Elena Solunca Moise

Ne învaţă Hristos că nimeni nu poate sluji la doi domni odată – lui Dumnezeu şi lui mamona şi Evanghelistul Luca explică:  că „ori pe unul îl va urî şi pe celălalt îl va iubi, ori de unul se va ţine şi pe celălalt îl va dispreţui”. Parabola bogatului nemilostiv şi a săracului ilustrează pilduitor acest adevăr pe care logica îl consfinţeşte ca principiul terţiului exclus. Cum fariseii, cei robiţi banilor, nu se arătau dispuşi să ia în seamă aceste cuvinte,  Hristos le-a spus deschis: „Voi sunteţi cei ce vă faceţi pe voi înşivă drepţi înaintea oamenilor dar Dumnezeu vă cunoaşte inimile; căci ceea ce la oameni este înalt, urâciune este în faţa lui Dumnezeu”. Şi a adăugat spre ştiinţă: „Legea şi proorocii au fost până la Ioan; de atunci se binevesteşte împărăţia lui Dumnezeu şi fiecare o ia prin asalt” precizând: „Dar mai lesne este să treacă cerul şi pământul decât din lege să cadă o citră.” Despre împărăţia cerurilor şi cum „se ia” vedem în parabola bogatului nemilostiv şi săracului Lazăr.

Parabola, povestire simplă în care se cuprinde un adevăr izvorâtor de învăţătură pentru viaţă, ilustrează cu plus de măsură folositoare cuvintele acestea pe care se cuvine a le primi şi găzdui în inimă spre lucrarea binelui pentru semenul nostru şi slava lui Dumnezeu de la care avem toate. Dintru început este reliefată ideea că, în sine,   bogăţia    nu este un păcat ce trimite automat în iad, după cum nici sărăcia ca atare nu asigură un loc în rai. E un adevăr ilustrat de mulţi sfinţi de-ar fi să-i amintim doar pe părinţii capadocieni Vasile cel Mare, Grigorie de Dumnezeu Cuvântătorul şi Ioan Gură de Aur şi încă mulţi alţii, care şi-au dăruit bogăţiile şi s-au dedicat slujirii lui Dumnezeu. De aceea,  nu este important să ştim dacă bogatul şi-a dobândit avutul singur sau la moştenit. Important însă rămâne cum îşi petrecea viaţa – îmbrăcându-se cu haine scumpe şi „veselindu-se în chip strălucit”; nu-l preocupa nicio grijă şi iubindu-se nemărginit pe el însuşi ca pe un idol,  se gândea numai cum să-şi satisfacă simţurile cu alinturi de tot felul.  De aceea bogatul, preocupat să cultive  doar senzaţiile, nu mai avea loc  pentru suflet, rătăcind  în ţinutul lor amăgitor, asemenea nisipurilor mişcătoare, supus devotat numai lui „a avea”.  Nu  spune  popor nostru că  un asemenea om  e „fără suflet” sau „fără Dumnezeu” ? Ziditorul îşi face locaş în sufletul care se pregăteşte să-L primească şi nu oricum ci „ca pe Împăratul tuturor”.

La poartă, deci în imediata apropiere, stătea săracul Lazăr, flămând şi „plin de bube”, atât de năpăstuit încât îl lingeau câinii. Orbit de plăcerile de tot felul, bogatul  nu avea cum să-l vadă pe Lazăr care, nu doar că nu avea ce să mănânce, dar ajunsese hrană pentru câinii înfometaţi care dădeau târcoale curţii. Bogatul, al cărui nume nu este scris în ceruri iar pe pământ e uitat, încălca astfel  principala poruncă de „a-L iubi pe Dumnezeu din toată inima şi din tot sufletul şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi”.  Or, a iubi pe Dumnezeu însemna a-i asculta lucrător cuvintele iar a iubi pe semen cere a-i fi de ajutor în necaz şi nevoi. Lazăr era aproape  de bogat chiar şi fizic, putea fi lesne văzut, doar că în mentalitatea bogaţilor „aproape” sunt doar rudele şi nici acelea toate. Dacă milostivirea deschide porţie raiului, nemilostivirea le închide pentru totdeauna şi-l condamnă pe om la iadul cel mai de jos al sufletului. La rândul său, săracul Lazăr, care înseamnă „Dumnezeu ajută”, stătea aşteptând răbdător  fără să spună un cuvânt – nu cerşea, nu se revolta, nu spunea vreo vorbă de ocară. Tăcea. Este ca un perpetuu „Memento!”. Mai mult, nu doar că nu avea ce le da de mâncare câinilor, dar primise  a fi hrană pentru ei.  Se lăsa răbdător în voia lui Dumnezeu care S-a arătat în toată sublima-i bunătate.  A răbdat, cum se spune, până la capăt, şi ştim că numai o asemenea răbdare duce la mântuire, cuvânt ce poartă în sunet ideea sfârşitului ca eliberare totală de rău.

