Elena Solunca Moise

În înţelepciunea ei, rânduiala liturgică stabileşte ca acum, înaintea începerii postului pentru cuviincioasa întâmpinare a sărbătorii  Naşterii Domnului, să stăruim asupra bogatului căruia i-a rodit ţarina şi pe care Bartolomeu Anania, în tălmăcirea sa, îl numeşte „nesăbuit”, lipsit de judecată, de chibzuinţă. Proniator, această parabolă urmează duminicii samarineanului milostiv, care şi-a lăsat toate grijile ce-l puseseră pe drumul de la Ierusalim spre Ierihon pentru a se îngriji de cel pe care tâlharii îl lăsaseră aproape mort. El, un străin de „poporul ales”, a înţeles cu inima că atunci când un om este în necaz sau nevoie alergi să-l ajuţi fără a gândi prea mult, căci nu ştii ce se poate întâmpla şi, din neatenţie, te poţi face părtaş răului făptuit de alţii. E un exemplu potrivit pentru o rugăciune în care recunoaştem că nu am făcut binele pe care-l puteam face şi mai întotdeauna vom descoperi că ceea ce am făptuit este  sub posibilităţile reale pe care le aveam şi ajutorul pe care ni-L dă Domnul şi Dumnezeul nostru. Cu atât mai mult, cu cât la capătul postului ne vom bucura de darul cel „desăvârşit” pe care doar Părintele ceresc L-a făcut omului – naşterea Fiului Său, Întruparea Sa ca să ne fie mai aproape, şi de-a pururi spre mântuire. Apoi, stăruim aspra acestei parabole acum, când toate roadele pământului au fost culese, rânduite gospodăreşte şi s-ar cuveni, mai întâi şi mai presus de toate,  să aducem slavă lui Dumnezeu  în tot ceasul şi pentru roada pe care ne-a dăruit-o. Învaţă David că „De n-ar zidi Domnul casa, în zadar s-ar osteni cei care o zidesc; de n-ar păzi  Domnul cetatea în zadar ar priveghea cel ce o păzeşte”. În fapt, vedem că cine nu cinsteşte pe Dumnezeu, nu va cinsti nici aproapele cu sinceritate şi, cel mult îl va folosi ca mijloc pentru scopurile sale egolatre. Cine nu iubeşte pe Dumnezeu, „Făcătorul cerului şi al pământului”, nu poate nicicum iubi omul, cel asemenea lui trăind sub semnul vremelniciei. Furaţi de cele ale zilelor repede curgătoare, uităm însă degrab că lui Dumnezeu îi datorăm toate,  dar nu uităm să-i cerem tot altele şi altele. Acum, ca mereu, să ne plecăm genunchii inimii şi trupului şi să înălţăm rugă de mulţumire: Slavă ţie Doamne, slavă Ţie Doamne pentru toate câte ni le-ai dăruit. Apoi, să ne închinăm Maicii Preasfinte ale cărei rugăciuni către Fiul ei ne sunt mereu  înţeleaptă însoţire şi blândă ocrotire.

„ Luaţi seama  şi păziţi-vă de toată lăcomia”

