Apriga scriitoare Magda Ursache, care a primit luna aceasta două noi premii – unul la Festivalul de creaţie “Vasile Voiculescu” de la Buzău şi altul la Piteşti, Premiul Cafenelei literare pe 2016 – publică un nou eseu despre “războiul cuvintelor”.
De ce se ratează o polemică?
„Iată însă că azi, după 19 ani de democraţie, sunt ameninţat cu plata a 10 milioane de lei pe zi, dacă am opinii critice şi scriu articole de atitudine”.
Liviu Ioan Stoiciu, dintr-o întâmpinare la o citaţie
Răspunsul privind ratarea dialogului nu-i uşor de dat, dar am să încerc. De aceea vă rog să citiţi acest text ca pe o specie oarecum literară: un descântec de exorcizare a răului, o fabulă cu morala în motto, o nuveletă cu subiect din istoria literaturii, o schiţă despre instant-history. În presa noastră postsocialistă, domină conflictele de interese, nu de idei; nu confruntarea de opinii, ci atacul neonest, ad hominem. Aşadar, avem de-a face cu o ignoratio elenchi ad rem (ignorarea subiectului prin deplasare). În loc de argumente, se fac referinţe la statutul social (tată necunoscut, mamă analfabetă), politic (nu mai contenesc trimiterile la a fi (fost) membru de vreun fel: „Ţărănistule!”, „Legionarule!”, cu varianta „Legionaroidule!”), la religie („Fundamentalistule!”, „Papistaşule!”, „Baptistule!”), la temperament („Isterico!”, „Neruşinato!”). „Beţivule!”, „Escrocule!” sunt apelative greu suportate de hârtia care suportă orice. „Suportul electronic e şi mai îngăduitor cu injuria, cu mojiciile, cu mitocăniile… La zeflemea, „polemicarii” noştri sunt imbatabili; cu argumentaţia e mai greu.
Onestitatea iese din scenă, ca atunci când te invită cineva la dans, ca să te calce pe bătături (dacă le ai). În polemici nu au ce căuta insinuările, denaturările, mergând până la scenarii subversive, ca acelea ale foştilor informatori ai Securităţii. Recentuţ, în revista „Scriptor”, informatorul voluntar N. Creţu, fost conferenţiar la „Al.I. Cuza”, s-a răzbunat pe cărţile lui Petru Ursache şi Luca Piţu. În ofsaid estetic în ce-l priveşte pe Luca, a afirmat că n-ar avea înzestrare expresivă. El, care n-a scris niciodată vreun studiu mai acătării, fiind doar autor de rapports sans supports, a lansat o minciună sfruntată, cu josnicia aferentă: că Petru Ursache ar fi cooptat băieţi cu umeri albaştri pentru Vatra Românească. Cum mă îndoiesc de sănătatea gândirii lui Creţu, prevăd că maestrul în dezinformări o să vadă curând extratereştri în bucătărie.
Cât despre presa care publică asemenea mârşăvii, pesemne că n-are ştiinţă de spusa lui Balzac din Monographie de la presse parisienne: frappons d’abord, nous nous expliquerons après. Întâi lovim, explicaţiile le dăm după, dacă le mai dăm.
Pentru Mircea Cărtărescu, Ţuţea e „un tataie excentric”, maieutizând prin cârciumi, cu bascul tras până-n sprâncene, ca tractoriştii. Vine, apoi, şi rândul lui Cărtărescu să i se dea la gioale, să fie înjurat de z(m)ei, ca la uşa cortului. Nereproductibil.
E altceva decât polemică literară atunci când Petru Clej spune despre blogul lui Dan Culcer că nu-l citesc decât „3 oameni plictisiţi şi un câine”. Adaug: şi Clej.
Cu acest style bas, ca să nu spun mârlan, în argoul recent, meltean, am început să ne obişnuim, bag samă. Eu detest să aud că i se spune tombateră lui Dan C. Mihăilescu sau să aflu că sforăie sau că-i place ciorba de burtă, ceea ce ar dovedi, după adversar, gust mahalagesc.
