Elena Solunca Moise

Vremea îşi are o rânduială a ei dată de Dumnezeu şi legea o rânduială după chipul lor şi asemănarea prorpiei conştiinţe; este o cale tainică spre  plinire într-o desfăşurare a comunicării întru comuniune, a  subordonării cantitativului mult trâmbiţat faţă de calitativ, singurul care dă „măsura” reală a lucrurilor.  Sub acest aspect, putem spune, cu adevărat, că omul este „o măsură a tuturor lucrurilor – a celor ce sunt pentru că sunt şi a celor care nu sunt pentru că nu sunt.” Şi toate se rânduiesc prin oameni la plinirea vremii pe care profeţii o vestesc şi înţelepţii o recunosc şi toţi o urmăm fie că ştim, fie că ne este ascunsă în propria confuzie. Aşa se face că naşterii  îi urmează în chip firesc botezul ca o „naştere de sus”, omul trecând astfel de condiţia sa biologică pentru a se recunoaşte ca fiinţă spirituală al cărei Tată Creator este însuşi Dumnezeu, Cel ce a făcut „cerul şi pământul cu toată splendoarea lor” şi singurul de la care vine ajutorul. Am celebrat Naşterea cea peste fire a lui Hristos, care Fiu al lui Dumnezeu s-a făcut om ca să ne redea condiţiei dintâi a veşnicie, sărbătoare din a cărei lumină se deschid noi orizonturi pentru neostoitul nostru dor de veşnicie.

„Pocăiţi-vă ca s-a apropiat împărăţia cerurilor”

Prăznuim Botezul Domnului, după o zi de post şi rugăciune care spre deplinirea bucuriei pe care o prefigurată în cuvintele Sf. Ioan, Înaintemergătorul şi Botezătorul Domnului, propovăduitorul pocăinţei ca înainte pregătire a împărăţiei cerurilor.  Nu ai cum intra în împărăţia cerurilor fără să te desparţi de cele prea lumeşti şi nu pentru că Dumnezeu nu o voieşte, ci pentru că, astfel,  omul se împotmoleşte în propria-i neputinţă, pentru că nu o poate recunoaşte. Pocăinţa este darul de nepreţuit în ordinea umană pentru că vine de la Dumnezeu spre conştientizarea condiţiei sale de a fi chip şi asemănare a Creatorului. Ioan boteza, după ritualul ştiut, cu apă la care adăuga „pocăinţa”, expresie a nevoii omului de a se curăţa şi spiritual. Nouă, celor care vorbim doar de „drepturile omului”, nu şi de îndatoriri ne este greu de acceptat nevoia de pocăinţă. Se compensează cu fariseismul care dă frâu liber manifestării secularizării. Şi totuşi, nu avem „dreptul” să uităm că fără o reconsiderare din perspectivă divină a stării noastre fiinţiale putem sta la nesfârşit în faţa împărăţiei cerurilor ale cărei porţi rămân închise. De aceea, într-o rugăciune cerem  ca o unitate de nedespărţit: „lacrimi de pocăinţă dă-mi Doamne, şi lucrător iscusit al poruncilor Tale mă arată.” Fără lucrarea poruncilor, pocăinţa nu este decât „vorbeală”, cum spunea un părinte duhovnic.

Iosif Flavius consemnează că „Ioan era un om ales, care îi îndemna pe iudei să cultive virtutea şi să fie drepţi unul faţă de altul, arătându-şi evlavia faţă de Dumnezeu prin botez. Din punctul său de vedere, aceasta – virtutea – era necesară, ca botezul să fie primit de Dumnezeu.  Pocăinţa este plinirea curăţiei trupeşti prin curăţirea spirituală, într-o restabilire a unităţii dintre trup şi suflet, primul curăţit prin apă, al doilea prin lacrimile de pocăinţă pentru ca a ne arăta lucrători iscusiţi ai voii divine. El era acel „glasul care striga în pustie” despre care a scris Isaia şi  pe care îl auzim şi în pustia spirituală de astăzi: „Gătiţi calea Domnului, drepte faceţi cărările lui”. Pocăinţei îi urmează botezul ca o pecetluire a noii condiţii umane ca deschisă spre îndumnezeire pentru că Dumnezeu însuşi, prin Fiul său, s-a înomenit.

