Elena Solunca Moise
E vremea poveştilor cu „a fost odată, ca niciodată”, că dacă nu „ar fi fost” nu s-ar povesti; întâi fapta şi apoi vestirea adevărului pe care îl poartă învăluit în sufletul său cu straie de sărbătoare şi apoi îl păstrează şi în amintire. Era pe vremea când câte o „veste” nu se pierdea în iureşul altora, nu era o „ştire” ci spunea ceva de care omul avea trebuinţă sufletească sau trupească. Din ţinerea de minte a timpului, astăzi se desprinde praznicul Sf. Mare Ierarh Nicolae, al cărui chip este al blândeţii şi milostivirii: a blândeţii, mai întâi, ca duioasă manifestare a iubirii de Dumnezeu şi prin care lucrăm asemănarea cu El. A milostivirii ca împreună trăire cu omul aflat în nevoie sau necazuri, ca prin tine să se reverse şi asupra lui Pacea lui Hristos. Unul dintre tâlcuri, reprezentativ pentru noi, îl aflăm într-o legendă pe care o relatează George Coşbuc şi o face ca „suflet din sufletul neamului meu”. Anume, vine vestea din odinioară că Dumnezeu a făcut soarele să lumineze pământul pe când „era străveziu”. Îngrozit de răutăţile oamenilor şi sătul să facă acelaşi drum, soarele tot dă să fugă, să scape. „Aşa cum umbla de-a curmezişul pământului, de la răsărit spre sfinţit, tot îşi schimba drumul şi alerga cu răsărirea, când spre miază zi, când spre miază-noapte, că doar va putea face odată sfârşitul pământului şi el să stea să se odihnească pe cer şi să nu fie nevoit să tot să înconjoare acest glob de tină. Sfârşitul pământului are fi trebuit să fie când soarele ar ajunge să răsară de la sfinţit şi să sfinţească la răsărit, adică tocmai întors de cum este astăzi. Cum Dumnezeu nu voieşte lucrul acesta, l-a pus pe San-Nicoară de strajă la miază noapte şi pe San-Toader la miază zi ca să soarele să-şi urmeze calea.” Se mai credea că Sf. Nicolae este cap de iarnă şi, dacă se întâmpla să ningă, atunci Sf. Nicolae era bătrân în zile cu barbă albă; dacă nu, atunci oamenii îşi spuneau unii altora: „Hei, a întinerit Sf. Nicolae!”
„A fost odată ca niciodată” şi amintirea reînnoieşte anii copilăriei cu emoţiile ei când lustruiam cu sârg ghetuţele ca să-i fie bineplăcute Sf. Nicolae şi să pună dar bogat. Acum, darul era şi pe măsura „cuminţeniei” noastre, niciodată cum se cuvine, câtă vreme, Moşul cel Bun nu uita să pună şi un beţişor, aşa să nu uităm. După sărbători, băţul cuminţitor era urcat în pod şi invocat ca un memento: „dacă nu eşti cuminte îl dăm jos pe Moş Nicolae din pod”. Dar toate astea erau spuse cu drag şi ceea ce rămânea erau darurile şi pregătirea spre a-l întâmpina. Doar că Moşul nu se vedea niciodată, venea topit-tiptil şi pleca la fel tocmai când cei mici adormeau. Aşa ne-a rămas prin ani şi dorul de el, cel bun şi nevăzut…Pe Moş Crăciun îl mai vedeam, chiar când recunoşteam ghetele vreunui unchi sau vecin, dar pe Moş Nicolae niciodată. El dăruia şi pleca în lumea poveştilor…Mai târziu ne-am întristat când am aflat că de fapt, Moşul era unul dintre părinţi, dar reveneam repede gândind că vom face la fel când vom fi mari. De aceea i se potriveşte de minune fericirea celor blânzi care vor moşteni pământul; asta pentru că ei, cei blânzi îl acoperă cu obiceiuri şi datini prin care se ţese nevăzut în inimi comuniunea binelui. Căci binele, venind de la Dumnezeu, nu are sfârşit, se deschide spre altul şi aşa mereu, făcând ca din prinos să izvorască prisosul.