Din mulţimea care îl înconjura, Hristos a auzit o voce: „Învăţătorule, spune-i fratelui meu să împartă moştenirea cu mine.” Ştim prea bine însă că Hristos a venit nu spre judecată şi că voieşte „milă, nu jertfă”. De aceea, în loc de răspuns, Hristos, povesteşte o pildă plină de tâlc. Înainte însă, spre precizare,El învaţă: „luaţi seama şi păziţi-vă de toată lăcomia, căci viaţa cuiva nu stă în prisosul avuţiilor sale”. Mila pe care o aşteaptă de la noi  este vindecătoare a lăcomiei celei aducătoare de boli şi de moarte. Străbunii noştri ne atrag luarea aminte că „lăcomia strică omenia” iar medicina contemporană arată cu prisosinţă ravagiile lipsei de măsură asupra stării de sănătate. Să amintim doar acel faimos sindrom metabolic.  Altfel spus,  „a fi” nu poate fi nicicând. nicicum şi niciunde asimilat cu „a avea”; „eul”, „sunt” nu poate echivala cu „am” sau „avem”, fiinţarea  se desfăşoară pe un alt registru decât înavuţirea. De-venirea întru fiinţă, adică „venirea” în fiinţă  întrece nebănuit de mult  precarul „a avea”. Mai mult, Hristos nuanţează în chip cu totul exemplar. nu spune avuţii pur şi simplu avutul, ci „prisosul” avuţiilor. Acest „prisos” al avuţiilor, ceea ce depăşeşte dreapta măsură  desparte pe cel „cu minte” de cel fără minte, pe cel bun de cel „nebun”. Nu-i spune rău, căci răul nu este un dat ontologic ci o carenţă şi de la Sf. Vasile cel Mare ştim că el este doar absenţa binelui, o împuţinare a fiinţei. E folositor să facem gândului popas aici înainte de a ne grăbi să facem afirmaţii maniheiste sau să revărsăm valuri de demagogie   în care să ne ascundem mai mult sau mai puţin abil. „Moralemele” pe care le auzim la tot pasul nu conving, ci sunt mai degrabă „priciuitoare de sminteală”, fiecare simţindu-se îndreptăţit (de unde?”) să ţină lecţii de morală pe care le încalcă  cu seninătate. Unor asemenea „îndreptători” le-am aminti cunoscuta fabulă  cu Lupul moralist: „Când mantaua domnească este din piei de oaie/Atunci judecătorii fiţi siguri că despoie.” Să-i lăsăm, cum spunea Măria Sa ţăranul de odinioară, „în plata Domnului”.

Pilda asupra căreia suntem chemaţi să stăruim astăzi  arată preţul nechibzuinţei, al nesăbuinţei, al rătăcirii pe căile înstrăinării de chipul tainic pe care Dumnezeu l-a pus ca o pecete de neşters în inima fiecăruia. O înstrăinare de firea noastră de a fi chip şi asemănare a lui Dumnezeu pentru a cărui bunătate niciodată parcă nu-i putem mulţumi cu vrednicia cuvenită. Am spune ca Petru odinioară: „Ieşi de la mine Doamne, că sunt om păcătos” ca îndată să ne revenim şi să ne răspundem: Unde să ne ducem? Tu ai cuvintele vieţii veşnice..

Preţul nechibzuinţei

Spre deplină dumirire, Hristos a început ca o poveste despre bogatul căruia i-a rodit din belşug ţarina. Fusese un an bun, cu ploaie la vreme şi soare darnic ca roadele să ajungă la copt, adică un an cu de toate, un  bun cum ziceau străbunii şi mai auzim şi azi.  Bucuros de recoltă, fără a-şi arăta recunoştinţa faţă de Dumnezeu de la care vine „toată darea cea bună şi tot darul cel desăvârşit”, gândind doar prezentul imediat a lui „a avea”, omul are doar o întrebare: „Ce voi face că nu am unde să-mi adun roadele?” Întrebarea în sine este îndreptăţită, dar, cum vom vedea, răspunsul dă  măsura unui suflet iubitor de sine până la pierzanie. Cu o gândire eficientă, îşi răspunde singur fără zăbavă, căci cel ce se iubeşte pe sine nu are cum gândi mai departe de hotarele eului făcut idol.  În egoismul său, vorbeşte doar cu sine, nu are pe nimeni cu care să se sfătuiască, nu pomeneşte de mamă sau de tată, sau frate, sau vreun copil, sau un prieten. Până şi de Dumnezeu pare a fi uitat şi prin gând nu-i tece să spună „dacă Dumnezeu voieşte” sau „Dacă e voia Domnului.” Nu! Cum lăcomia face casă bună cu trufia, „bogatul” se consideră stăpân absolut şi decretează: „Voi strica jitniţele mele şi mai mari le voi zidi şi voi strânge acolo tot grâul şi bunătăţile mele.”