Atunci, ca şi mereu, pocăinţa se arată însă o piatră de poticnire pentru omul care, asemenea legendarului Narcis, nu pridideşte a se admira pe sine, ignorând cu desăvârşire sfârşitul lui – durerea de nesuportat că nu ajunge, şi nici nu va ajunge vreodată, la propria-i imagine. Acesta este destinul tragic al celui care făcându-se idol nu mai are cui se închina, ca un blestem de nedezlegat. Narcis s-a însingurat până  la moarte, un fel de sinucidere, semănând în juru-i moarte. Acesta este destinul  egolatriei de care nu are cum să se ferească prea-iubitorul de sine, un sine căzut nu în condiţia biologică, ci pustia bântuită de rău în acea „pierzare” al cărei fiu s-a arătat Iuda. Căci siguranţă că Iuda se iubea pe sine cu o străşnice ucigătoare. În  această pustie, locaş al  crizei spirituale, Ioan strigă: Pregătiţi căile Domnului, drepte faceţi cărările Lui”. Sf. Ioan Gură de Aur comentează: „Dacă Cel răstignit nu s-ar fi dăruit, nici Duhul Sfânt nu ar fi coborât din nou şi atunci, în ce fel ar fi fost această iertare a păcatelor? …i-a convins să se căiască de păcatele lor pentru că mai târziu să poată lesne primi iertarea prin credinţa în Hristos. Dacă nu-i va fi adus la această pocăinţă, nu vor fi cerut iertarea”. Şi iar îl invocăm pe Iuda a recunoscut nevinovăţia lui Hristos, dar nu şi-a cerut iertare şi tocmai asta l-a făcut să-şi pună capăt zilelor, ca „fiu al pierzării”. Pocăinţa este de-tot necesară pentru roadele ei, în afara cărora este ca şi cum nu ar fi. Chemarea Înaintemergătorului era întemeiată, căci văzuse pe mulţi care veneau la Botez fără să se pocăiască din toată inima, într-un act de abandon al credinţei adevărate.

„El vă v-a boteza cu Duh Sfânt şi cu foc”

Botezul premerge credinţa în Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu făcut om ca omul să fie eliberat de păcatul ancestral. În această coerenţă divină, înţelegem cum, la Schimbarea la Faţă a Mântuitorului, Glasul Tatălui Ceresc a precizat: „Acesta este Fiul Meu cel iubit, pe El să-L ascultaţi!”(s.n.). E ceea ce, în felul ei, o spune şi Preacurata-I Maică: „Faceţi tot ce vă spune El.” Spre împlinirea tâlcului, Sf. Ioan adaugă profetic: „Eu vă botez cu apă, dar vine Cel ce este mai tare decât mine, Căruia nu-i sunt vrednic să-I dezleg cureaua încălţămintelor. El vă va boteza cu Duh Sfânt şi cu Foc”. A fost numit şi „cel mai mare între cei născuţi din femeie” dar cel mai mic în împărăţia cerurilor”. Mai mare între cei născuţi din femeie pentru că, în pântecul mamei lui fiind, a fost învăluit în Duh Sfânt şi a mărturisit pe Hristos, când Elisabeta, maica sa, a întâmpinat-o pe Sf. Fecioară  cu bucure: „Binecuvântată eşti tu între femei şi binecuvântat este rodul pântecelui tău…Că iată, de cum a ajuns glasul închinării tale la urechile mele, săltat-a pruncul de bucurie în pântecele meu.”. Acum, văzându-L pe Hristos de departe a mărturisit: „Iată mielul lui Dumnezeu cel care a venit să ridice păcatul lumii”, anticipând moartea jertfelnică a lui Hristos şi cuvintele de pe urmă: „Părinte, iartă-le lor că nu ştiu ce fac”

Între roadele benefice ale pocăinţei, Sf. Ioan Botezătorul a fost dăruit şi cu cel al dreptei cumpăniri asociată cu  înainte-vederea, căci, de departe văzându-L pe Hristos a rostit: „Iată mielul lui Dumnezeu care a venit să ridice păcatul lumii”.  În Hristos vedea suprema smerenie care avea să meargă până la răstignire şi puterea ei care L-a făcut ca, pe cruce ca o jertfă supremă, pentru ca acela care va crede să aibă viaţă veşnică. Pocăinţa deschide larg uşile smereniei, „maica tuturor virtuţilor” şi vedem că, fără păcat fiind şi Fiu al lui Dumnezeu, Hristos insistă să fie botezat după Lege, arătând că doar împlinită Legea poate fi schimbată în bine; schimbarea urmează plinirii ca o garanţie a evoluţiei benefice. Sf. Ioan face ascultare, o ascultare faţă de Fiul lui Dumnezeu întrupat –  nu doar ca în prezenţa unui Învăţător, cum i se spunea frecvent, ci ca în faţa lui ca Dumnezeu Însuşi.

