Elena Solunca Moise

Se întrebă psalmistul în veac şi peste: “Cine este Dumnezeu, Mare ca Dumnezeul nostru. Tu eşti  Dumnezeu, Carele faci minuni”; adică fapte care trec de firescul uman  şi nu pot fi explicate de raţiunea ce se încăpăţinează în van să gospodărească întreaga existenţă şi se poticneşte în faţa unui hotar de netrecut. Atunci se confruntă cu triada celor trei întrebări capitale formulate de Kant: Ce pot să ştiu? Ce pot să fac? Ce îmi este îngăduit să sper? Cum nu ne pricepem a răspunde, gândul inimii se înalţă spre Dumnezeu,recunoscând cu psalmistul: „Tu ne-ai făcut pe noi, nu noi.”  Înstrăinaţi de Creator, cerem harul Duhului Sfânt ca să putem rezista vrăjmăşiilor care vor să ne răpească spre ţinutul întunericului celui „din afară”, din  afara iubirii lui Dumnezeu. Atunci, din adâncul necazului strigăm din adâncul cel mai adânc al fiinţei: „Miluieşte-mă Dumnezeule, miluieşte-mă”. Rugându-ne cu credinţă, fără nici cea mai mică îndoială, rugăciunea se va face auzită. Şi iar se ruga psalmistul: „Auzi-mă Doamne, Dumnezeul meu, nu-ţi întoarce faţa Ta de la mine că sărac şi sărman sunt eu”. Văduva din Nain, căreia îi murise fiul, nu mai avea nici glas să se  roage, înecat fiind de lacrimile cele multe ale durerii ce nu poate fi cuprinsă în cuvinte. Hristos i-a spus cu blândeţea încurajatoare a Biruitorului lumii acesteia: „Nu plânge.” În Evanghelii mai întâlnim încă două învieri miraculoase – a fiicei lui Iair şi a lui Lazăr, fratele Martei şi Mariei şi fiecare poartă spre folos semnificaţiile sale. Omul nu s-a împăcat niciodată cu gândul morţii, cel mult s-a resemnat. De împăcat nici nu avea cum să se împace pentru că omul nu a fost făcut de Dumnezeu ca o „fiinţă spre moarte”, „Sein zum Tode”, ea este consecinţa păcatului şi de el se cuvine a ne teme. Aparent, ne aflăm în faţa unui paradox: Hristos care spune în Predica de pe Munte  că sunt „fericiţi cei ce plâng, că aceea se vor mângâia” acum spune „nu plânge”. Aparent doar pentru că El cu acest „nu plânge” a adus mângâierea, anume cea adevărată, în întregime vindecătoare.

„Tinere, ţie îţi spun, scoală-te!”

Limpezimea relatării are ceva din aceea a izvoarelor limpezi de munte care astfel îşi mărturisesc adâncimea cea greu de ajuns până când te apleci asupra lor scrutându-le transparenţa. Era după ce însănătoşise pe sluga sutaşului şi se îndrepta spre Nain, o cetate aflată la trei kilometri de Muntele Tabor. S-a făcut atunci că s-au întâlnit faţă în faţă moartea cu Viaţa; cei care ieşeau din cetate conducând întristaţi tânărul mort cu Hristos, Biruitorul morţii, înconjurat de apostoli; Dătătorul de viaţă cu prădalnica moarte. Hristos s-a apropiat şi s-a atins de patul pe care era mortul, gest drastic interzis de Lege, apoi, a zis: „Tinere, ţie îţi zic scoală-te!” Evanghelistul Luca scrie cu firescul credinţei că atunci, tânărul s-a ridicat şi a început să vorbească. Este prima înviere din morţi urmată de aceea a fiicei lui Iair, când a spus: „Daţi-i să mănânce”. Atunci i-a cuprins pe toţi frică şi cutremur pentru că nimeni nu mai văzuse aşa ceva. E adevărat, Marele Proroc Ilie înviase fiul văduvei din Sarepta Sidonului, dar a făcut-o ca om drept în faţa lui Dumnezeu a cărui rugăciune este ascultată şi împlinită de Creatorul a toate celor văzute şi nevăzute. Acum, Hristos Însuşi, Fiul lui Dumnezeu învie pe tânăr, ca şi pe fiica dregătorului şi pe Lazăr ca Dumnezeu. O face ca Fiu al lui Dumnezeu adresându-se  tânărului „ţie îţi zic scoală-te”, cum tot ca Dumnezeu îl cheamă pe Lazăr, cel adormit de patru zile: Lazăre, vino afară. Şi a venit. A adăugat: „dezlegaţi-l şi lăsaţi-l să meargă.” Cu puţin înainte spusese spre auzul tuturor celor de atunci şi dintotdeauna: „Eu sunt învierea şi viaţa. Cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi. Şi oricine trăieşte şi crede în mine în veci nu va muri.” De această dată însă, l-a înviat pe fiul văduvei din milă,  expresie a iubirii faţă de om, acea Iubire a-tot-biruitoare, a tot-dătătoare.