Mereu disponibil să încaseze lovituri de pedeapsă pentru opiniile lui s-a arătat George Pruteanu. Dar, pentru că n-a fost complezent cu maneliştii, s-a trezit etichetat de Andrei Pleşu astfel: pedagog acru, crud, jignitor, „lătrând feroce la cei trei cântăreţi de manele”, deşi Pruteanu era dexter în ironie fină.
După Andrei Pleşu (Faţă către Faţă. Întâlniri şi portrete, Humanitas, 2011), în Manele şi politică, comparativ cu domnul Minune, „om de treabă”, şi cu domnul Guţă, cel „cuviincios”. Pruteanu era, în emisiunea lui Radu Moraru, „brutal, prost-crescut, în gravă carenţă de delicateţe sufletească”. O fi fost un cioclopedic provincial pentru că îl prefera pe Bach maneliştilor Vijelie şi Adi de la Vâlcea, că nu gusta Salam? Pentru Andrei Pleşu erau de preferat inocenţii inculţi, analfabeţii cu suflet curat, unui parvenit cu cordul uscat (a şi murit de inimă), unui Rastignac pus pe cucerit Bucureştii şi televiziunea ca grămătic naţional. De-am mai avea astfel de grămătici la TV, poate că în versiunea live nu s-ar mai strica atâta limba cea română, nu s-ar mai pronunţa dâmboviţeleşte cu pă şi cu dă.
Când Andrei Pleşu ministrea în guvernul Roman, Pruteanu era anti-iliesc. Sigur că traseismul politicianului Pruteanu de la ţărănişti la vadimişti e de neacceptat, dar să-l faci un ticălos, un caraghios şi un netrebnic, să-i apreciezi calităţile morale şi politice din înălţimea avionului prezidenţial, nu prea miroase a parfum. Şi dacă ne opuneam cu toţii, ca Pruteanu, de-culturalizării prin TV, n-am fi ajuns unde am ajuns.
E uşor să dai replici umilind. Numai că marile orgoliile, ambiţiile maxime duc la mari disensiuni, în detrimentul literaturii din toate timpurile, de la I.L. Caragiale la Mircea Dinescu. Când îl citeşte pe Gh. Grigurcu, Laszlo Alexandru are impulsuri violente.
Eugen Lovinescu făcea diferenţa între pamfletarul de cuvinte şi pamfletarul de idei. Şi câţi scriitori „de atitudine” n-au urmat căi rătăcite. Talent conflictual să ai. Ura, furia, invidia au transformat dezbaterea calmă şi echilibrată în polemică; de acolo s-a ajuns la pamflet marca C.V. Tudor, uzând de acid sulfuric.
Noica îi numea „zbierătorii din cetate” şi-ţi recomanda să nu-ţi pierzi timpul să le răspunzi. Se referea, probabil, la Radu Florian, care îi dăduse în cap cu „Era socialistă”, în august ’79. Dar cum să treci mai departe dacă eşti calomniat, bârfit, ras? À propos de ras: mustaţa adversarului poate fi hitleristă, stalinistă, marxistă; interesantă e doar cea roşie, a lui Mihai Ursachi; barba-leninistă, troţkistă etc!
Nu cu floreta, ci cu frapiera se războia Eugen Barbu cu Paul Goma. A crezut Barbu că a dat o lovitură mortală când a spus despre Goma: „domnul Goma (nu tovarăşul) e un zero şi nu înseamnă nimic în conştiinţa românească”? Greşit. S-a autodescalificat, dându-şi singur o lovitură mor(t)ală. Vocabula zero s-a lipit şi de numele lui Arghezi: nu marele alpha, ci marele zero, avându-l „în grijă” Miron Radu Paraschivescu. Urât mod de a da replica unui poet mai talentat decât tine, atunci când n-o poţi da prin poezie.