Şi a murit Lazăr şi a fost dus de îngeri în sânul lui Avraam, loc unde fericirea este răsplata pentru o viaţă neprihănită. Cei care nu-L primesc pe Dumnezeu rămân închişi în carcera „eului” propriu, pedepsiţi a rămâne acolo unde este „plânsul şi scrâşnirea dinţilor”.  A murit şi bogatul – căci în moarte suntem egali – nimeni nu poate scăpa, cum spunea Psalmistul că „omul cu deşertăciunea seamănă/ Zilele lui ca umbra trec.”  Şi a fost îngropat  pentru că în pământ este locul celor care sunt obsedaţi de cele „pământeşti”, după cuvintele Evangheliei: „acolo unde este comoara ta, acolo e şi inima ta”. Aici aflăm un posibil răspuns la întrebarea: „Ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul? Sau, ce ar putea da omul, în schimb pentru sufletul său?

În iad fiind, bogatul „şi-a ridicat ochii”,  căutând ajutor de la Domnul. A trebuit să ajungă în iad ca să-şi ridice ochii la cer, de unde vine ajutorul pe care, până atunci, l-a ignorat cu desăvârşire. E, poate, aspectul pozitiv al iadului care arată spre rai. Bogatul, cel care n-a avut milă, acum cere milă şi ştie de la cine: „Părinte Avraame, fie-ţi milă de mine şi trimite pe Lazăr să-şi ude vârful degetelor în apă şi să-mi răcorească limba căci mă chinuiesc cumplit în această văpaie”. Nici în iad nu renunţa la superioritatea lui efemeră şi cerea lui Avraam să-l „trimită” pe Lazăr, care – nu-i aşa? – sărac fiind, trebuia să facă ascultare fără discuţie.  El care nu ştia să se roage, care nu avea milă, acum o cerea lui Avraam cu ardoare.  Cum ştim însă,  mila Domnului este „în veac”, în timp, dincolo de el  este judecata: „Fiule, adu-ţi aminte că tu ai primit pe cele bune în viaţa ta, şi Lazăr, de asemenea, pe cele rele; iar acum el se mângâie, iar tu te chinuieşti.” Verdictul este irevocabil, pentru că la judecată faptele sunt cele  apăra sau incriminează şi nici un avocat nu ne va fi alături, iar Judecătorul este „nemitarnic”.  Mai mult, între cele două lumi s-a format şi se adânceşte   o prăpastie atât de mare „încât cei care vor să treacă de aici la voi să nu poată, nici de acolo  să treacă la noi”.

Când şi  „aproapele” este de neajuns …

E momentul când, în nemilostivirea sa, bogatul şi-a amintit de „aproapele”, mai precis  de „rubedeniile” lui rămase  în viaţă. Înmlădiindu-şi tonul, fostul bogat descoperă ruga, venită din iubirea „care nu cade niciodată” şi pe care o nutrea în sufletu-i: „Atunci, rogu-te, să-l trimiţi la casa tatălui meu, că am cinci fraţi; ca să le dea lor mărturie, ca să nu vină şi ei în acest loc de chin.” Cinci fraţi ar putea fi asimilate celor cinci simţuri pe care bogatul, ascultând de sfatul perfid al vrăjmaşului, le-a satisfăcut cu asupra de măsură, ignorându-şi cu desăvârşire sufletul. Venise însă timpul judecăţii şi Avraam i-a a spus ceea ce el era  dator să ştie: că îl au pe Moise şi pe profeţi pe care trebuie să-i asculte. Dar mai ştia, din propria sa viaţă, că „Moise şi profeţii” nu sunt ascultaţi. Atunci a prins a stărui în rugăciune cu dorinţa  legitimă ca „ai lui” să nu fie în locul chinurilor veşnice. Dorinţa a născut speranţa, îngemănată cu respiraţia şi, tot ca ea, susţinătoare a vieţii; ea  poate rămâne neîmplinită, suspendată în vidul neputinţei, legată fiind doar de viaţă -Dum spiro, speo! – însă dincolo de ea începe vidul neputinţei. Replica este categoric exprimată şi verificată şi până atunci şi de atunci încoace: „Dacă nu ascultă de Moise şi de prooroci, nici dacă ar învia cineva din morţi tot nu vor crede.”

