Toată grija cea lumească să o lepădăm…

Elena Solunca Moise

Rânduiala Sfintei Liturghii cuprinde şi chemarea: „Cei chemaţi, ieşiţi”, uimind pe credinciosul de astăzi care nu ştie că aceste cuvinte erau adresate odinioară catehumenilor ca o invitaţie la a părăsi Biserica, nefiind  încă botezaţi. Am putea spune că această chemare nu-şi mai are rostul, dar dacă Dumnezeu a îngăduit-o înseamnă că are un Unul pe care să-l căutăm spre împlinire. Cu atât mai mult cu cât Heruvicul îndeamnă ca toată grija cea lumească să o lepădăm. Pilda celor invitaţi la cină îngăduie o perspectivă care perpetuează rostul chemării. Evanghelistul Luca pilduieşte cum un om oarecare a făcut cină şi a chemat mulţi invitaţi zicându-le: „Veniţi, că iată toate sunt gata.” Curios cum cei invitaţi nu s-au bucurat de invitaţie, nu au fost recunoscători, încremeniţi într-o indiferenţă care exprimă o mentalitate obtuză, închisă în sine ca într-o carceră. Mai mult: au refuzat pe rând  chemarea  la cină şi, după ce şi-au cerut iertare, au motivat răspunsul. Primul, fiindcă şi-a cumpărat ţarină şi are „nevoie s-o vadă” de parcă pământul ar fi plecat de acolo dacă întârzia să-l vadă. Nerăbdarea de a o vedea arată însă cât de alipit cu sufletul  era de „ţărâna” din care suntem făcuţi ca o chemare irezistibilă. Doar că a uitat că, din pământ făcuţi fiind, ridicăm ochii la ceruri, la Dumnezeu de unde vine ajutorul. Al doilea,  s-a scuzat şi el că „cinci perechi de boi şi mă duc să-i încerc”, punând înainte interesul imediat şi amânând bucuria de a fi oaspete la cină. Cel de al treilea „femeie şi-a luat” şi, fireşte, nu avea cum veni, deşi ar fi putut să-l roage să-i dimpreună, căci însuşi Domnul a spus că „nu este bine că nu este bine ca omul să fie singur”. Atunci,  poruncit stăpânul slugii să meargă în pieţe şi pe uliţe  şi să-i aducă „şi pe săraci, şi pe neputincioşi, şi pe orbi şi pe şchiopi”, dar tot mai , semn că cina era bogată şi gazda a pregătit-o  pentru mulţi invitaţi care să-i umple casa spre bucuria de a fi laolaltă întru unitatea iubirii. E supremul semn al iubirii care nu alege, ci vrea, „ca tot omul să se mântuiască şi nimeni să nu piară”.

Iertarea care  acuză

Mai întâi, un „om oarecare” deşi este limpede că este vorba de Hristos, dar într-o extensie, fiecare dintre noi poate fi acest „oarecare”, fiindcă poartă în suflet chipul şi asemănarea lui Dumnezeu pe care, urmând-o, îşi arată vrednicia de a-L numi „Tată” ceresc. Apoi, chemarea a fost făcută „la ceasul cinei”, deci tocmai la vreme, când rânduiala cerea ca omul să se pregătească de odihnă. Spunea psalmistul  că „ieşi-va omul la lucrul său şi la lucrarea sa până seara”. Erau gata şi pregătirile pentru cină şi cel care o dăruia trimite slujitorul să-i cheme, urmând a-i primi ca un amfitrion adevărat. Să observăm, mai întâi, niciunul dintre cei chemaţi nu a mulţumit pentru invitaţie, ca şi cum era normal să fie aşa sau nu erau defel interesaţi.  În schimb, s-au grăbit să refuze, e drept cerându-şi iertare; o iertare care, cum vom vedea, nu scuză, ci acuză. Sf. Teofan Zăvorâtul: „Ospăţul de nuntă este împărăţia cerurilor, chemarea este propovăduirea Evangheliei; cei care nu au vrut să vină sunt cei care nu au crezut de fel”. Lipsa de credinţă este pusă în lumină de argumentele care, cum vedem, ţin de simţuri. Aşa ca şi cum omul nu este decât o sumă de senzaţii care trebuie satisfăcute pe dată. Este senzualismul din toate timpurile şi, fireşte, cel de azi care parcă e fără precedent şi întunecă orice perspectiva mai liniştitoare. Senzaţiile ţin omul încătuşat de clipă şi, odată satisfăcute, apar altele sau se vor mai puternice menţinându-ne sub domnia „cantitativului” după o expresie inspirată a lui René Guenon. Ele pot fi bune slujitoare dar stăpân hain, fără brumă de înţelegere. E lumea care a uitat cu desăvârşire cuvintele Mântuitorului că „nu numai cu pâine se va sătura omul ci cu tot cuvântul care vine de la Dumnezeu.” Pildă cu totul desăvârşită ne dă Maica Domnului, care, înştiinţată de înger că va fi Născătoare de Dumnezeu a rostit smerit: „Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău.” Noi, înrobiţi clipei, am ajuns într-o societate a derizoriului, după o inspirată expresie a lui Llosa, în care „zilele trec ca umbra” şi viaţa  ca o floare care piere după prima boare de răcoare.

