Gând de Duminică 

„Şi Iisus învăţa în sinagogi sâmbăta”, şi, vorbind despre pocăinţă, a dat pilda smochinului pe care l-a uscat pentru nerodirea sa. Pocăinţa fără roadă pe măsură nu este decât vorbă în vânt iar, într-o rugăciune mai veche, se vorbea chiar de o pocăinţă nefăţarnică; de aceea făcută de „ochii lumii” bine ar fi să ne ferim ca de o boală a sufletului. Mulţime mare îl asculta, ca de obicei, pentru cuvântul dătător de viaţă prin puterea de îndreptare spre cele bine plăcute lui Dumnezeu fiind sunt deopotrivă folositoare semenilor şi nouă înşine.  Între cei mulţi era şi o femeie gârbovă, „care nu putea de fel să se ridice”. Era ţinută de un „duh necurat” de  optsprezece ani; o coincidenţă semnificativă am spune, gândind că cifra reprezintă  de trei ori câte şase, număr al „fiarei”, al  Anticristului. Sărmana femeie era condamnată  să privească doar spre  pământul din care suntem făcuţi şi care ne va acoperi cu întunericul lui. Era lipsită de darul de a  privi spre cer „de unde vine ajutorul”. Aşa mărturisim: „Ajutorul meu de la Dumnezeu, cel ce a făcut cerul şi pământul.” Cât de cumplit poate fi să nu poţi privi la cer, să nu poţi cere ajutor, să fii fără speranţă şi să ai mereu înainte pământul care te va acoperi cu indiferenţa sa? Sau – cine ştie ? –  poate se  obişnuise, uitase chiar cum e să fii drept  urmând cuvântul Domnului.   Hristos nu a aşteptat rugămintea ei şi, cum era singură, nu avea pe nimeni, „a chemat-o” şi a zis cu blândeţea a cărei adere ne umple sufletele de speranţă: „Femeie, dezlegată eşti tu de neputinţa ta”. Apoi a pus mâinile Sale pe capul ei şi pe dată femeia s-a îndreptat şi slăvea pe Dumnezeu; a cunoscut bucuria de negrăit de a-i mulţumi „Celui ce a făcut cerul şi pământul cu toată splendoarea lor.” S-a integrat în armonia creaţiei întregi  şi spune David că „Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria.” Sărmana, ţintuită cu privirea în pământ, nu se putea ruga, o ţinea „duhul de neputinţă” şi asta o marginaliza; durerii bolii i se adăuga aceea pricinuită de indiferenţa oamenilor, poate şi dispreţul lor. Cine ştie, poate, considerându-se drepţi, asociau infirmitatea cu cine ştie ce păcate, ignorând „bârna” din ochii proprii. Ca şi alte ori, „Cuvântul prin care toate s-au făcut” a vindecat-o prin cuvântul rostit, cuvânt eliberator de toată boala şi neputinţa. De această dată, Hristos a pus şi mâinile pe capul femeii, care  s-a „îndreptat”,  şi-a revenit la condiţia firească a verticalităţii. Hristos a făcut-o din firescul sfânt al neţărmuritei iubiri pentru „omul căzut”, a venit anume să-L vindece de toate bolile şi, în cele din urmă, de moarte. Or,  parcă de această Iubire pare a fi uitat omul contemporan, obsedat tot ce poate excita simţurile înstrăinat de Cel ce singur ne-a dat porunca Iubirii şi, spre mai profundă înţelegere, a adăugat iubirea dintre noi să fie „cum Eu v-am iubit pe voi”. Aici e una dintre minunile pe care doar Fiul lui Dumnezeu o putea face –  femeia, dezrobită de neputinţa ei, nu mai avea nevoie să privească spre cer – Domnul cerului şi al pământului coborâse la ea şi i-a dăruit bucuria fără seamăn a rugăciunii, a împreună vorbirii cu Dumnezeu.

Lipsa iubirii hrăneşte viclenia

Doar mai marele sinagogii a fost cuprins de o mânie peste măsură, o recunoaştere indirectă a „neputinţei” lui de a iubi pe Dumnezeu cu adevărat şi nici pe aproapele său pe care-l vedea prin dispreţul suveran al funcţiei. Într-un anume fel, „neputinţa” lui era cu mult mai mare şi se aseamănă cu acela întâlnit, ieri şi  astăzi, la mulţi care asimilează păgubitor „funcţia” cu personajul (nu personalitatea!)cu mai anevoie de îndreptat. Nu l-a impresionat minunea, nu a apreciat binele făcut, ci, de la înălţimea trufiei sale nemăsurate de apărător al legii a decretat: „Şase zile sunt în care trebuie să se lucreze, aşadar, în ele veniţi şi vă vindecaţi, dar nu în ziua sâmbetei”.  Răutatea sufletului  şi-a asociat vicleşugul şi repede s-a ascuns în spatele legii pe care o respecta (când o făcea), cum ştim, doar în litera nu şi în spiritul ei. Sf. Bernard de Clairvaux scrie că „citeşte corect Scripturile, acela care transformă cuvintele în faptă.”