„Îndreptător al credinţei şi chip al blândeţelor”
Astăzi, plecând capul a recunoştinţă, îl rugăm pe „purtătorul de biruinţă: „Îndreptător credinţei şi chip al blândeţilor/ Învăţător al înfrânării te-ai arătat pe tine turmei tale adevărul lucrurilor”. Şi-ncepem a colinda: „Îndreptător în credinţă/Ajutor în suferinţă/ Când pe lume ai venit/ Semnul crucii ai făcut”. Cu toate că nimeni nu l-a văzut vreodată, lăsând a înţelege că binele vine de la Domnul-Dumnezeu iar noi suntem doar cei prin care el ajunge pe pământ, sfinţindu-l. Şi, cumva paradoxal, deşi nimeni nu l-a văzut, toţi îl ştim doar ca „moş”, încărcat de ani pentru că binele venit de la Domnul are vârsta creaţiei şi este aşa pentru că voia Părintelui ceresc este bună. Îl cinstim în fiecare an la 6 decembrie, dar şi în ziua de joi a fiecărei săptămâni, ziua Cinei celei de taină, când s-a pus temei sfintei Euharistii şi a Înălţării Domnului. Nu sunt doar coincidenţe semnificative, ci îndemnuri a-L simţi pe Hristos cu noi până când, obosite, veacurile vor asfinţi. Semănând cu Moş Crăciun, în Occident i se mai spune Santa Klaus. Cu adevărat, „minunat este Domnul întru sfinţii Săi” şi mulţimea lor arată diversitatea plină de farmec prin care omul sfinţeşte pământul din care este făcut şi pe care trăieşte. Unitar ca doctrină, creştinismul cultivă diferenţele specifice fiecărui om întru asemănarea cu Dumnezeu, „Cel ce a făcut cerul şi pământul cu toată splendoarea lor.” Diversitatea se împacă în armonia ce consacră unitatea ca perspectivă a desăvârşirii.
Ca trăitor pe acest pământ, Sfântul Nicolae a trăit în secolul III în cetatea Patarelor Lychiei, în sudul Turciei, fiu al lui Teofan şi Nona, oameni de viţă nobilă şi cu mare credinţă în Dumnezeu. Nicolae a venit pe lume mai târziu, după îndelungă şi stăruitoare rugăciune şi, bucuroşi peste măsură, părinţii au decis să mulţumească lui Părintelui ceresc, dăruind-şi pruncul slujirii Lui ca să fie şi o pildă de slujire oamenilor. De educaţia lui s-a îngrijit unchiul, care se numea tot Nicolae şi era episcop al Patarelor. A fost tuns la monahism la Mănăstirea Noul Sion. După ce părinţii săi au plecat la Domnul, Nicolae a vândut averea moştenită, a împărţit-o săracilor, neoprindu-şi pentru sine nimic. A fost hirotonit ca preot de mir şi i s-a dus vestea pentru milostivirea sa, căci nimeni dintre cei care ajungeau la el nu pleca neajutat în nevoinţa lui sau nemângâiat în necazul lui.
La o vreme, s-a gândit că era tocmai potrivit ca, după ce urmase pilda Mariei, să se asemene Martei, „care partea cea bună a luat, care nu se va lua de la dânsa”. S-a însingurat dintre oameni pentru a fi mai aproape de Dumnezeu şi a petrecut aşa o vreme până când un glas din ceruri l-a înştiinţat: „Nicolae, în mijlocul poporului trebuie să-ţi desăvârşeşti nevoinţa ta, dacă vrei să fii încoronat de Mine.” Mai mult, i s-a arătat Hristos dăruindu-i Evanghelia şi Maica Preacurată omoforul aşa cum este zugrăvit într-una dintre icoane. A fost o proorocie care avea să fie împlinită curând. Când l-a hirotonit, episcopul a rostit: „Iată fraţilor, văd un nou soare răsărind la marginea pământului, arătându-se celor întristaţi ca o milostivă mângâiere…Căci acesta va paşte bine sufletele celor rătăciţi şi la păşunea credinţei îi va aduce pre dânşii; apoi se va arăta şi ajutor fierbinte celor din nevoi.” A fost ca o profeţie ce avea să se împlinească aidoma.
Nu după mulţi ani, Arhiepiscopul Ioan al Mirelor Lychiei a pornit pe calea spre Domnul şi era nevoie de un alt Arhiepiscop. S-au sfătuit cei marii între ei până când mai mulţi au avut un acelaşi vis. Anume, li s-a spus să stea de veghe în preajma Bisericii şi cine va fi primul, acela să fie alesul. Zis şi făcut, mai ales că nici nu au avut mult de aşteptat. Aproape înainte de zori, Sf. Nicolae se îndrepta, ca de obicei, spre biserică. Era întruchiparea blândeţii şi liniştii înmiresmate de iubire, înţelept, cu vorba cumpătată, un adevărat mărturisitor al lui Hristos, Mântuitorul lumii. Aşa a fost în zilele prigoanei creştinilor când a împărţit cu alţi mărturisitori ai lui Hristos chinurile temniţei din care a făcut temei pentru propovăduirea iubirii pentru Dumnezeu în care credea cu desăvârşire şi pentru omul aflat în această vale a plângerii. Urmele chinurilor îndurate le-a purtat mult după eliberarea, când a fost pus în scaun episcopal. În această calitate a participat la sinodul de la Niceea din anul 325, unde s-a stabilit prima parte a crezului, fiind între cei 318 de ierarhi. Şi aici a dat o pildă la care se cuvine să luăm aminte când suntem în situaţia de a alege între dreapta credinţă şi rătăcirile de tot felul, când suntem tentaţi să tolerăm abaterile în numele toleranţei. Între acestea, aceea a lui Arie, care se opunea de-o fiinţimii lui Hristos cu Dumnezeu Tatăl. Atunci, în plină adunare sinodală, văzând că Arie este refractar oricăror argumente, şi-a ieşit din fire şi l-a pălmuit. Gestul său a uimit pe toţi şi a scandalizat pe episcopii participanţi care au hotărât să-i ia însemnele ecleziale – omoforul şi Sfânta Evanghelie – şi să-l trimită la închisoare. S-a supus blândul Nicolae ştiind că o suferinţa era pentru Hristos pe care îl propovăduia şi în clipe vitrege. Peste noapte, mulţi dintre membrii tribunalului bisericesc au avut un acelaşi vis: Sf. Nicolae, având de o parte de Domnul Hristos care i-a dat Evanghelia şi pe Maica Domnului îi reda omoforul, așezându-l cu mâinile sale pe umerii purtători de chinuri. Cutremuraţi, episcopii au decis să-l repună pe Sf. Nicolae în drepturile sale.
