce se revendicau din cele istorice, încerca, în stradă, să răzbune frauda din 1946, când comuniștii le furaseră victoria din alegeri. Frontul Salvării Naționale, transformat în partid, cerea liniște și, pentru asta, chema muncitorii în ajutor. O vânzoleală continuă frământa orașul și locuitorii săi. Și, în timpul acesta, televiziunea se transformase într-un fel de scenă turnantă, pe care apăreau și dispăreau tot felul de personaje. Unul venea cu o floare, altul cu un sul de hârtie higienică, toți aveau mesaje importante de transmis, iar eu mă întrebam cine dirijează din umbră acest spectacol. Puterea a început, chiar de atunci, să manipuleze populația cenzurând transmiterea mitingurilor anti-FSN. Îmi amintesc că, într-unul din cazuri, TVR a pretextat că e ceață prea mare și nu se poate vedea nimic, așa că nu a mai deplasat carele de transmisie.

Îndată ce am revenit în țară, m-am dus la Tache Brucan în clădirea în care se instalase guvernul provizoriu. Când am intrat în holul Palatului Victoria m-a izbit agitația fără noimă a celor care îl populau. Nici nu știu dacă erau funcționari sau vizitatori, căci alergau cu toții în toate direcțiile. Un individ mărunt, cu o hârtie în mână, încerca să oprească trecătorii, întrebând disperat: “Pe mine cine mă descarcă de steagurile găurite? Ce mă fac eu cu ele că le am pe inventar?”

Am fost condus la Iliescu și, în toată lumea aceea nebună, care se agita inutil, el apărea foarte calm și sigur pe sine. Își preluase rolul pentru care se pregătise timp de douăzeci de ani. În fine, tenorul care interpreta rolul principal dispăruse, și el, eterna dublură, putea să îi ia locul pe scenă. Zilele acelea, privind în jur la Corneliu Coposu, Radu Câmpeanu, Ion Rațiu sau la reprezentanții Grupului de Dialog Social și la cei care deveniseră “democrați” peste noapte, am înțeles că numai unul care cunoștea la perfecție sistemul trecut era capabil să facă trecerea spre altceva. Când eram copil, taică-meu mă trimitea la subsol să cer mai multă căldură. Bătrânul fochist era singurul care știa în ce țeavă să tragă un șut sau ce șurub să strângă ca să meargă cazanul. Așa și Iliescu, am crezut despre eI că e singurul în stare să încerce să facă ordine în haosul pe care îl văzusem în România și am decis să-l sprijin, pentru că inima mea a bătut întotdeauna la stânga și îi disprețuiesc pe cei care, după ce s-au zbătut să obțină carnetul roșu ca să profite de regim, au devenit cei mai aprigi critici ai comunismului. Știam de ceva timp că Ion Iliescu va conduce România. Presa din America începuse să pomenească numele lui cu puțin timp înainte de venirea lui Brucan, iar în diaspora era descris ca un Gorbaciov de România. Tache mi-a cerut chiar să nu vorbesc despre el că “ni-l omoară”, dar eu cred că, de fapt, se străduia să-l “demarcheze” ca să nu pară că este părtașul unui complot, ci un “emanat” al revoluției.

Iliescu însă a făcut un pact cu oamenii Securității. I-a lăsat în pace, iar ei l-au lăsat la putere. În timp ce Iliescu trăgea sforile la Cotroceni, ei s-au pus pe treabă, au investit “banii lui Ceaușescu” și au adunat averi, pentru că știau că, inevitabil, puterea economică le va aduce, la un moment dat, și puterea politică pe tavă. Iliescu a închis ochii și a permis jaful după principiul “un sărac și cu un sărac, nu fac un bogat!” Prin atitudinea lui, Iliescu a fost de acord ca demnitarii să se îmbogățească rapid. Nu le-a cerut celor apropiați să-și suflece mânecile și să îndemne și românii să muncească. Nu le-a impus să adopte rapid legislația necesară reformelor și să vegheze la respectarea ei, ci a întors capul în fața abuzurilor comise de guvernanți și a ilegalităților comise de ei.

În douăzeci si cinici de ani de așa zisă democrație, în România, partidele și-au consumat energia pentru a perfecționa un sistem care să permită înșelarea electoratului și manipularea voturilor. Asta i-a preocupat, cum să trișeze mai bine! Iliescu și partidul său, FSN-FDSN-PDSR-PSD, au fost primii care au conceput legile care permiteau frauda: nu s-a dorit sancționarea celor care, odată ajunși în parlament, părăseau partidele pe listele cărora fuseseră aleși, dar continuau să-și păstreze totuși locul în legislativ, nu s-au folosit niciodată cărțile de alegători (deși s-au cheltuit o grămadă de bani pentru ele), nu s-a interzis nici în ziua de azi alegătorilor să voteze în alte localități decât cele de domiciliu ca să se poată manevra listele suplimentare pe care aceștia se înscriu. Toate aceste practici, perfect legale în România, care nu se regăsesc în legislația nici unui stat care se pretinde civilizat, au permis furtul votului. Declarația pe care a făcut-o tânărul pesedist Victor Ponta, după alegerile prezidențiale din 2009, rezumă istoria sistemului electoral românesc la care au contribuit toate partidele și, în primul rând, PDSR-ul lui Ion Iliescu. “Echipa lor a furat mai bine decât a noastră!” a spus Ponta referindu-se la PDL-ul lui Băsescu și dovedindu-se un demn urmaș al comuniștilor, care s-au folosit din totdeauna de șmecherie ca să acapareze și apoi să reziste la putere. Comuniștii sunt profesorii tuturor politicienilor români care au creat o legislație plină de găuri prin care să se strecoare reușind să câștige alegerile.