Când sufletul e robit de avere

S-ar putea spune că aveam de-a face un om prevăzător, dar încarcerat în sinele său şi, cum vedem lipsit de perspectivă, căci egoismul închide dramatic orice viitor.  E aproape uluitor cum nu s-a gândit la nimeni, fie şi la cei de acelaşi neam, ca să nu mai vorbim de vreun sărman. Nici la unul care să nu aibă cele necesare din lene după vorba străbună „lenea e cucoană mare care n-are de mâncare”. Nici măcar la unul asemenea lui, dar  căruia „nu i-a rodit ţarina” deşi a muncit-o cu până la istov. Mai mult decât oricare muncă, aceea a truditorului pământului depinde şi de mulţi alţi factori decât de propria vrednicie şi asta poate întemeia o înţelepciune iubitoare. Nimic din toate acestea nu i-a trecut prin minte bogatului nesăbuit. E chiar mai nesăbuit decât celălalt bogat nemilostiv care, văzându-l pe Lazăr în sânul lui Avraam, s-a gândit la fraţii lui să-i prevină cum să facă pentru a nu ajunge asemenea. El vedea pe cele ale lui, după inima în care nu făcuse  loc pentru Dumnezeu sau pentru vreun frate, de aceea nici nu are cu cine vorbi în afara sufletului său înrobit de avariţie. Zice satisfăcut: „Suflete, ai multe bunătăţi strânse pentru mulţi ani; odihneşte-te, mănâncă, bea, veseleşte-te.” Este, s-ar putea spune, o mentalitate tipic consumistă cum este şi cea de astăzi a lucrurilor făcute „pentru unică folosinţă” şi a nepăsării faţă de viitor dar şi după cunoscuta sintagmă „după noi, potopul”…doar că potopul nu prea e dispus să aştepte prea mult…Dar şi aşa, de ce să se veselească? Doar sufletul nu are nevoie de cele ale pământului.  Şi trupul cum să se veselească? Substituie aberant  sufletului trupul, subordonează spiritului materia, neluând seama că „trupul e bună slugă, dar rău stăpân”. Am spune că e o greşeală de logică, dacă nu ne-am aminti pe dată de cuvintele Sf. Ap. Pavel: „căci trupul pofteşte împotriva duhului, iar duhul împotriva trupului…Iar faptele trupului sunt cunoscute şi ele sunt: adulter, desfrânare, necurăţie, destrăbălare,închinare la idoli, fermecătorie, vrajbe, certuri, zavistii, mânii, gâlcevi, dezbinări, eresuri… Iar roada duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdare, bunătate, facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea, credinţa.” Ei bine, împotriva acestora „nu este lege”.

Doar dăruind dăinuim peste veac

Cât de absurd este planul o vedem pe dată când Dumnezeu îi spune: „Nebune! În această noapte vor cere de la tine sufletul tău. Şi cele ce ai pregătit ale cui vor fi?” Se pare că nu avea nici familie care să-l moştenească şi nici vreun suflet de care să se miluiască. Aşa se întâmplă cu cel care adună comori sieşi şi nu se „îmbogăţeşte în Dumnezeu.” Chiar aşa. „Căutaţi întâi împărăţia cerurilor şi toate celelalte se vor adăuga vouă” îndemna Înaintemergătorul Domnului Hristos şi cu care El însuşi îşi începe propovăduirea.  În acelaşi registru, Hristos nu-i vorbeşte de ce i s-ar putea întâmpla, îi spune neaşteptat în aceiaşi cheie: „Şi cele ce ai pregătit ale cui vor fi?” Dramatică întrebare pentru tot omul, care are un singur răspuns: dăruirea, căci numai dăruind dăinuieşti în amintirea semenilor şi apoi în ceruri. Binele făcut se deschide spre altul şi tot aşa luminând lumea, păzind-o de „întunericul cel de afară”. Iar binele dăinuieşte pentru că e ascultarea vrednică a voii lui Dumnezeu ce poartă în el germenele veşniciei.  Împreună le regăsim în cuvântul românesc „pomană” care vine de la a pomeni numele  celui care o face sau a celui pentru care se face. Este un ecou peste veac al cuvintelor rostite de tâlharul cel drept: „Pomeneşte-mă Doamne când vei veni întru împărăţia Ta.” O tradiţie de demult consacră datina  că atunci când primeşti eşti dator să „Dumnezeu să primească”; că ştim încă din Vechiul Testament că nu toată jertfa e primită şi nu toată rugăciunea este ascultată şi chiar măcar auzită. Răspunsul e în aceiaşi gamă: „Dumnezeu să te audă” pentru, iarăşi ştim, nu toată rugăciunea e auzită şi nu pentru că Dumnezeu nu aude, ci pentru că ruga, umbrită de fapte rele, sau necuviincioasă nu poate ajunge la Dumnezeu.