Smerenia care înalţă şi sărăcia care îmbogăţeşte
Pretutindeni şi în toate Sf. Nicolae s-a arătat deopotrivă ca apărător neînfricat al dreptei credinţe şi un propovăitor al ei prin cuvântul înţelept şi fapta întemeietoare. Prezenţa sa era aducătoare de pace şi linişte, de bună-credinţă şi bucurie sfântă venită din sufletul său ce se făcuse sălaş al lui Hristos. Cea mai bogată în semnificaţie pentru bunătatea inimii sale este povestea tatălui sărac care nu avea bani să-şi mărite fetele. Îi rămăsese o singură ieşire – să accepte ca fetele s-o ia pe calea prostituţiei – cu care nu se putea împăca nicicum. Atunci, în taină, Sf. Nicolae s-a dus, în trei nopţi la rând, şi a lăsat la poartă câte o pungă de galbeni. Acesta a fost „dat-ul” pe care s-a clădit dat-ina de a face daruri noaptea fără a fi văzut şi, ştim prea bine, că tot ceea ce omul acoperă, Dumnezeu descoperă şi ceea ce omul descoperă, Dumnezeu acoperă. Şi-a sfinţit viaţa lucrând voia lui Dumnezeu prin care s-au revărsat şi se revarsă încă multe minuni care înalţă sufletele noastre în cerurile sfintelor bucurii. Evlavia pentru el este cu totul specială şi, de pildă, în Rusia şi în mai multe ţări slave, alături de Treimea Mare binecunoscută a Tatălui, Fiului şi Sfântului Duh, este cinstită şi o treime mică – Hristos, Maica Sa şi Sf. Nicolae.
Între toate darurile pe care acest „chip al blândeţilor” le aduce, să primim cu plecăciune adâncă pe cel mai de preţ – darul pildei sale pe care să-l aşezăm în suflet spre bogată rodire. În ea descifrăm smerenia ce-şi are rădăcină puternică în credinţă şi roada în iubire. De aceea „a câştigat cu smerenia pe cele înalte, cu sărăcia cele bogate” – smerenia din care se ivesc toate celelalte virtuţi şi sărăcia pe pământ pentru cele mult bogate în ceruri. Şi ce poate fi mai bogat decât cerul lui Dumnezeu, unde omul îşi recapătă vrednicia dintâi de-i poate spune lui Dumnezeu „cu îndrăznire, fără de osândă” Tată?
În toate îl recunoaştem spre cinstire şi urmare Sf. Nicolae ca „biruitor de popoare” cum îi spune numele; a biruit „popoarele” gândurilor şi pornirilor spre rău spre care ne împinge vrăjmaşul ca să ne înstrăineze de Dumnezeu. Se povesteşte că Alexandru Macedon, întâlnind un soldat care-i purta numele, dar nu şi-l onora i-a spus: „Ori îţi schimbi viaţa, ori îţi schimbi numele”. Cum toţi cei botezaţi în numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh, facem parte din poporul lui Hristos, cuvine-se a ne purta ca luptători împotriva răului spre biruinţa binelui. Altfel, vorba lui Alexandru Macedon… Pildă, rugător şi ajutător ne este Sf. Nicolae iar armă a biruinţei, fapta bună, căci, spunea Sf. Ap. Pavel, „credinţa fără faptă, moartă este” şi spre aceasta îndeamnă şi se roagă Sf. Nicolae. Înţelepciunea bunilor noştri din veac învaţă – „fă binele şi dă-l pe apă”. Să avem grijă să facem binele şi să-l dăm pe apă că oriunde va ajunge va rodi. Bucurându-ne cu bucurie sfântă să primim pilda Sf. Nicolae ca un dar şi să-l lucrăm spre rodire. Poate aşa, cândva, pământul fi-va curăţat de toate relele şi va redeveni străveziu cum se spune că a fost odată…
Elena Solunca Moise
La Mulţi Ani tuturor purtătorilor numelui marelui binefăcător, Sfântul Nicolae!