S-a ridicat  tânărul şi a început să vorbească, a revenit la rostul firii sale de fiinţă făcută după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu şi care nu este destinată morţii.  Nu ni se spune dacă moartea era datorită unei boli sau unei cauze anume, lăsându-ne să gândim că era urmare a păcatului strămoşesc al neascultării sau al propriilor sale abateri de la poruncile divine. Hristos ne arată cu  că nu de moarte trebuie să se teamă omul, ci de păcat, dar se pare că, aşa ca odinioară, omul ascultă încă de vicleana vorbă a vrăjmaşului ucigător de suflet: „nu veţi muri”. Căzut în  viclenia vrăjmaşului, omul moare mai întâi sufleteşte asemenea întâilor oameni, care cu trupul au mai trăit după căderea în păcat. Frica de moarte poate paraliza omul pe când frica de păcat este una eliberatoare pentru că trimite gândul la judecata cea de pe urmă, când „împăratul nu va fi mai mare decât sluga”, că fiecare prin faptele lui va coborî sau va urca. Frica, reala frică este una faţă de pierderea sufletul: „Căci ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă îşi pierde sufletul? Sau ce ar putea să dea omul, în schimb pentru suflet?” Pierderea sufletului este şi a speranţei fără de care viaţa, chiar dacă rămâne, nu mai este viaţă. Sfinţii Părinţi sfătuiesc să-i plângem pe cei adormiţi pentru păcate. Atunci, îl vom auzi pe Hristos spunând, „nu plânge”. Aşa e, „nu plânge” pentru că El, Păstorul cel Bun este de-a-pururi cu noi, cum ne-a spus. El, Mântuitorul are puterea deplină asupra vieţii şi morţii, asupra sufletului şi a trupului şi nu este o putere între altele, ci este anume puterea „prin care toate s-au făcut”. De aceea şi tânărul mort  i-a ascultat porunca. Tot cu cuvântul, iertând păcatele, L-a vindecat pe slăbănogul din Capernaum, sfătuindu-l să nu mai păcătuiască spre a nu-i fi mai rău. Lacrimile sunt spre iertarea păcatelor şi reînvierea speranţei  în nesfârşita milă a lui Dumnezeu.

Între frica de Dumnezeu şi amintirea morţii

Hristos l-a dat, apoi, pe tânărul înviat mamei lui ca dar al vieţii, cum a făcut-o la naştere şi a asta întru desăvârşirea la care ne cheamă. Plânsul femeii din Nain s-a făcut mângâiere căci Hristos i-a dăruit viaţă fiului ei iar ei bucuria sufletului. E adevărat că viaţa fiecăruia dintre noi e în mâna lui Dumnezeu, el ne-a dăruit-o îndemnând să aducem  fapta cea bună nu ca jertfă ci ca slavă lui Dumnezeu de la care primim „toată darea cea bună şi tot darul cel desăvârşit”. Aici se străvede şi adevărul cuvintelor: „Adevărat, adevărat zic vouă, că vine ceasul, şi acum este, când morţii vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu, şi cei ce vor auzi, vor învia”.  Hermeneuţii au mai reliefat un tâlc legat de faptul că minunea s-a petrecut curând după ce ucenici ai lui Ioan Botezătorul L-au întrebat pe Hristos dacă El este Mântuitorul sau să aştepte „un altul”. Atunci le-a zis într-o anume recapitulare a minunilor pe care le făcuse: „Mergeţi şi spuneţi lui Ioan cele ce aţi văzut şi aţi auzit: Că orbii văd, slăbănogii merg, leproşii se curăţă, surzii aud, morţii învie, săracilor li se binevesteşte.”

