Elena Solunca Moise
După vindecarea demonizatului din ţinutul Gherghesenilor, care la cuvântul lui Hristos „a plecat propovăduind câte a făcut Iisus pentru el”, Mânuitorul a pornit spre cetate. Era înconjurat de mulţime făr’de număr, care-L aştepta şi L-a primit cu bucurie mare pentru „cuvântul Său cu putere multă” şi minunile nenumărate pe care nimeni până la El nu le făcuse, cum nu s-au făcut nici de atunci încoace. Cuvânt Lui avea puterea făptuirii voinţei lui Dumnezeu care toate le-a făcut cu pricepere şi înţelepciune; cu temeinică ştiinţă şi urmărind statornic binele ca “singurul care este Bun”. În toate, Hristos a ascultat lucrător voia Tatălui Său de la care vine „toată darea ce bună şi tot darul cel desăvârşit”. Dumnezeu, „Dumnezeul vieţii” le-a făcut pe toate, cu o singură excepţie: moartea, asupra căreia are însă putere deplină. În felul său, Eminescu avea dreptate când, în „Mortua est” scria cu revolta proprie romanicilor: „pe palida-ţi nu-i scris Dumnezeu”. Nu, Dumnezeu nu a făcut moartea şi asta o mărturisim tainic ori de câte ori, făcând semnul Crucii, ducem mâna la frunte zicând: „În numele Tatălui”, apoi, coborând-o îl invocăm pe Fiul Său care, pentru noi s-a coborât din cer şi s-a făcut om asemenea nouă, ca noi să lucrăm asemănarea cu El. Fără de păcat fiind şi lucrând voia Tatălui, Hristos a dobândit putere, cum singur spune: „Datu-Mi-s-a toată puterea în cer şi pe pământ.” Este puterea lucrării binelui de la care am primit învierea ca eliberare de moartea cu întreaga-i cohorta de semnificaţii. Dumnezeu, Cel care ne-a dat viaţa, ne-a dăruit şi învierea – mai întâi a Fiului Său care s-a făcut Om, apoi a tuturor căci Părintele ceresc vrea ca „tot omul să trăiască şi nimeni să nu piară”. Puterea se descifrează întru bucurie deoarece binele e fără sfârşit, într-o deschidere progresivă spre altul mai amplu, mai luminos până la nesfârşire. Răul nu poate nici cum triumfa definitiv, are un sfârşit implacabil – moartea – peste care nu are cum trece şi nici cum ocoli. Şi aici e o biruinţă a binelui, care prin moarte capăt răului. Puterea Fiului lui Dumnezeu care s-a făcut Fiu al Omului este atât de mare încât face din paradox un principiu activ: „Eu sunt Învierea şi Viaţa, cel care crede în Mine chiar de va muri, va trăi.” Ca Domn al vieţii, Hristos îşi manifestă puterea slujind Viaţa, făcând din Iubire o condiţie sine qua non a fiinţării. Spunea apostolul neamurilor că dacă “nu este iubire nimic nu e”.Puterea iubirii Sale,dusă până la jertfa pe Cruce şi-a făcut simţită prezenţa şi în minunile care trec de fire, pe care doar El le poate face câtă vreme a adus întreaga lume din nefiinţă în fiinţă şi o poate modela după „bună-voia” Sa.
O rugăciune tăcută şi o mărturisire nerostită
Din mulţime s-a desprins Iair, cu semnificaţia „Dumnezeu luminează”, rugându-L să meargă acasă , căci fiica sa, unica sa fiică, de vreo doisprezece ani era pe moarte. Îndreptându-se către casa „mai marelui sinagogii”, Iisus a simţit cum o putere a „ieşit” din El şi a întrebat: „Cine s-a atins de Mine?” Cu adevărat, puterea îi era divină şi avea control desăvârşit asupra ei. Întrebarea însă a fost anume pusă spre dreaptă şi folositoare înţelegere. Cum era înconjurat din toate părţile, Petru şi ucenicii i-au spus cumva necăjiţi: „Învăţătorule, mulţimile te îmbulzesc şi te strâmtorează şi Tu întrebi cine s-a atins de Mine?” De această dată, Hristos, care nu dădea explicaţii pentru că ştia prea bine totul, a spus: „S-a atins de Mine Cineva. Căci am simţit puterea care a ieşit din Mine.” Atunci, o femeie, vădindu-şi fapta descoperită şi înfricoşându-se a trecut peste ruşine, a recunoscut şi, mai mult, a spus şi cauza pentru care a cutezat s-o facă. De doisprezece ani avea o „scurgere de sânge” şi nu se vindecase deşi fusese la medici nenumăraţi. Disperarea a împins-o spre acest act care i-a fost, pe dată, vindecător. Ceea ce nu reuşiseră medicii să facă, s-a împlinit prin simpla atingere de Hristos, Domnul Vieţii, pentru că acolo unde sfârşeşte priceperea omului se vădeşte, în toată splendoarea, măreţia lucrării Domnului. Asta nu înseamnă, nici pe departe, că a fost diminuată importanţa medicilor, dar arată lămurit lucrarea lui Dumnezeu şi relaţia dintre cunoaştere şi credinţă. E o relaţie a cărei complexitate depăşeşte omul până la covârşire, cum o mărturisim zilnic rugându-ne: „Că nepricepându-ne la nici un răspuns, această rugăciune îţi aducem Ţie, noi păcătoşii, robii Tăi: miluieşte-ne pe noi.”