Dă-mi Doamne să pun început bun

Să mai observăm, că nimeni nu a amintit de vreo boală sau neputinţă, căci cu siguranţă  Hristos l-ar fi vindecat pe dată. Sau, poate e vorba de o boală a „clipei” care se vrea trăită, aşa ca într-o „ardere de tot” întru pustiire.  Nu există trecut, nu există viitor, totul e suspendat într-o malefică alegere a clipei celei repede trecătoare. E lumea în care, cum spunea Eminescu, „Ce-un secol o zice, ceilalţi o dezic”, a relativului şi rătăcirii. Lipseşte credinţa, singura pe care poate da unitatea şi trăinicia unei zidiri. Continuă Sf. Teofan Zăvorâtul: „Că suntem chemaţi este limpede, dar suntem oare credincioşi?” Aceasta este întrebarea la care răspunsul se cere a fi dat prin fapte, nu printr-un „da” spus dintr-o inerţie care să dea bine în statistici. Oare nu suntem doar credincioşi „fără credinţă” sau avem o credinţă anesteziată de faptele necredinţei? Întrebarea este retorică, văzând pre bine criza spirituală şi generală a societăţii, corupţia într-o evoluţie neoplazică intratabilă pe care o tratăm doar cu lamentări, victimizări şi culpabilizări. Sub ele, se îngrămădesc, faptele necredinţei. Repede şi aici avem argument: „secularizarea”, ca şi cum ar fi vorba de o viroză…, desconsiderând faptul că secularizarea nu ar avea nici un efect, sau unul slab, dacă am avea credinţă. Să-l ascultăm mai departe pe înţeleptul părinte care spune că „şi printre credincioşi pot fi, în ciuda numelui, unii fără credinţă;  câte unul nu se gândeşte la credinţă ca şi cum n-ar fi; altul ştia câte ceva şi se mulţumea cu asta; altul o tălmăceşte strâmb; altul nutreşte de-a dreptul vrăjmăşie faţă de ea – şi toţi aceştia sunt număraţi printre creştini, chiar dacă nu au nimic creştin ei”. Acum s-ar mai putea adăuga şi cercetătorii, care analizează credinţa ca fenomen, o disecă, o studiază în toate chipurile după principiile multi şi interdisciplinarităţii, o apreciază axiologic. Este o abordare pur intelectuală, desigur folositoare dar inconsistentă, fiindcă, mai mult ca orice, credinţa se raportează la om în unitatea şi unicitatea sa – trup, suflet şi minte. Puterea credinţei adevărate este şi o expresie unităţii omului prin care îşi poate subordona realitatea, nu spre distrugere ci spre dezvoltare armonioasă după marea Lecţie a naturii creată de Dumnezeu. Credinţa „fără credinţă” nu „zugrăveşte icoanele-n biserici” cum spunea poetul nostru naţional şi nici icoanele nu pot fi făcătoare de minuni. Altfel, cum vedem omul este studiat în atâtea discipline fără ca una să poată spune ce este omul? Oricum, nici unuia dintre ei nu i s-ar potrivi cuvintele lui Sofocle: „În lume-s multe minuni! Minuni mari ca omul nu-s!”; la fel nici unuia nu i-ar veni în minte să spună cu David: „Te voi lăuda că sunt o fiinţă atât de minunată. Minunate sunt lucrurile Tale şi sufletul meu le cunoaşte foarte”. Mai presus de simţuri, sufletul este cel care dă unitatea de măsura omului pentru că prin el îl descoperim pe Dumnezeu, îi întrezărim chipul din sinele fiecăruia şi putem lucra asemănarea. De la El îl primim şi Lui se cuvine a-l da. Să ne amintim că, pe cruce, Hristos s-a rugat: „Părinte, în mâinile Tale îmi dau sufletul.”