Comoara este acolo unde e sufletul, nu altunde

Înaintemergătorul glăsuia în deşertul de atunci şi de acum: „Iată securea stă la rădăcina pomilor; şi tot pomul care nu face roadă bună se taie şi se aruncă în foc.” Iar roada este fapta căci ne învaţă cei care mereu ne vor di înainte că „pomul se cunoaşte după roade şi omul după fapte”. Oare câţi ani îşi mai închipuia bogatul nesăbuit că ar mai trăi? David o spusese: „Omul ca iarba, zilele lui ca floarea câmpului; aşa va înflori. Că vânt a trecut peste el şi nu va mai fi şi nu se va mai cunoaşte încă locul lui”. Şi  Esop spunea că unde este comoara omului, acolo este şi sufletul său. Consecinţele se văd de la sine şi perceptele morale doar le consfinţesc că adevărata comoară a omului este sufletul pentru că poartă ca o tainică efigie chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, „Făcătorul cerului şi al pământului”. Singura bogăţie inalienabilă este îmbogăţirea în Dumnezeu şi la ea putem ajunge prin făptuirea binelui  după îndemnul lui Hristos: „Fiţi buni cum Tatăl vostru cel ceresc Bun este.” Cum? Lucrând cu stăruinţă poruncile sale pe care le ştim şi care sunt încununate cu Iubirea la care îndeamnă Hristos: Să vă iubiţi unii pe alţii, cum Eu v-am iubit pe voi. Şi nu doar îndeamnă ci arată cum nu se poate mai concret prin cuvintele  şi faptele Sale încununate cu Răstignirea, Învierea, Înălţarea Sa şi trimiterea Duhului Sfânt, al Adevărului. Omul care făptuieşte binele este, de fapt, împreună lucrător cu Dumnezeu de la care le avem pe toate – gândul bun, sufletul milostiv, puterea făpturii, bunăstarea pământească şi dorirea vieţii veşnice. O rosteşte Hristos , Lumina lumii: „Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, încât să vadă faptele voastre şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri”. Faptele fiecăruia de descifrează în lumina inimii în  care să aducem rugăciune de pocăinţă, mulţumire şi slavă .

Oare de ce natură este încrâncenarea pe care o trăim câtă vreme cunoaştem atât de multe despre făptuirea binelui, cităm la tot pasul şi uităm de îndată? Nu uităm niciodată să dezaprobăm  vreo greşeală a altuia cu mult mai mică decât a noastră.   Răul în toate formele şi consecinţele  lui este o maladie a firii sau cum spune Sf. Ioan Damaschin: „răutatea nu este altceva decât folosirea împotriva firii, împotriva Legii lui Dumnezeu, a puterilor sufletului, lucru care nu are vreun ipostas, ci este născocirea noastră.” Mai adaugă, „starea noastră firească o reprezintă cugetul înalt, care se sprijină pe vrăjmăşia minţii faţă de păcate pentru a nu cădea, pentru a asculta şi pentru a nu sluji ca rob ticăloaselor patimi.”   Arhimandritul Vasilios Papadaki scrie că „răul nu are nici fire, nici fiinţă, ci este nărav, obişnuinţă”.  Patimilor de tot felul li se opun virtuţile şi Sf. Nil le spune pe nume: „îmbuibării pântecului i se opune postul, întristării – bucuria, slavei deşarte – cumpătarea”. Pilda aceasta este rânduită acum la începutul postului anume să ne întrebăm: „Cele ce ai pregătit ale cui vor fi?” Auzind glasul Mântuitorului: „Aşa se întâmplă cu cei ce-şi adună comori sieşi şi nu se îmbogăţesc în Dumnezeu.”   Însuşi îndemnul dat de Mântuitorul este un dar ce umple inima de lumină sfântă: să ne îmbogăţim în Dumnezeu. Este  vremea de a reînnoi începutul bun al lucrării noastre, al revenirii la firea dintâi. S-o facem cu dăruirea cuibărită în suflet şi sporită de Dumnezeu ca în noaptea sfântă să vestim întru sfântă şi nepieritoare bucurie: „Astăzi s-a născut Hristos, Mesia chip luminos”.

Elena Solunca Moise

Imagine preluată de la Mănăstirea Petru Vodă – Sfînta Evanghelie după Matthei

Sursa: Ziaristi Online