Femeia se ruşina de boala ei poate şi pentru că o asocia cu păcatele pe care le făcuse şi le tăinuia, aşa că „atingerea” a fost o mărturisire tăcută şi o rugăciune nerostită. De aceea, Mântuitorul, departe de a o mustra cu superioritate dictatorială pe o auzim azi şi nu odată, i-a spus cu blândeţe:”Îndrăzneşte. fiică! Credinţa ta te-a mântuit. Mergi în pace!” Credinţa în Hristos a eliberat-o de boala care, încet-încet, îi stingea viaţa şi tot de la El a dobândit pacea; o pace pe care doar Fiul lui Dumnezeu o poate dărui. Cât de multă înţelepciune aflăm în lumea satului de odinioară, când celui care pleca i se spunea ca o rugăciune: „Mergi în pace” sinonim cu „Domnul fie cu tine”. Şi ce poate fi mai dătător de curaj şi speranţă decât să ştii că Domnul este cu tine şi că un „aproape al tău” îţi dăruia gândul bun să-ţi fie însoţitor? În subtext, cuvintele „mergi în pace” au şi un înţeles nerostit: să nu mai păcătuieşti, căci păcatul înnourează pacea. Aşa a spus Hristos şi slăbănogului pe care l-a vindecat, adăugând „să nu mai păcătuieşti ca să nu-ţi fie ceva mai rău”. Ceva din pacea aceasta o putem simţi şi noi când îngenunchem în faţa icoanelor cu recunoştinţă pentru toate câte Domnul ne-a dăruit şi de cele de care ne-a ferit şi privind la Preaneprihănita-i Maică -Fecioară cerem să îngăduie a ne primi sub acoperământul rugilor ei.
„Nu te teme, crede numai”
Când să pornească spre casa lui Iair, a venit cineva vestind: „Fiica ta a murit. Nu-l mai supăra pe Învăţător.” Să ne amintim că, întâmpinându-L, Marta şi Maria, surorile lui Lazăr au spus că dacă era mai înainte acolo, Lazăr nu ar fi murit. Auzind, Hristos a spus: „Nu te teme, tu crede numai şi ea se va mântui.” „Îndrăzneşte” a spus femeii temătoare, treci peste teamă care s-a şi dovedit a fi, vorba psalmistului, „acolo unde teamă nu e”. Nu cu acest fel de „teamă” e nevoie să ne apropiem de Hristos, ci de teama cu care mergem la sfânta împărtăşanie ştiindu-ne nevrednicia, dar nutrind cu credinţa şi speranţa că iubirea prisositoare a lui Hristos o depăşeşte cu mult spre a ne îndrepta pe calea învrednicirii. E ca şi cum ar fi spus: „Îndrăzneşte”, ai curajul şi speranţa care te-au adus până aici şi ruga se va împlini. pacea lui Hristos, cu tine însuţi şi cu cei din jur fi-va de acum înainte alături.