Părintele Cleopa spunea ucenicilor: „Să nu socotim vreodată că am pus început bun, pentru că noi nu cunoaştem cum trebuie să fie un om care a pus început bun, cum trebuie să se poarte un om care a pus  început bun. Să zicem: Doamne, dă-mi să pun început bun să-mi îndrept viaţa.”

„Pofta lumii” trece, voia Domnului rămâne în veac

Cina este gata, să ne îmbrăcăm cu hainele cele mai frumoase – credinţa, iubirea şi speranţa din care vin spre o împreună petrecere – smerenia, izvorul tuturor virtuţilor, bunătatea, răbdarea, recunoştinţa, seninătatea sufletului, dărnicia, blândeţea, dăruirea, neţinerea de minte a răului, paza limbii, făptuirea grabnică a binelui, sârguinţa, ascultarea lucrătoare a poruncilor lui Dumnezeu şi a oamenilor lui Dumnezeu, discernământul. Una trimite spre cealaltă, o cheamă ca fiecare răspunzându-i să ne împlinim ca adevăraţi creştini, adică fiind „în lume să nu fim din lume”. Cel ce iubeşte lumea, scria Apostolul Iubirii, nu-l are pe Tatăl, „pentru că tot ce este în lume, adică pofta trupului şi pofta ochilor şi trufia vieţii, nu sunt de la Tată, ci sunt din lume. Şi lumea trece şi pofta ei, dar cel ce face voia lui Dumnezeu rămâne în veac, cum în veac este mila Lui. Şi timpul este un dar divin,  răgazul dăruit omului spre mântuire. Rămâne inima, locaş al transcendenţei, despre care Blaga cuteza să spună: „ că ea e lutu-n care odinioară pe Golgota/ s-a scurs şiroaie sângele din trupul lui Iisus/ când ghimpii îl muşcau cu nişte ochi de farisei….O inima: când pieptul mi-l străpunge/ cu bătăi de plumb,/ atunci îmi strigă îndrăzneaţă/ că peste veacuri lungi şi goale şi pustii,/ când Dumnezeu se va-ndemna/ să fac-o altă lume/şi-o omenire/..Stăpânul bun va plămădi atunci din lutul ei/ pe noul Adam.”

Iată, sunt zilele în care ne pregătim pentru marele praznic al Naşterii Domnului şi se cuvine să ne înfrumuseţăm sufletul cu tot ce poate fi mai preţios să o primească pe Maica Domnului. S-o  facem după spusa apostolului neamurilor: „Următori faceţi-vă mie, fraţilor, cum şi eu lui Hristos.” Să ne pregătim straiele cele curate ale inimii – credinţa neşovăitoare, iubirea nefăţarnică, împodobită cu milostivirea, speranţa de a fi vrednice gazde ale lui Hristos – şi aşa să mergem la Cină, adică la Sfânta Împărtăşanie. Aleasă podoabă să ne fie recunoştinţa, mărturisind cu închinăciune că „toată darea cea bună şi tot darul ca închinându-ne că toată darea cea bună şi tot darul desăvârşit de sus este, coborând de la Tine, părintele luminilor”. Cu adevărat, Naşterea lui Hristos este darul cel desăvârşit pe care să-L primim cu bucurie sfântă că Acela care în cer nu are mamă s-a îmbrăcat în trup din neprihănirea Fecioarei Maria din iubirea ei ascultătoare care a primit smerit iubirea purtătoare de grijă a lui Dumnezeu. Iată Hristos de naşte ca „să crească, să ne mântuiască”. Mai avem timp să ne pregătim cum se cuvine pentru acest „praznic luminos, mândru şi frumos” când s-a născut Hristos şi să-L urmăm cu credinţă adevărată ca întru totul adevărat cu noi să fie  „de acum până-n vecie, Domnul cu noi o să fie”.

Elena Solunca Moise

Sursa: Ziaristi Online