Model al smereniei izvorâtă din pocăinţă, Sf. Ioan Înaintemergătorul consacră este un model vrednic de urmat pentru cei care vor să „facă drepte căile Domnului” în faţa lor spre a-L urma până la sfârşit – să moară  cu Hristos ca  să învie cu El. Astfel s-a făcut văzător în Duh, mărturisind după botezul Domnului în Iordan: „Am văzut Duhul Sfânt, coborându-se din cer în chip de porumbel şi a rămas peste El”.  Cum mâine îi vom aduce o cuvenită cinstire celui care s-a învrednicit a-L boteza pe Hristos, să-l ascultăm pe Părintele Stăniloae explicând:”Dumnezeu îl poate face pe om să audă în formă omenească ceea ce vrea El să spună şi să vadă în forma în care văd ochii omeneşti voinţa Sa într-un anumit moment. Ioan a fost proroc când Dumnezeu i-a spus cum îl va cunoaşte pe Fiul Său întrupat şi a fost apostol când a văzut pe Duhul Sfânt pogorând peste Hristos şi a auzit glasul Tatălui cu privire la El.”

Nu numai cu pâine se va hrăni omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu

Este adevărat, Domnul se face auzit, dar pentru comuniune e nevoie ca şi omul să se pregătească a-L auzi prin curăţirea sa trupească şi sufletească. Sf. Ioan  însuşi,  fiul al rugăciunii părinţilor săi, Zaharia şi Elisabeta, Sf şi-a petrecut anii vieţii în post şi rugăciune ca formă de a-şi îndrepta calea vieţii pentru Cel ce Însuşi este Cale, Adevăr şi Viaţă. Se spune că era îmbrăcat în haină din păr de cămilă, încins cu o curea de piele şi că se hrănea cu lăcuste şi miere sălbatică. Cămila semnifică deopotrivă curăţenia şi necurăţenia – curăţenia fiindcă este animal rumegător; necurăţenia fiindcă are copita despicată. De aici învăţătura că Dumnezeu nu face nici o discriminare şi cheamă pe toţi, nu doar poporul ales ci şi neamurilor considerate  păgâne. Mântuitorul Însuşi o va spune fără umbră de îndoială: „Cel ce vrea să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-mi urmeze Mie”. Cureaua cu care era încins Sf. Ioan, acest apostol al pocăinţei, era făcută dintr-o piele de animal mort, semn  netăgăduit al asumării de bună voie a unei vieţi ascetice. Cât despre  felul în care se hrănea, Sfinţii Părinţi  spun că lăcustele şi albinele erau considerate curate, deci bineplăcute lui Dumnezeu.

Acum, văzându-L pe Hristos a mărturisit cu smerenie că a venit timpul să se „micşoreze”, iar Hristos să se mărească; a spus-o pentru că prin toate, Ioan era considerat om drept, vrednic de a fi urmat. Între cei care îi erau aproape erau fraţii Petru şi Andrei, întâiul chemat şi primul care, văzându-L l-a recunoscut şi s-a grăbit să-şi anunţe fratele mai mare. Pentru omul contemporan, format şi trăind într-un timp al competiţiei şi concurenţei acerbe e de neconceput ca cineva să mărturisească în faţa semenilor că a venit vremea ca „să se micşoreze” şi Hristos să crească, chiar dacă citează aceste cuvinte.

Prin botezul Sf. Ioan Botezătorul, omul se curăţeşte, semn al primenirii lui, prin Botezul lui Hristos,  ne „îmbrăcăm cu El”, spre a deveni  o făptură nouă, adică o „fiinţă spre înviere”. Glasul Părintelui Ceresc care Îşi recunoaşte Fiul spre auzul tuturor. Mai mult,  spune că „a binevoit”. Adică a voit Binele, El „Cel ce singur este Bun” , după cum Fiul Său I-a lucrat voia până la jertfa de sine. În Rugăciunea spre Tatăl, Hristos arată cum a făcut-o anume: „să dea viaţă veşnică tuturor acelora pe care I-ai dat”. Iar viaţa veşnică nu înseamnă a evita moartea, ci a o învinge definitiv prin Înviere. Să ni-la amintim pe Apostolul Pavel care spune că „fără înviere, zadarică ar fi credinţa”.