Ajuns la casa dregătorului, Hristos a fost impresionat de lacrimile celor veniţi să aline suferinţa tatălui ce-şi pierduse copila. Orice moarte este greu de suportat, dar parcă cel mai mult, de nesuportat aproape, este moartea a unui copil singur la părinţii săi şi care pierd astfel tot ce avea mai de preţ; viitorul. A mai adăugat: „Nu plângeţi, nu a murit, ci doarme.” Tot „nu plânge” i-a spus şi văduvei din Nain căreia îi murise fiul. Nu pentru că nu ar fi cuvenite lacrimile, Hristos însuşi „a lăcrimat” când a aflat de moartea lui Lazăr. Ar fi putut, prea bine spune că îl va învia, dar nu ar fi fost crezut pentru că nimeni nu mai văzuse o asemenea minune. Cândva, Ilie a înviat pe fiul văduvei din Sarepta Sidonului dar a făcut-o ca om, prin rugăciune. Acum, Hristos a continuat motivând: „Nu a murit,ci doarme”. S-a comentat mult pe marginea acestor cuvinte în ideea că ar fi fost vorba doar o „moarte clinică”. Poate să fi fost aşa, dar cine cutează a spune cu precizie cum e posibil ca o moarte clinică să nu evolueze spre cea reală? În ecoul mental al acestei idei, ne amintim că bunii noştri cei de demult, într-o adevărată teologie a morţii şi învierii când murea cineva spunea că „şi-a dat duhul”, sau că „a adormit întru Domnul” , sau „a plecat la Domnul”.
Cuvântul prin care „toate s-au făcut” nu a luat seama la răuvoitorii care, ca de atâtea ori, „Îl luau în râs” pentru ştiau că a murit; i-a lăsat în deşertăciunea lor. A „luat-o de mână” pe copilă şi a strigat: „Copilă, scoală-te!”; cum tot „scoală-te!” a spus şi fiului văduvei din Nain. Atunci, „s-a întors duhul ei” şi a înviat, iar părinţii au rămas încremeniţi în spaima lor. Ca să-i vindece de spaima ce-i cuprinsese şi să-i întărească în credinţă le-a mai dat un semn zicându-le să-i dea mănânce. A mai “poruncit” să nu spună la nimeni, ca şi cum cei care o ştiau moartă nu aveau să o vadă în viaţă, învierea în sine fiind o propovăduirii minunii. Nu despre asta credem a fi vorba, ci de faptul că lucrarea lui Dumnezeu este o taină şi aşa, primind-o în suflet, să ne facem păraşi ei lucrând poruncile Domnului. Taina se destăinuie prin părtăşia cu ea, prin faptul că doreşti, voieşti şi primeşti a fi dimpreună grăitor şi lucrător cu Domnul într-o armonie ce recuperează diversitatea printr-o unitate al cărei farmec rămâne de neînţeles. Oare nu pentru asta Hristos s-a întrupat ca să ne fie şi împreună-lucrător în voia Părintelui Ceresc?!
Puterea lui Dumnezeu se vădeşte în credinţă
Copila avea 12 ani câţi şi femeia cu scurgere de sânge. Cifra 12 este amintita de mai multe ori în Biblie şi poartă semnificaţia de perfecţiune, de reluare a unui nou ciclu; este cifra ce marchează o „vârstă metabolică”. când apar semnele maturităţii. O vârstă de răscruce s-ar putea spune. La această vârstă Maica Domnului intrat la templu; Hristos Însuşi, tot la 12 ani, a mers la templu unde a zăbovit şi atunci când Maica Sa şi-a mărturisit îngrijorarea, i-a răspuns cu subînţeles: „Cum se face că Mă cauţi? Oare nu ştiaţi că întru cele ale Tatălui Meu trebuie să fiu?”; 12 a fost şi numărul apostolilor şi am putea continua. Nu ştim cum a fost viaţa după aceste miracole, dar cert este că nici femeia vindecată, nici copila înviată dimpreună cu părinţii ei nu puteau rămâne la fel după ce Hristos – Dumnezeu îşi arătase puterea făcătoare de minuni prin Fiul Său Unul născut.
Cuvintele „să nu spună nimănui ceea ce s-a petrecut” învăluie smerenia fără seamăn a Mântuitorului care a venit să „slujească”, nu să „i se slujească”. Mai mult, ne învaţă pe noi, nu odată obsedaţi de putere, pe care o acoperim din viclenie cu o falsă modestie, că acela care vrea să fie mai mare între semeni, să slujească tuturor. El Însuşi, Domn al Vieţii s-a arătat slujitor al Vieţii pentru care moartea nu este decât un somn din care Hristos a şi trezit-o pe copilă, rostind: „Copilă deşteaptă-te!” De ce însă Hristos a vindecat mai întâi femeia bolnavă care avea cel puţin vârsta maturităţii şi apoi pe copila? Sf. Nicolae Velimirovici consideră că a făcut-o anume spre a întări în credinţă pe tatăl îndurerat. De aceia i-a şi spus: „tu crede numai şi ea se va mântui.” Nimic altceva nu a cerut decât credinţă, pentru că prin credinţă legătura cu Dumnezeu se face lucrătoare. Nimic altceva decât credinţă nefăţarnică ne cere nici astăzi.
