Elena Solunca Moise

În timpul petrecut pe pământ, Hristos s-a arătat şi ca Învăţător divin, întărindu-şi cuvintele cu nenumărate minuni pe care nimeni până la El, şi nici de atunci încoace, nu le-a făcut.  Ca Învăţător,   bine-vestea împărăţia lui Dumnezeu pe „care trebuie s-o căutăm mai întâi” şi anume în sufletele noastre ca apoi toate celelalte să se adauge. Nu odată a vorbit în pilde, repere de gândire, rostire şi comportament care duc omul spre îndumnezeire. Pornind de la un fapt real, pilda înalţă mintea şi inima spre cele înalte ale dumnezeirii de unde se întorc mai bogate în înţelesuri şi mai puternice spre făptuire. Mai mult, întrupându-se, Hristos a arătat ce înseamnă împărăţia lui Dumnezeu pe care, „urmând-o” toate vor veni ca o consecinţă firească. De aceea, „pildele” sunt luate din viaţa cotidiană şi ajută să descoperim „împărăţia lui Dumnezeu”. Învăluită în poveste, învăţătura se cere auzită spre credinţă şi apoi lucrată cu sârg pentru a-i da viaţă şi astfel a o lăsa moştenire pe care celor ce vin. Urechea ca şi ochiul sunt ferestre spre lume prin care duhul înţelege tâlcul ca o comoară ce se cere nu doar păstrată ci şi sporită. Aşa avem, bunăoară pilda talanţilor sau a celor zece fecioare. Astăzi însă ne este dăruită spre îndreptare pilda semănătorului.

Şi de această dată începutul este unul de poveste, cu funcţie paideică, purtând ecoul întâmplărilor din realitatea pe a cărei canava se ţes făptuirile noastre. Parcă Îl auzim: „Ieşit-a  semănătorul să semene sămânţa sa”.  De ce dintr-o dată semănătorul şi nu mai întâi plugarul care ară? Nu aşa ar fi firesc? Sf. Ioan la Gură de Aur consideră că nu este plugar şi semănător acela care nu-şi împrăştie sămânţa şi-o păstrează doar pentru sine, nu împărtăşeşte ştiinţa sa semenilor spre cuvioasă comuniune. Şi apoi, plugarul este posesorul pământului, el, mai întâi, trebuie să-l pregătească astfel încât sămânţa să dea rodul nădăjduit.  În acelaşi ton,   Evanghelistul continuă şi spune că una a căzut lângă drum şi, firesc, a fost călcată în picioarele trecătorilor şi mâncată de păsările cerului. A doua a căzut pe piatră şi, fără pic de apă, nu a avut cum să prindă  rădăcini şi s-a uscat pierzându-se pentru totdeauna. O alta a căzut între spini, iar ei crescând şi alături de ea au sfârşit prin a o înăbuşi. Cea din urmă a căzut pe pământ bun de a putut creşte frumos şi a dat „rod însutit” în „răbdare”.

Înţelepciunea pământului

Revenind, observăm că Hristos reia  cuvintele rostite şi altădată: „Cine are urechi de auzit, să audă” contrariind cumva şi lăsând doar să se întrevadă tâlcul tăinuit de pildă. Şi asta pentru simplul motiv că urechile aud dar nu întotdeauna deschid drumul înţelegerii, al „auzirii”; căci una e senzaţia şi altceva duhul ei. Referirea era în primul rând  la farisei care „aveau urechi” dar doar  pentru a auzi  ceea ce spuneau ei,  rămânând surzi la tot ce depăşea mărginitul lor interes. Cereau ascultarea Legii, ei înşişi abătându-se de la Lege.