Cât despre cotonogeli, ele au avut loc şi la propriu. La urma urmelor, Sartre nu i-a învineţit ochiul lui Camus, atacându-l astfel pentru L’Homme revolté? În nefastul, zbuciumatul mai ’78, Cezar Ivănescu îl bate pe Mircea Micu; Matei Gavril încearcă să-l bată pe Dorin Tudoran; Piliuţă pe Jebeleanu; Nicuţă Tănase sare să-l pălmuiască pe Marin Preda, iar Cezar Ivănescu povestea adeseori cum l-a bătut pe Virgil Mazilescu, învineţindu-i un ochi. De dezlănţuit s-a dezlănţuit în catilinara Timpul asasinilor, pierzându-şi pe alocuri total controlul. Iată ce afirma despre Al. Paleologu: „Literatura română s-a scris cu sânge, cu creieri şi cu suflete, dar nu suflete de slugă cum poartă azi cu mândrie Dan Zamfirescu şi Al. Paleologu, fericiţi că au servit Securitatea, de ai crede că era şi asta vreo Teodora a Bizanţului”. Şi încă: „Avea dreptate Al. Ivasiuc, trădător dintr-o familie de trădători, grecoteiul acesta cu nas subţire dar care nu ştie greaca, scursura asta de Ipsilanti, va figura în Infernul meu ducându-şi în mână capul de trădător cu nasul înfipt în bucile lui Ţurcanu şi va respira în eternitate numai băşinile lui Ţurcanu”.
Eh, fiecare cu Teodora lui. O polemică într-adevăr corectă (nu chiar cordială, colegială!) ascultă de nişte reguli. Foarte exigente, regulile lui Grice cereau celui intrat în dialog să spună numai ce crede că e adevărat (regula calităţii); să furnizeze informaţie multă şi corectă (regula cantităţii) şi numaidecât cerută de situaţia dată, nu pe alături de ea. Regula relaţiei impunea ca dialogul să fie relevant. Regula modului necesita un discurs clar, concis, ordonat. Lui Grice nu-i plăcea nici prolixitatea, nici fuga de idei.
Regulamentul Universităţii Oxford (1890), adus în discuţie de Horia-Roman Patapievici în Despre idei & blocaje (Humanitas, 2007), preciza ca în schimbul de opinii să fie interzise divagaţiile. Bref, argumentele să nu facă trimiteri nerelevante: la şcoala de gândire, la clasa socială, la organizaţia profesională, la partid sau partidă… Acelaşi regulament cerea să nu se discute motivaţia atitudinii adversarului. Cu asta sunt şi nu sunt de acord şi o să vă dau exemplul următor: un cărturar e acuzat de un filosof, ai zice că din motive obiective, dar, în opinia mea, lucrurile stau un picuţ altfel. Istoricul Ioan-Aurel Pop a fost acuzat de filosoful G. Liiceanu că a acoperit/ camuflat furtul intelectual al lui Victor Ponta, atunci de 3 zile premier. Rectorul UBB Cluj (calm, relaxat, echilibrat), aflat în apărare în emisiunea lui Ovidiu Hoandră, o emisiune normală într-o lume anormală, a afirmat că s-a abţinut de la vot (n-a votat nici pro, nici contra) necunoscând speţa. Cred că a fost cel mai elegant dialog din cei 27 de ani postsocialişti. Să fi făcut un compromis istoricul, o concesie Puterii politice? Mă îndoiesc, e un deficit de adevăr aici. Acad. Ioan-Aurel Pop nu face parte din privilighenţia pro preşedinţi, nu-i nici iliescan, nici emilian, nici băsiot, după câte ştiu. Parantetic spus, m-am întrebat de multe ori cum idolii forului intelectual au putut susţine un ins rudimentar, care le-a spus „faţă către faţă” că ţara are nevoie de tinichigii, nu de filosofi. O fi citit Traian Băsescu, în afară de Levantul, pe junimistul George Panu, cu Studii asupra atârnării sau neatârnării politice a Românilor în diferite secole? Lectură utilă şi pentru „guvernanţii săriţi în barca interesului extern”, cum formulează Petru Romoşan.
Dedesubtul cred că este… cartea. Şi anume cartea Istoria, adevărul şi miturile versus Istorie şi mit în conştiinţa românească; note de lectură (e subtitlul lui Ioan-Aurel Pop) ale istoricului de meserie, cercetător în arhive, pe marginea eseurilor lui Lucian Boia, care ironizează stilul academic şi pentru care spiritul naţionalist trebuie repudiat, fie el al lui Mihai Eminescu.