Mai-marele sinagogii nu  a fost impresionat defel  nici de minunea făcută de Hristos şi, în micimea sa sufletească, a pus în faţă  ca scut legea. O lege  din care a decupat ceea ce îi convenea, făcând din viclenie o metodă de mustrare nedreaptă a semenilor. Viclenie era şi faptul că, neavând cutezanţa  de a se adresa direct lui Hristos, i-a mustrat pe oameni. Asta doar pentru că, „mai mari” socotindu-se, cereau ascultare necondiţionată. Răutatea lui depăşea cu mult infirmitatea bietei femei, care, chiar de o fi avut vreo vină, şi-o plătea cu neputinţa trupească şi durerea sufletească. Voind să-şi probeze „mărimea găunoasă” a ocărât poporul, cel care aştepta de la Domnul „mare şi multă milă”. Cuvinte de acest fel se mai aud şi astăzi, mai ales din partea celor care cred ca odinioară cred „norodul e nărod” exprimând-o în varianta engleză după un politician de o aproape uitată celebritate. Ei ştiu mai mult, şi-au „actualizat” cunoştinţele, şi-au însuşit şi „decalogul manipulării” a lui Noam Chomsky De aici o inconsistenţa valorică  drapată în tonului imperativ moralizator  care, mai degrabă, aminteşte de totalitarism decât de  un minim respect pentru om, ca să nu mai vorbim de iubirea datorată semenului.  Sf. Nicolae Velimirovici observa că „odată cu iubirea, oamenii au pierdut şi conştiinţa adevărului. Căci dragostea şi adevărul sunt nedespărţite”; ura şi minciuna se sprijină una pe alta, se hrănesc una pe alta cu iluzia otrăvitoare a  puterii  care le grăbeşte sfârşitul.

De altfel, „mai marii” nu au făcut-o în respectul legii, închircit în sine, ci pentru că îşi simţeau făţărnicia  vădită în lumina celui este „Lumina lumii”.  Hristos a înţeles prea bine că mustrările erau adresate Lui, i-a aflat pe „mai marii” vremelniciei şi i-a numit direct: „Făţarnicilor!”. Ne uimeşte cum El, „Cel blând şi smerit cu inima” a fost, şi de această dată,  mustrător ca odinioară în templu când le-a spus cu acelaşi ton: „Scris este: Şi va fi casa Mea, casă de rugăciune, iar voi aţi făcut-o peşteră de tâlhari…”  Apoi, în auzul tuturor,  a întrebat retoric: „Fiecare dintre voi nu-şi dezleagă boul sau asinul de la iesle şi-l duce la adăpat?”  Continuă spre luare aminte pentru toate veacurile: „Dar această fiică a lui Avraam fiind, pe care, iată, a legat-o Satana, oare nu se cuvenea să fie dezlegată de legătura aceasta în ziua sâmbetei?”  Hristos o numeşte fiică a lui Avraam, singurul om numit „prieten al lui Dumnezeu”, „tatăl celor care au credinţă”. Prezenţa ei în mulţimea ce-l înconjura pe Hristos mărturisea credinţa puternică care o adusese la Mântuitor; parcursese drumul de la condiţia biologică, de la femeie, la condiţia spirituală de „fiică a lui Avraam. Prin credinţă, omul îşi converteşte condiţia biologică în duhovnicie şi, pus mereu în faţa întrebării „unde eşti?”, îşi regăseşte  locul căderii ca un bun început al revenirii spre cele înalte.

Sâmbăta este pentru om, nu omul pentru sâmbătă

Numindu-se pe Sine „Domn al sâmbetei”, Hristos rosteşte şi arată că „sâmbăta este pentru om, nu omul pentru sâmbăta”. Toate minunile au  făcute de Hristos au fost  în zi de sâmbătă şi aveau să culmineze cu învierea lui Lazăr după patru zile după ce murise. Asta spre însuşirea unui adevăr de nedezminţit: nu există un timp anume „planificat”, „programat”  pentru a face binele; el trebuie făcut atunci când este necesar şi nu pentru „fală”, ci pentru a arăta concret unitatea dintre iubirea pentru Dumnezeu şi pentru semeni. Îndreptării trupeşti i-a urmat îndeaproape aceea duhovnicească odată cu numirea femeii ca „fiică a lui Avraam”. Sf. Nicolae Velimirovici consideră că această femeie era „o adevărată fiică a lui Avraam, nu numai după sânge, ci şi după  evlavie şi răbdare, coborâtoare din Avraam, mai credincioasă decât acest cap al sinagogii, care, ca toţi fruntaşii iudei, se trufea cu descendenţa din Avraam. Dar el era şi trădător faţă de Avraam, pe lângă această fiică a aceluia. Cum, atunci să nu primească ajutor? Cum să o împiedice ziua sâmbetei”

Apoi, cum ştim, sâmbăta era zi de odihnă. Ne întrebăm însă: cum este odihna pentru cel bolnav, trudit de durere şi neputinţă? Odihna, adevărata odihnă, este după făptuirea binelui atunci  când este nevoie şi în numele Domnului. Însuşi Domnul s-a „odihnit” la sfârşitul creaţiei. Dar, de mult legea nu mai era „lege” pentru mai marii deşertăciunii, ci un cuvânt între altele. Sf. Nicolae Velimirovici scrie că: „legea în loc să fie călăuză pe cărarea vieţii, se prefăcea într-un leş pe care-l cărau cu ei…cenuşă stinsă într-un vas de aur la care se închinau cum se închinaseră strămoşii lor la viţelul de aur.” Se arătau astfel mai gârbovi decât femeia care căuta vindecare. S-au agăţat de lucrul cel mai uşor – au căutat să-şi stingă veninul sufletesc cu invocarea legii”. Vorbise încă David  despre care „ face nedreptate şi pe sine se binecuvântează”.