De înţeles nu au înţeles dintru început nici ucenicii, dar ei, dornici a şti, L-au întrebat. Şi iar răspunsul surprinde prin caracterul lui selectiv. „Vouă vă este dat să cunoaşteţi tainele împărăţiei lui Dumnezeu; dar celorlalţi în parabole, ca văzând să nu vadă şi auzind să nu înţeleagă.” Unii ar putea spune că în aceste cuvinte se cuibăreşte o anume formă de discriminare, în contradicţie cu spusele lui Hristos că avenit „ca tot omul să se mântuiască şi nimeni să nu piară.” Venise după El mulţime multă atrasă de Cuvintele de învăţătură pe care nimeni nu le mai rostise într-o providenţială îngemănare cu vindecările miraculoase. Tainele împărăţiei lui Dumnezeu puteau fi cunoscute doar de cei care o căutau întru „adevăr” şi, în primul rând, de cei care, lepădându-se de toate ale sinelui L-au urmat. Ceilalţi nu pot pătrunde tâlcul ascuns şi asta nu din cauză că  Hristos nu voieşte, ci pentru că ei se fac pe ei inapţi  a înţelege, preocupaţi cum erau şi sunt de cele ale lumii. Păstrând proporţiile, la fel se petrec şi azi lucrurile.  Asemenea oameni  se fac lesne pradă diavolului care, spune Fiul lui Dumnezeu, ţine cu dinadinsul ca nu cumva omul, crezând să se mântuiască. Iar noi, „care din mila Domnului, facem umbră pământului”, nu avem cum să fim într-unul şi  acelaşi timp în lume şi în afară de lume, cum nu putem sluji în acelaşi timp lui Dumnezeu şi lui mamona. Şi de această dată, referirea era mai ales la  fariseii cei din toate timpurile, care se supuneau literei  Legii dar nu respectau spiritul ei. Nu e de mirare că, „văzând”  fariseii „nu vedeau” şi „auzind, nu înţelegeau”, nevăzând dincolo de propriul sine şi neauzind nimic decât pe sine. Le era străină acea înţelepciune supusă ascultare a pământului pregătit să primească Cuvântul „prin care toate s-au făcut” şi să-L facă purtător de roade, aşa cum odinioară, Preacurata Maică Fecioară a spus îngerului: „Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău”.

„Ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă dacă-şi pierde sufletul”

Hristos a explicat apoi, pe îndelete ucenicilor, tâlcul ascuns al cuvintelor atât de simple în rostirea lor spre   dreaptă înţelegere a tuturor întru comuniune, astfel încât împreună să putem  „fi una”, cum Tatăl şi Fiul, Una sunt. Cuvântul lui Dumnezeu este adresat tuturor fără nicio discriminare,  spre creştere şi rodire duhovnicească. El ajunge la suflet, şi urmează ca sufletul, primindu-l,  să-i dea toate spre rodire sau să refuze într-un act de negare a lui însuşi. În faţa tuturor rămâne deschisă întrebarea: „Căci ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul?” Sau, „Ce ar putea da omul în schimb pentru sufletul său?” Întrebarea e deschisă şi pentru că Dumnezeu nu este imperativ, nu obligă, nu decretează, El aşteaptă cu răbdare pe fiecare scrutând zarea existenţei ca tatăl Fiului risipitor. Drumul spre împărăţia cerurilor este o împreună lucrare a lui Dumnezeu, iubitorul de oameni şi omul iubitor de Dumnezeu care, „auzind” să „aude” şi  răspunde chemării: „Cel ce vrea să vină  după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să vină după Mine”. Urmează  ca şi „pământul” să fie unul primitor şi roditor, nu sterp sau uscat; un pământ „plugărit” prin rugăciune şi post spre lucrarea voii Celui care „pe toate cu înţelepciune le-a făcut” şi înfrumuseţat cu fapte bune.

Drumul care duce niciunde…

Se face că unele seminţe ajung în drum, acolo unde pământul este uscat şi bătătorit de paşii celor care se preumblă încoace şi încolo purtând gândurile, interesele şi scopurile într-un carusel al „timpului pierdut”. Atenţi la mersul lor,  cu gândul la interesele şi scopurile  urmărite, ei nu au cum să vadă nici un pas mai departe de  „aici şi acum”, trăind în cercul prea strâmt al prezentului imediat. Nelipsit de o anume isteţime, vicleanul se furişează şi „răpeşte” seminţele. Sunt cei care, treziţi dintr-un fel de indiferenţa funciară, se entuziasmează, nu odată sincer, se „aprind” repede ca un foc de paie  şi fel se sting odată cu amintirea lui. Veghea neîntreruptă poate opri vrăjmaşul încă înainte de a-şi înfige ghearele flămânde acolo unde creştinul îşi doreşte a face să fă sălaş al lui Dumnezeu. Iar drumul se cere mereu străbătut mai departe şi  vicleanul îl fură  pe sărmanul drumeţ care se amăgeşte  că acesta i-ar fi rostul. Sunt oamenii care poate caută cu sinceritate ceva fără a şti ce caută, amăgiţi  de cine ştie ce „sirene”.