Povestirea este relatată pe larg ca, reluând-o, să-i putem pricepe mai adânc tâlcurile – mai întâi ale înaintaşilor şi să descifrăm altele în vremurile noastre, întru comuniune duhovnicească.   Vedem, mai întâi, că memoria nu este dispare  odată cu moartea, că rămâne martoră pentru tot ceea ce am făcut pentru că am făcut şi pentru ce nu am făcut pentru că nu am făcut. Rostul ei de această dată este să stimuleze responsabilitatea noastră, concept uitat într-o societate a „derizoriului”. În lumea „simulării” totul tinde a fi nivelat sub „semnul cantitativului”, tutelar în lumea  lui „a avea”, a interesului care sărăceşte sufletul de idealul ce-i deschide orizonturile nesfârşirii. Când omul tinde a deveni „cifră” pentru  a fi „prelucrat” mai lesne în statistici care să faciliteze manipularea, nu mai este nici umbră de loc pentru responsabilitate. O vreme filosofia existenţialistă a încercat a o revitaliza, dar  a fost repede dată uitării de postmodernism, care a realizat performanţa de a  crea o etică fără morală. Blocajul a apărut pe neaşteptate în conceptul de „stranietate”, greu de definit, ca fiind „ceva” ce iese din comun, care şochează. Cât de folositoare ne-ar fi fost, între altele,  celebra carte „Omul, acest necunoscut” a lui Alexis Carel?

Incertitudinea etică şi dezorientarea morală au, după mulţi gânditori,  doar o ieşire: conştientizarea propriei stranietăţii întemeiată pe principiul responsabilităţii individuale. Gândul  poartă înapoi când, căzut din rai, Adam a fost întrebat de Dumnezeu: „Unde eşti?”. A fost spre conştientizarea situării sale ontologice, însă răspunsul este învăluit în incertitudine:„Aici.”  Propria „stranietate” o ademeneşte pe a celuilalt spre învinovăţire: „Femeia pe care mi-ai dat-o Tu”; la rându-i, Eva a învinovăţit şarpele, deopotrivă simbol a păcatului şi înţelepciunii. Zigmund Bauman analizând această stare confuzională a lui „a fi”, recunoaşte că nu putem face „abstracţie” de religia iudaică, întemeiată pe „dreptate şi supunere” faţă de Dumnezeu şi cea creştină în care frica de Dumnezeu trimite la Judecata din urmă. Or, la această judecată nu bogăţia va fi  încriminată, ci lipsa de milostivire care creează o prăpastie de netrecut între oameni; o distanţă mereu mai greu de parcurs. „Spălarea banilor” în acte de aşa-zisă caritate, mediatizate până la intoxicare nu este o soluţie, ci un vicleşug fariseic. Hristos atrage atenţia: „Fiţi milostivi!” dar – atenţie! – nu oricum ci „cum Tatăl vostru Cel ceresc milostiv este.”