Aşa fiind, „toţi cei care stăteau împotrivă se ruşinau; şi toată mulţimea se bucura de toate slăvitele fapte săvârşite de El”. Se bucurau cei mulţi pentru că vedeau, ca şi în alte dăţi, biruinţa asupra răului. Ne bucurăm şi noi, cei ce ne lăsăm gârboviţi de „răutate zilei”. O facem cu osebire acum când ne pregătim sufletele să fie bune „gazde ai Naşterii lui Hristos” ca Domnul să ne reînnoiască puterea de a rămâne în credinţa tare spre a aduce slavă, după cuviinţă Naşterii lui Hristos. Să-i aducem prinosul faptelor bune făcute în numele lui Dumnezeu de la care le avem pe toate. S-o facem cu recunoştinţă şi dragoste pentru toate pe care Domnul ni le-a dăruit, chiar şi suferinţa, nu pentru că s-a abătut asupra noastră, cât pentru că ne apropie mai  mult de Dumnezeu. Cu cât ne apropiem sincer mai mult de Dumnezeu, suferinţa se transfigurează căci El însuşi a suferit pentru noi. Este suferinţa despre care Blaga scria că „întăreşte fiinţa întru fiinţă” şi că este „singura legătură între noi şi Tine”. Se bucurau şi pentru că vedeau biruinţa adevărului asupra minciunii din care fariseii îşi făcuseră un mod de a trăi. Vedeau acum cu limpezime că „făţărnicia” este o boală a sufletului cu mult mai îngrozitoare decât orice „neputinţă” trupească. A spus Hristos; „Cuvântul vostru să fie da ce este da, şi nu ce este nu.” Şi un sfânt părinte spune că acolo unde bănuiala, teama, neîncrederea îşi face loc între oameni, iubirea fuge. Deloc întâmplător se consideră că actuala criză este una de încredere apărută şi agravată progresiv odată cu secularizarea şi evoluţia ei oncogenă.  Mai mult, în ultima vreme, s-a observat existenţa şi promovarea agresivă a unei făţărnicii a „faptei bune”, cu atât mai dăunătoare cu cât face din viclenie o  formă de discreditare  a  adevăratelor valori. O ştiau prea bine cei din vechime când se rugau lui Dumnezeu să-i ajute să facă „milostenie cuviincioasă”.  Cu un simţ al nuanţelor mult mai dezvoltat, poporul din vechime vorbea de cele făcute „de ochii lumii”, astăzi vorbim de „imagine” şi sunt specialişti care pot s-o facă „profesional”. În esenţă, respectarea „literei” legii şi ignorarea spiritului  era, şi a rămas,  o formă de „gârbovire”, cu mult mai vătămătoare decât aceea de care suferea femeia. „Gârbovirea” spirituală este semnul sigur al lipsei de pocăinţă fără de care îndreptarea rămâne un cuvânt şi nimic mai mult. Se ruga David „inimă curată şi duh drept înnoieşte în cele dinăuntru ale mele”.

Hristos a venit să reaşeze totul pe temeiul altui Logos – cel  al Iubirii, un nou mod de a trăi, odată cu lepădarea de sine, asumarea crucii proprii şi urmarea lui Hristos. Sâmbăta, zi a odihnei a fost înlocuită cu Dumineca, zi a Învierii şi  spune Apostolul Ioan că „legea prin Moise a venit şi adevărul prin Iisus Hristos”. Când a venit darul „trecut-a umbra legii”. Părintele Arsenie Boca îndeamnă la atenţie neostoită „ ca nu cumva creştinismul nostru să aibă aceiaşi soartă: să se ia de la noi” şi asta pentru că „creştinismul nu este o afacere de duminică, ci o strădanie de toate zilele, toată viaţa, de a ajunge un stil de viaţă şi concepţie pe care ni l-a dat nouă Iisus.” Adaugă spre luare aminte: „Dacă creştinismul nostru nu este strădania aceasta, care naşte fii lui Dumnezeu, el rămâne o simplă formalitate şi ne putem trezi fără ea.” Sau, cum spunea Sf. Ignatie Teoforul, să facem astfel încât nu doar să ne numim, ci să fim creştini şi „îndreptându-ne” să fim vrednici a-L slăvi pe Dumnezeu pentru toate.

Elena Solunca Moise / Ziaristi Online

Sursa: Mănăstirea Petru Vodă