Răbdarea şi rugăciunea

Alteori, sămânţa cade pe inima împietrită pe care nici măcar un spin nu are cum creşte. Câteodată, inima poate fi împietrită de durere dar, paradoxal,  asta o face mai sensibilă la mângâierea divină care o transfigurează prin iubire la tot ce suferinţă umană. E suferinţa care, încredinţează Blaga, „întăreşte fiinţa întru fiinţă” şi e singura „legătură” între noi şi Dumnezeu. Mai este şi „nesimţirea cea împietrită” de care cerem dimineaţa lui Dumnezeu să ne izbăvească, dimpreună cu necunoştinţa, uitarea şi neîndrăznirea. Nu odată, nesimţirea este o consecinţă a grabei neîndurătoare cu care ne abatem a judeca pe alţii fără să vedem „paiul” din propriului ochi.   Spre împietrire sunt  mânia, trufia, lăcomia şi toate celelalte care secătuiesc sufletul şi împotriva cărora Sf. Părinţi, înţelepţi medici ai sufletului, „prescriu” ca leac răbdarea şi rugăciunea. Mai este însă şi o „nesimţire” folositoare sufletului când acesta închide „ferestrele lumii” şi rămâne în faţa icoanei lui Dumnezeu ca în faţa unei instanţe absolute în supremaţia ei; sau  a Maicii Domnului care degrab struneşte pornirile necugetate. În timp,  lacrimile de pocăinţă  curăţă inima şi o îmbracă în straiele  smereniei ce lasă ca prin ea să lucreze iubirea lui Dumnezeu.

„Grijile lumii ne-au scos din rai”

În sfârşit, sămânţa aruncată poate să cadă între spini, şi sufletele, încredinţează un părinte duhovnic, sunt năpădite până la sufocare de grijile „ghimpoase” ale prezentului. Ei bine, ele înghit timpul, consumă energia şi seamănă nelinişti false în inimi. Obsesia prezentului, grija lumească cotropeşte sufletul şi fură credinţa, o orientează  iubirea spre cele necuviincioase. Şi ca nu cumva să ne îndreptăm, amăgitorul dă spre searbădă alinare argumentul: „tot murim”. Cu vremea, spinii usucă totul din jur şi cu ghimpii lor alungă pe cei care ar dori să se apropie. În cele din urmă, dispar uscaţi de propria lor foame de apa binefăcătoare. Într-o cântarea a bisericii auzim tânguirea: „Grija vieţii ne-a scos din rai”, adică lăcomia, trufia, slava deşartă. Când ne poticnim, să urmăm sfatul unui duhovnic sporit: „Să ne rugăm mai mult, fie şi din silă, pentru că Duhul Sfânt ne încălzeşte inima”..

Aşa să fie voia Domnului?

Dincolo de alte multe care se mai pot înşirui, sau mai bine spus printre ele, îşi face loc o întrebare cu nuanţă fatalistă. Bine, dacă toate astea îmi sunt „date”, cu ce suntem de vină? Asta a fost voia Domnului! Fără îndoială, cuvintele sună ca o blasfemie şi chiar este, exprimând o indemnă fugă de răspundere. Indemnă pentru că desconsideră faptul esenţial că  răul nu are nicio putere asupra omului, dacă el nu  consimte, nu intră întru „aceiaşi simţire” sau, cum spunem acum „nu e pe aceiaşi frecvenţă”. Dacă primii oameni ar fi urmat porunca lui  Dumnezeu şi nu ar fi dat crezare diavolului, căderea nu ar fi fost posibilă. Prin cădere, omul s-a înstrăinat de libertatea voii sale şi s-a făcut slujbaş al lui mamona şi rob al păcatului. Liber dorindu-se, s-a înrobit celui viclean, căci răul foloseşte viclenia abil ca să rătăcească omul. Ascultarea lucrătoare a poruncilor dătătoare de viaţă a lui Dumnezeu dă libertăţii omului anvergură aproape demiurgică pentru că Însuşi Ziditorul face voia celor care îl ascultă.  Mântuitorul, asumându-şi condiţia umană dinainte de cădere, a fost ispitit în pustie şi încă de trei ori. De la această întreită ispitire pe care a înfrânt-o  făcând ca diavolul să dispară deprindem paşii unui urcuş al îndumnezeirii. Calea deschisă de Hristos începe cu „Nu numai cu pâine se va hrăni omul ci şi cu tot cuvântul  care vine de la Dumnezeu”, continuă cu „Să nu-l ispiteşti pe Domnul – Dumnezeul tău” şi îşi desăvârşeşte biruinţa zicând:„Domnului Dumnezeului tău să i te închini şi numai Lui unuia să-I slujeşti.” Adevărata libertate este a fi împreună lucrător cu Dumnezeu care împlineşte voia celor drepţi ce se fac astfel „contemporani cu veşnicia”.