Toți politicienii români au aparținut aceluiași platou, aceleași farfurii pe care erau desenate secera și ciocanul. La un moment dat, au dorit să o împartă ca să aibă fiecare bucățica lui din care să mănânce coliva României, să nu mai fie un singur clan ce se înfruptă. Așa că au dat cu farfuria de pământ, au spart-o și fiecare a scris pe ciobul lui ce a vrut: Partidul Liberal, Partidul Țărănesc, Partidul Social-Democrat. Firmele, denumirile au prea puțină importanță pentru că toți provin dintr-un singur partid: Partidul Comunist Român. Chiar dacă nu au fost membri PCR, politicienii de astăzi au crescut într-o epocă în care au fost educați de activiștii de partid care erau prezenți peste tot: în învățământ, în presă, în cultură așa că au fost și ei deformați de această influență. Nici unul dintre politicienii care au trăit în România comunistă nu știa ce înseamnă democrația și constat cu durere că au trecut douăzeci si cinci de ani și tot nu au învățat, ba chiar au tendința să se întoarcă spre vechile metode ceaușiste crezând că aplicandu-le vor reuși să se eternizeze la putere.

Un motiv de crispare este pentru Ion Iliescu clișeul cu “a furat revoluția”. În legătură cu această acuzație am încercat să-l fac pe fostul presedinte să se destindă povestindu-i varianta mea: într-o bună zi, niște băieți și-au comandat un tort pentru Crăciun. Au ales anumite ingrediente și, când a fost gata, l-au plătit. Au ieșit cu prăjitura din cofetărie și au vrut să o pună pe bancheta din spate a mașinii. Nu încăpea și au decis să o așeze în portbagaj. Dar, ca la români, acolo erau aruncate claie peste grămadă roata de rezervă, cricul, cabluri, scule, prelata și sticlele de apă minerală. Băieții au pus tortul pe capotă și s-au apucat să facă loc în portbagaj. Când au terminat și s-au ridicat, ia tortul de unde nu-i! Au apucat să zărească, la colțul străzii, niște țigănuși care fugeau cu pachetul lor. Și, până în ziua de azi, băieții aleargă după țigănuși ca să-și recupereze tortul. Iliescu m-a ascultat privindu-ma întâi gânditor și, într-un târziu, mi-a dat răspunsul pe care l-am mai auzit ulterior, în diferite situații, și din gura altor foști activiști ai Partidului Comunist: “Ei, n-a fost chiar așa, a zis președintele zâmbind ușor jenat”. Dar nu mi-a povestit niciodată cum a fost de fapt și cred că nu vom afla de la el vreodată. Putem doar să bănuim că, acum, după douăzeci si cinci de ani, cei care au comandat tortul au pus, în fine, mâna pe el și nu cred că-i vor mai da drumul prea ușor. Am avut confirmarea acestui scenariu când l-am văzut la televizor, într-o emisiune moderată de Ion Cristoiu, pe fostul locțiitor al șefului Direcției contraspionaj din Departamentul pentru Securitatea Statului, Filip Teodorescu care spunea referitor la arestarea și degradarea generalului Victor Stănculescu: “Știe dumnealui pentru ce stă la pușcărie!” Pentru că a îndrăznit să pună tortul în mâinile lui Iliescu, oare? Fostul președinte n-a fost prea amuzat de povestea mea și nici nu l-a făcut mai relaxat în legătură cu subiectul. Eu cred că Iliescu nu a furat revoluția, ci “tortul” ei și de aceea se simte cu musca pe căciulă. Nimeni nu poate fura o revoluție și toate s-au făcut pentru re-împărțirea unui tort. Întotdeauna au existat, în schimb, victime idealiste, nevinovate și băieți șmecheri a căror deviză este: “Scoală-te tu de la masă ca să mă așez eu!” Nici măcar revoluția franceză nu face excepție. Din nenorocire, asemenea “răsturnări de sistem” sunt urmate și de înlocuirea unei “aristocrații” (bună sau rea) cu alta, formată din spălătorese, curve, bucătărese, tablagii, marinari, intendenți, bagajisti, cartofori, etc.

Ion Iliescu este sursa tuturor relelor, iar Traian Băsescu a perfecționat sistemul, a creat RPR-Republica Procurorilor România, profitând de docilitatea și conformismul populației. Câți își mai amintesc azi de Liviu Corneliu Babeș, pictorul care a ars ca o torță în semn de protest în 1987, pe pârtia de schi de la Poiana Brașov? I-au rupt și crucea care amintea de sacrificiul său. Românilor, mitocănizați si manelizați de regimul lui Băsescu, nu le mai pasă. Vom afla vreodată ce rol au jucat “vedetele” de atunci? Cum s-au cunoscut protagoniștii? Crede cineva că Iliescu ar fi încredințat soarta cadavrului tiranului unui individ cunoscut atunci, în zilele acelea fierbinți? Ce rol au avut cu adevărat Gelu Voican-Voiculescu și Claudiu Iordache, dispăruți apoi într-o existență discretă dar loială în umbra lui Ion Iliescu?

Suntem aici, la porțile Orientului. Suntem urmași ai Bizanțului unde conspirația era la ea acasă. Acest element levantin a fost prezent în viața politică românească de secole. Conspirațiile au dominat și nu regimurile legitim alese. Chiar dacă liderii erau aleși, alegerile au fost întotdeauna trucate de câțiva indivizi pe care i-aș numi “brokeri” de putere sau “păpușari” pe românește.

Eugen Mihăescu

(Scrisoare din 26 august 2014)

Sursa: Ziaristi Online