Evanghelistul Luca scrie că „atunci i-a luat pe toţi frica şi-l slăveau pe Dumnezeu”. Nu o frică asemenea altora, ci aceea care cheamă să aducem slavă, mulţumire lui Dumnezeu, recunoscând, indirect pe Hristos, ca „trimis al lui Dumnezeu”, cum au mai făcut-o şi altădată. Este o frică ce încearcă omul acolo „unde frică nu este” şi este una care cuprinde fiinţa întreagă cutremurând-o Dar  moartea nu trebuie să mai fie prilej de teamă, ci însoţită de speranţa ce răsare în orizontul veşniciei pe care l-a deschis Hristos.  Sf. Ioan Gură de Aur arată  rostul şi măsura lacrimilor mai ales după întruparea lui Hristos şi care în această întâmplare îşi au temeiul cel mai sigur. Mai mult, adaugă: Fii mai înţelept când priveşti moartea altuia, învaţă-te a tremura pentru tine însuţi; îndepărtează toată uşurătatea minţii, cercetează faptele tale, îndepărtează toate păcatele tale şi schimbă purtarea ta spre bine…Ostaşii în mijlocul păcii gândesc la război şi se pregătesc, pentru că atunci când va izbucni, să-şi arate iscusinţa câştigată în vreme de pace.” Părintele Cleopa sfătuia: „să înaintaţi în viaţa pe de o parte frica lui Dumnezeu şi pe de cealaltă amintirea morţi.” Fără perspectiva acestui sfârşit cu care, se spune în popor, tot omul e dator, lesne lunecăm în superficialitate, iresponsabilitate. Oare nu ignorând cuvintele lui Dumnezeu Adam şi Eva au căzut în această „vale a plângerii”? Mai apoi, Hristos a făcut această minune în faţa ucenicilor iniţiindu-i într-un fel în ceea ce urma a se întâmpla –  Răstignirea şi Moartea Sa ce aveau să aducă lumina Învierii.

Dincolo de asta, rămân mereu eliberatoare lacrimile pocăinţei, de-ar fi să ne gândim la „plânsul amar” al lui Petru după ce  s-a lepădat de Hristos. A făcut-o în noaptea Răstignirii, cum ştim. Noi însă, cei care ne lepădăm de Hristos în noaptea păcatelor fără să aflăm lacrimi de pocăinţă ne ducem mai departe zilele până când, suferinţa ne aminteşte de lepădările de Izvorul Vieţii? Oare viaţa în păcate este viaţă autentică sau moarte progresivă? Apostolul Pavel scria celor din Efes că „viaţa întru Hristos este a ne dezbrăca de omul cel vechi care se strică prin pofte amăgitoare şi se va înnoi în duhul minţii voastre şi să vă îmbrăcaţi în duhul cel nou, cel după Dumnezeu, zidit întru dreptatea şi sfinţenia adevărului”. Duhul cel vechi este spune desluşit Sf. Efrem Sirul este cel al „trândăvirii, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire şi al grăirii în deşert” iar cel nou este „al curăţiei, al gândului smerit, al răbdării şi al dragostei”. Atunci străvechea definiţie a vieţii ca pregătire pentru moarte se preschimbă în pregătire pentru Înviere. Frica rămâne într-un fel, dar şi ea se preschimbă, făcându-l pe om să laude şi să aducă slavă Dumnezeului Celui Viu. Durerea despărţirii rămâne şi Sf. Ioan Gură de Aur o înţelege, dar sfătuieşte ca ea să nu întrecem măsura; anume acea măsură care să diminueze credinţa în Dumnezeu, iubirea faţă de El şi de semeni făcând din speranţă o cheie a împărăţiei cerurilor. Atunci, durerea se face dor nesfârşit de blând ca o altă formă de a fi împreună în Iubirea lui Dumnezeu şi sub acoperământul senin al Maicii Sale; atunci, lacrimile se fac rugăciune către Dumnezeu la care nu este moarte decât ca trecere spre înviere. Altfel, fără înviere, asigură Apostolul Pavel, zadarnică e credinţa şi la fel propovăduirea. Există şi un rai al lacrimilor  între pocăinţa pentru relele făcute şi speranţa eliberatoare a iertării; între despărţirea de acum şi de-a pururi împreună rugăciunea cu cei care cunosc legătura de nedezlegat a iubirii.

În adâncul cel mai adânc  al sufletului, în fiecare dintre noi este un tânăr care a murit şi o mamă care plânge tăcut, neştiut. Undeva spre capătul zării, este Hristos pe care-L ţinem răstignit cu păcatele noastre „până la sfârşitul veacurilor” şi o mamă, Maica Preasfântă care se roagă neîncetat pentru sufletele noastre şi care îndeamnă: Faceţi tot ce vă spune El. Maică a Iubirii care este Lumină şi Viaţă ne ocroteşte, ne sfătuieşte şi ne apără şi-i suntem datori cu o cucernică ascultare  ca să-i putem şterge cu lacrimile de pocăinţă şi cu  fapte bune făcute numai în numele lui Hristos măcar o lacrimă din cele multe pe care i le pricinuim. Atunci, am putea adăuga cuvintelor „Nu plânge!” pe cele pe care Hristos le-a spus femeilor mironosiţe: Bucuraţi-vă!, anume  cu bucurie sfântă întru Domnul.

Elena Solunca Moise

Slavă lui Dumnezeu!