Rugăciunea şi făptuirea binelui

Răstignirea, Învierea şi Înălţarea, urmată de coborârea Sfântului Duh instituie un nou ev, odată cu ceea ce Părintele Stăniloae numeşte „restaurarea omului”.  Scria Ap. Pavel romanilor că Hristos ne-a „eliberat de sub legea păcatului şi a morţii” şi adăuga: „căci, dacă ne-am făcut una cu El, prin moartea Lui, trebuie să fim una cu El şi prin Învierea Lui”. Altfel, zadarnică ne-ar şi credinţa şi la fel propovăduirea.  Sf. Efrem Sirul învaţă să ne rugăm: „Doamne, dăruieşte să-mi văd greşelile şi să nu osândesc pe fratele meu.” În acelaşi sens, Sf. Ioan Gură de Aur spune să „ne aşezăm în conştiinţă un tribunal şi în faţa lui să ne înfăţişăm zilnic”. Când ne simţim copleşiţi să ne amintim că, aşa cum e o vorbă în popor, Dumnezeu nu ne dă niciodată mai mult decât putem duce şi ne  ajută s-o facem. Dar să vrem cu inima şi nu din vârful buzelor iar cuvintele să fie seminţele faptelor bineplăcute lui Dumnezeu, de folos semenilor şi nouă spre mântuire.

Încheie Hristos: Cel ce are urechi de auzit să audă. Adică să înţeleagă făcând o cale regală între simţurile cele trupeşti şi cele sufleteşti prea bine ştiind că „credinţa vine prin auz”. Mai este de trebuinţă şi răbdarea despre care Fr. Rochefoucault spunea că acela care o are poate merge înainte, că „este amară, dar roadele ei sunt dulci”.    Şi dacă auzul trupesc mai poate fi amăgit prin fraze retorice, sunând a gol, cel interior nu poate fi astfel  şi la asta ar trebui stăruit când vorbim de secularizare. Lamentările şi învinovăţirile adresate în pustiu nu sunt, nici pe departe, o soluţie, ci un „drog” cu care ne amăgim pe noi înşine. De aceea „maladiile” prezentului se agravează,   ca şi criză spirituală incompatibilă cu modul de a fi creştin; că de numit, ne numim. Nu e nimic rău în asta, doar că este o condiţie necesară, nu şi suficientă. Cu amărăciune, Părintele Cleopa spunea: Dacă vă întreabă lumea de ce oare nu se întoarce lumea astăzi la pocăinţă, să ştiţi că din cauza răutăţii şi a aşezării sufletelor celor pătimaşe. Că unii dintre noi suntem cale bătută, alţii suntem spini, alţii piatră şi de aceea cuvântul Domnului nu prinde rădăcină şi, chiar dacă prinde se usucă se înăbuşă.” Rămâne ca ajutor de neînlocuit rugăciunea de taină, această „plugărie a sufletului” făcută  în faţa icoanei Maicii Domnului, rugând-o să mijlocească pentru noi ca să ne „întoarcă la pocăinţă şi lucrători iscusiţi ai poruncilor Sale să ne arate”.

Când cuvântul lui Dumnezeu se face lucrare a sufletului, atunci omul se transfigurează, se aseamănă chipului Părintelui ceresc şi asta luminează faţa celui cucernic. Mai mult, omul cucernic  transfigurează până şi ţărâna din care e alcătuit iar trupul e purtător  de buna mireasmă. Lucrarea voii lui Dumnezeu, singurul „Bun” este Calea spre eliberarea de moarte, Calea pe care Mântuitorul ne este mereu înainte îndemnând: „Fiţi desăvârşiţi precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este.” Este  lucrarea binecuvântată care  vindecă stricăciunile urât mirositoare ale răului, curăţeşte şi luminează omul; e lucrarea care înmiresmează văzduhul făcându-şi cunoscută prezenţa de dincolo de vremelnicie. E binefăcătoarea mireasmă  moaştelor făcătoare de minuni pentru că prin ele lucrează, şi după moarte, harul lui Dumnezeu.

Să-l ascultăm pe Blaga, poetul plecat din satul „care poartă în nume sunetele lacrimii”: ”Suflete, prund de păcate,/ Eşti nimic şi eşti de toate/ Roata stelelor e-n tine/ şi o lume de jivine/…Drumul tău nu e-n afară/ Căile-s în tine însuţi./ Iar cerul tău se naşte/ Ca o lacrimă din plânsu-ţi”. Cerul se naşte din lacrima de pocăinţă care, înalţă cerul ca  promisiune şi speranţă că în corola de lumini a lumii se află şi ascultarea lucrătore voii lui Dumnezeu, Cel care şi în suferinţă pune seminţele desăvârşirii.

Elena Solunca Moise

Sursa: Ziaristi Online