În timpul petrecerii Sale minunate pe pământ, Hristos a înviat trei dintre cei plecaţi „dincolo” şi toţi tineri – fiica lui Iair, fiul văduvei din Nain şi Lazăr. Niciunul cu o vârstă mai înaintată şi este în firescul lucrurilor, câtă vreme la tinereţe, moartea îşi arată chipul cel mai hâd prin nedreptatea pe care o comite. Scria David: „Anii omului şaptezeci. De va fi în putere optzeci. Ce e mai mult, chin şi durere.” Dar nici pe cei trecuţi cu vârsta nu i-a uitat, arătându-le cum pot întâmpina lumina vieţii veşnice. Ne gândim la „bătrâna gârbovă” care nu-şi putea ridica ochii din pământul care o aştepta ca sfârşit a tot şi toate. Dar cum pentru suflet nu pământul este capătul călătoriei, Hristos a „îndreptat-o”, i-a redat verticalitatea ca să poată privi înaltul şi să se roage cu Psalmistul: „Ridica-voi ochii mei la ceruri/ De unde vine ajutorul Meu/ Ajutorul meu de la Domnul, Cel ce a făcut cerul şi pământul.”
Frica şi durerea morţii se trag din moartea sufletului şi asta nu pentru că s-ar pierde în uitarea fiinţei, ci pentru că astfel se întrevede veşnica osânda care este singurătatea şi întunericul; acel întuneric în care orice comunicare e vidă cum e şi vid …de lumină. Şi, iată, ea,moartea poate frânge viaţa chiar în copilărie. Aşa vedem cât de preţios este darul vieţii, care nu ne-a fost dată spre pierdere, ci spre rodire întru slava lui Dumnezeu care dă „har peste har”. Pe toate să le primim cu recunoştinţă ca pe o şansă de vindecare a maladiilor generate de „cele şapte păcate ale lumii”.
Da, nu avem de ce ne teme şi dacă o simţim, totuşi, este pentru că în ea sunt cuprinse umbrele păcatelor pe care le-am făcut din puţină credinţă, din iubire de sine şi speranţa în cele repede trecătoare. Să nu uită însă, cum spune psalmistul să „ridicăm ochii la cer”,unde este a tot puternicia divină, de unde „vine ajutorul”. Apoi, închinându-ne Crucii aducătoare de viaţă să ne înălţăm inima, să ne înclinăm fruntea neîndoindu-ne că Hristos cu braţele întinse într-o supremă deschidere, ne cheamă: „Veniţi la Mine, toţi cei trudiţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni. Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi de la mine că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă pentru suflet.” Apoi, însemnându-ne umerii îl invocăm pe Duhul Sfânt, Domnul de viaţă făcătorul, care a „umbrit-o” pe Fecioara Maria făcând-o Maică a Domnului.
Doar un sigur lucru cere Hristos de la noi – credinţa, care e a –tot-folositoare căci nu ştim ceva care să rămână străin fiinţei în afara acestui temei al existenţei. Aici este însă este vorba de credinţa în Dumnezeu cel întreit în persoană – Părinte, Fiu şi Duh Sfânt. Întreite sunt şi virtuţile – credinţă, iubire, speranţă – într-o coerenţă a desăvârşirii. Eminescu scria, cu deplină îndreptăţire cum „credinţa zugrăveşte icoanele-n biserici”. Îngăduiţi a adăuga că rugăciunile creştinilor le sfinţesc şi aşa devin „făcătoare de minuni”. Într-o asemenea rugăciune cutezăm a cere: „Învredniceşte-ne să Te vedem cu credinţă, să Te cinstim cu iubire şi dincolo să Te vedem faţă către faţă”. Atunci, neîndoielnic, „toate celelalte se vor adăuga”, făcând pământul „o gură de rai”.
Elena Solunca Moise
Sursa: Ziaristi Online
Icoana: Mănăstirea Petru Vodă