Răbdarea  care începe unde… se sfârşeşte răbdarea

De partea cealaltă, aflăm răbdarea, virtutea prin care Lazăr îşi  aşează sufletul  ca o jertfă pe altarul credinţei în  „Dumnezeu ajută”. Răbdarea  l-a dus spre „sânul lui Avraam”. Poporul nostru credea că, având răbdare, poţi trece chiar marea, asociind-o cu binele, iar  „cu răul, (nu poţi trece) nici pârâul”. Răbdarea este calea regală spre lumina Învierii şi, paradoxal, începe, acolo unde se sfârşeşte răbdarea… „Oare cât vă voi mai răbda pe voi?” s-a întrebat Hristos. A şi răspuns cu Răstignirea Sa, cu Învierea şi cu Înălţarea Sa.  Mai mult. Înălţându-se la Tatăl Ceresc cu chipul nostru curăţat prin jertfa Sa, ar fi putut prea bine să rămână alături de Tatăl ceresc. Nu L-a lăsat iubirea şi a trimis Duhul Sfânt, duhul de „viaţă dătătorul” care pe toate le plineşte. Milostivirea şi răbdarea se îmbogăţesc una pe cealaltă până într-acolo încât, mai aproape de noi, un slujitor al Domnului învaţă că „răbdarea începe acolo unde se sfârşeşte răbdarea”. Răbdarea lui Lazăr în credinţa că „Dumnezeu ajută” ascunde poate, în subtext, şi o anume milostenie faţă de bogat, dându-i răgaz spre a-şi reveni „la sine” ca odinioară fiul rătăcitor. Răbdarea e unul dintre atributele  lui Dumnezeu, şi recunoştea Manase în rugăciunea sa de pocăinţă: „Căci Tu eşti Domnul cel preaînalt, îndelung-răbdător şi mult-milostiv, căruia îi pare rău de răutăţile oamenilor.” Între aceste „răutăţi” aflăm pierderea aproape cu totul a responsabilităţii.  Cu mai bine de un veac, Micul Prinţ voia să convingă că „suntem răspunzători de-a pururi pentru ceea ce îmblânzim” înţelegând prin „îmblânzire” relaţiile pe care le creăm  într-o lume în care, suntem nevoiţi să recunoaştem,  „totul se leagă de tot.” Poate a venit timpul pentru o cultură a responsabilităţii care, centrată pe individ, să-i dea şansa unei „autorităţii” reale nu virtuale sau…false. Acum şi conceptul de autoritate este „corupt” prin birocratizare şi nu mai înseamnă o recunoaştere a valorii omului în funcţie de faptele al căror „autor” este.

Timpul a trecut, dar lucrurile nu s-au prea schimbat, sau au făcut-o în rău – bogatul nemilostiv este între noi şi cu noi şi, vedem la fiecare pas cum scria David, că  „păcătosul se laudă cu poftele lui şi cel ce face strâmbătate pe sine se binecuvântează”. Mai mult, „plăteşte” să fie lăudat de alţii, nu se mai  îngrijeşte nici de „sine” ci de „imaginea” lui într-un proces de înstrăinare aproape ireversibil. Rezultatul îl vedem şi în dezastrul ecologic care  ne arată că nu mai putem spune „după noi, potopul”, că-l vedem prea bine cum e mereu mai aproape de noi. Aceasta este lumea „bogatului nemilostiv”, căci dacă nu ai milă de un om, cum poţi s-o ai pentru natură. Cu aproape un veac în urmă, Micul Prinţ încercă să ne convingă că „suntem răspunzători de-a pururi pentru ceea ce îmblânzim”, adică pentru relaţiile pe care le instituim cu semenii şi cu tot ceea ce ne înconjoară. Dar mai întâi de suflet, „floarea cea nevăzută” care face frumoase toate stelele…dar care dacă moare e ca şi cum „dintr-o dată, toate stelele s-ar stinge.” Este ceea ce a înţeles prea bine un copil şi nu reuşesc oamenii mari, asficsiaţi de importanţa lor. Iertată să ne fie această întoarcere în copilărie pe care o purtăm tainic în suflet, uneori neştiut. În ecoul lor, ne revenim spre a ne întreba: „ ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul?Sau ce ar putea da omul, în schimb, pentru sufletul său?” Şi, mai departe: „Căci cine se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, în acest neam desfrânat şi păcătos şi păcătos, şi Fiul Omului se va ruşina când va veni întru slava Tatălui Său cu sfinţii îngeri.”  Hristos i-a numit pe cei săraci,flămânzi, bolnavi şi în temniţă „fraţi mai mici” ai Mei, pe care ajutându-i, o facem pentru El, Care a venit ca „tot omul să se mântuiască şi nimeni să nu piară”. Învăţăm de aici că, de suntem bogaţi, să fim milostivi şi nimeni nu este atât de sărac să nu poată dărui sau poată dărui, măcar un gând bun. Fac excepţii cei săraci în suflet sau oamenii „fără suflet”. Şi cât de mult face un sfat înţelept, un cuvânt de alean, un zâmbet binevoitor? Încununare a tuturor, rugăciunea ne face împreună vorbitori spre făptuire cu Dumnezeu. Apoi, milostenia  împerecheată cu răbdarea face să nu aşteptăm plată aici, pentru a o avea în ceruri,  avem adică o milostivire răbdătoare. Mereu s-o avem în faţa ochilor sufleteşti pe Maica Domnului pe care s-o rugăm să înveţe cum să facem „ce spune El” spre a fi bineplăcut lui Hristos care viaţa şi-a pus-o pentru noi şi folositor aproapelui, al cărui bine să   fie unul al  sufletului, singura şi adevărata noastră comoară.

Elena Solunca Moise

Sursa: Ziaristi Online