Evident, Pop şi Boia se situează la poli opuşi în cel mai controversat episod al istoriei noastre, Unirea de la 1600, sub sceptrul lui Mihai Viteazul. După P.P. Panaitescu, „domn peste trei ţări”; după L. Boia, MIT contestabil.
În cadrul recentelor Cursuri la Universitatea Populară „N. Iorga” din Vălenii de Munte, pe tema Unirii 1659-1600, Ioan-Aurel Pop a apăsat pe ideea conştiinţei de neam românesc, inexistentă pentru Lucian Boia, în veac XVII. De altfel, şi Unirea Mică, şi Unirea Mare sunt contestate în presă chiar de zilele aniversare: că n-au fost decât „mituri”, nedorite în fapt de populaţie; că ideea de unire nici n-a existat, fiind rod al imaginaţiei istoricilor. Ca Iorga, ca P.P. Panaitescu ori Gh.I. Brătianu.
Mă întreb ce-i aşa de rău că Mihai Viteazul a devenit „simbol al unităţii româneşti”. Sau „poate ne-ncurcă sentimentul patriotic”, cum spunea mâhnit Ovidiu Hoandră, într-o emisiune cu istorici, din 8 oct. a.c. În timp ce Ioan-Aurel Pop speră în creşterea neamului românesc, chiar în plină descreştere, L. Boia toacă „mitul” lui Mihai Viteazul pe vreo 60 de pagini din cele aprox. 360 ale cărţii sale. Şi cum să nu-şi apere G. Liiceanu, recunoscut de toată lumea un „excelent negustor de cărţi”, autorul preferat al editurii Humanitas? Mai ales că L. Boia i-a dat ambasadorului Pettit o notă bună pentru „corectitudine”: „problema unirii (a ţării-mamă România cu Basarabia, nota mea, Magda Ursache) nu se mai pune astăzi”.
Aşadar, lui Lucian Boia nu-i place ideea unirii, ba chiar se întreabă: „mai sunt românii o naţiune?” Mihai n-o fi gândit Unirea? Poate, dar, vorba lui Constantin C. Giurescu, a realizat-o. Bătrânul Giurescu a spus ce trebuia spus.
Revenind în curtea literaturii, se poate uşor constata că, dintre toate războaiele (reci şi fierbinţi, vizibile şi invizibile, de eliberare şi de cotropire, de cortine de fier şi de ziduri chinezeşti, revanşarde, imperialiste, fundamentaliste), cel mai nimicitor este războiul cuvintelor.
Magda URSACHE
Sursa: Ziaristi Online
Citiţi şi:
Documentul care atestă că MARILE PUTERI se temeau de UNIREA ROMÂNILOR încă de la 1547
În 1547, cu peste jumătate de secol înainte prima unire a românilor, realizată de către Mihai Viteazul, o comisie regală habsburgo-ungară făcea o cercetare asupra cămării de sare din Maramureş şi trăgea o concluzie “periculoasă” pentru regimul austro-ungar: Românii din Maramureş să profite de ocazia potrivită şi să se unească împreună cu Moldova.
Documentul se numeşte „Despre starea de acum a Cămării Sării Maramureșene, după cercetarea făcută de comisarii majestății regești Blasius de Petrovaradin, prepozit de Jazo și Georgius Werner, căpitanul (prefectul) cetății Șaroș, în luna septembrie a anului Domnului 1547” şi conţine următorul paragraf: “De fapt, fiindcă cea mai mare parte dintre locuitorii comitatului Maramureș sunt români, și deoarece se potrivesc cu moldovenii la limbă, la religie și la obiceiuri, există pericolul să se întâmple ca acest comitat, încetul cu încetul, intrând pe furiș în Moldova, să se înstrăineze cu timpul, cu vreo ocazie, de regat [Ungaria habsburgică]”.
Documentul a fost discutat de către Academicianul Ioan-Aurel Pop în cadrul conferinţei “Maramureşul…intrând pe furiş în Moldova” – reflecţii pe marginea unor tendinţe de unire românească din secolul al XVI-lea, găzduită de Universitatea “Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, informează ActiveNews.
Pentru a citi întregul studiu, faceţi click aici.
Pingback: „Cazul” Ioan –Aurel Pop și uciderea sistematică a culturii române. Un eseu funebru al Magdei Ursache | Ziaristi Online