În respectul Legii,  la 30 de ani,  Hristos a primit botezul, înainte de a-şi începe misiunea eliberatoare a umanităţii. Spre bună pilduire, citim că apoi Hristos a fost „dus de Duhul în pustie”, unde a fost ispitit de diavol. E şi aici un rost –  să ne întărească şi pe noi în lupta cu vrăjmaşul ce, încă dintru începuturi ne vrea ai lui. Aici este lupta cea mare, dar să nu uităm că nu suntem singuri: cu noi este Dumnezeu şi nimeni nu ne poate sta împotrivă. Într-o adevărată rânduială îndumnezeitoare, încărcată de învăţăminte, aflăm mai întâi: „Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu”. Cuvântul este viaţă cum o spunea psalmistul: „Cu cuvântul Domnului, cerurile s-au întărit şi cu duhul gurii Lui toată puterea lor. A urmat îndemnul: „Să nu-l ispiteşti pe Domnul, Dumnezeul tău”, să nu-L încerci adică, îndoindu-te de El, Cel fără început şi sfârşit,  ca de o o fiinţă muritoare între altele, să condiţionezi pe Cel de la care „vine toată darea ce bună şi tot darul cel desăvârşit.” Cum să te măsori tu, cel ce eşti creaţie şi limitat întru totul, cu Creatorul tuturor celor văzute şi nevăzute. Dumnezeu îngăduie însă pentru că darul liberții este făcut odată pentru totdeauna şi deasupra lui aflăm iubirea veghetoare şi purtătoare de grijă a lui Dumnezeu. Cât despre roadele îndoielii le vedem cu prisosinţă, acum când ne-am supus celebrelor cuvinte carteziene: „Mă îndoiesc, deci cuget, cuget deci exist” prin care ne orientăm crediţa în orizontul derizoriu al secularizării..

Cum perseverenţa este unul dinte atributele sale, diavolul, purtându-l pe Hristos peste împărăţiile  lumii  cu toată slava lor i le-a promis, dar cum nimic nu face degeaba, I-a cerut închinarea şi slujirea. Hristos îl alungă, folosind cuvinte drastice: „Piei înapoia  Mea Satană, căci scris este: Domnului Dumnezeului Tău să I Te închini şi numai Lui Unuia Singur să-i slujeşti!” Diavolul s-a făcut pe dată nevăzut şi, în locul lor, au venit să-I slujească îngerii. Închinare şi slujire datorăm lui Dumnezeu Care ne-a făcut pe noi, cum dă mărturie psalmistul: „El ne-a făcut pe noi, nu noi.”

„Câţi în Hristos ne-am botezat, în Hristos ne-am şi-mbrăcat”

Începutul propovăduirii lui Hristos aduce în prim plan continuitea cu spusele Înainte-mergătorului Său: „Pocăiţi-vă că s-a apropiat împărăţia cerurilor.” Sunt cuvinte ce stau ca o pecete pe unitatea dintre ele. Apropierea nu este o aşteptare pasivă, ci urmăreşte un scop bine configurat:  ajungerea la „măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos”, a „bărbatului desăvârşit”. Frumos şi motivant spus, dar se degrab ne ajunge întrebarea tulburătoare: Ce înseamnă „bărbat desăvârşit” întru Domnul? Nimeni nu poate spune pentru că desăvârşirea la care cheamă Hristos este îndumnezeirea omului, drum al cărui început este în noi şi duce  la Dumnezeu. Sf. Teofan Zăvorâtul spunea că „acest nu trebuie să răcească râvna nimănui de a ajunge şi el la această vârstă, ci trebuie, dimpotrivă, să o aprindă încă şi mai mult; căci această neştiinţă vine din înălţimea cea mare a acelei desăvârşiri dumnezeieşti care se numeşte în viaţa cea după Dumnezeu vârstă bărbătească. Apostolul Pavel arată că această „vârstă” este însuşirea „de către om a plinătăţii darurilor pe care le-am văzut  la Domnul şi Mântuitorul nostru. Oricine poate vedea că avem bună pricină să răspundem chemării  de sus „cu toată sârguinţa”. Concret, Hristos spune celor trimişi de Sf. Ioan aflat în temniţă şi voind a şti dacă „este El” sau trebuie să aştepte pe Altul: „Mergeţi şi spuneţi-i lui Ioan cele ce aţi văzut şi cele ce aţi auzit: Orbii văd, slăbănogii umblă şi săracilor li se binevesteşte.”

Şi pentru doritorii de semne, îl invocăm pe Apostolul Neamurilor, care L-a urmat pe Hristos şi arătat cu precizie unde îl putem găzdui şi primi: „M-am răstignit împreună cu Hristos; şi nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa de acum în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru mine.” Urmând străbunilor, să prăznuim împreună această sărbătoare împărătească, închinându-ne în faţa smereniei sale desăvârşite şi să mărturisim: „În Iordan botezându-te Tu Doamne, închinarea Treimii s-a arătat: că glasul Părintelui a mărturisit Ţie, Fiu iubit pe Tine numindu-Te. Şi Duhul în chip de porumbel a adeverit întărirea Cuvântului. Cel ce Tea-i arătat Hristoase Dumnezeule şi lumea ai luminat, Mărire Ţie.” Să-i cerem stăruitor ajutorul ca, la rându-ne, să fim şi să ne arătăm „vrednici lucrători ai poruncilor Lui”, fiii ai Celui ce „singur este Bun”.

Elena Solunca Moise