Marota cu “mai uşor cu Basarabia română că vă luăm Transilvania” este undeva pe primul rând al butoanelor aparatului de propagandă rus în privinţa relaţiilor Moscovei cu românii. Desigur, mai nou începe să fie valabilă şi reciproca, după cât se vede, respectiv “mai uşor cu Transilvania română că vă luăm Moldova”, respectiv “Moldova Mare”. De remarcat că MAE de la Bucureşti încă nu a protestat faţă de titulatura pe care şi-a arogat-o James Pettit – sfidător şi total nediplomatic – de “Ambasador al Moldovei” şi nu al Republicii Moldova, după cum prevăd cutumele internaţionale. Comunicatul de răspuns al Ambasadei SUA de la Bucureşti privind gafa nerecunoscută a ambasadorului Klemm din “ţinutul secuiesc” tratează românii la fel precum colegii lor de la Chişinău, explicându-ne că Domnia Sa este ambasador “în întreaga Românie”. Sperăm că Pettit nu ne va anunţa, şi el, într-o zi, că este ambasadorul SUA “în întreaga Moldovă”, pentru că atunci va trebui să se certe pe domnie cu şeful bisericii ruseşti de peste Prut, colonelul Vladimir Căntărean, care s-a autointutulat mitropolit al “Întregii Moldove”. Nu întâmplător, tot în această perioadă au apărut şi atacuri concertate la adresa Mitropolitului Moldovei şi Bucovinei, ÎPS Teofan, venite atât din “Întreaga Moldovă” cât şi din Ucraina (Episcopul bisericii ruse Longhin), ţinta ascunsă fiind tot integritatea teritorială a României (după cum secţia locală a SRI ar trebui să ştie şi să prevină, conform dezideratelor serviciului). În fond, este vorba de acelaşi lucru la care atentează şi “moderaţii” maghiari cu care s-a afişat ambasadorul Klemm.

Dacă ştim că pentru Putin mersul pe direcţiile trasate de înaintaşii săi este o normalitate a fiinţei lui de KGB-ist, de ce calcă ambasadorii Statelor Unite pe urmele sovieticilor este foarte greu de spus.

Puţină Istorie: “Cu ocazia celei de-a IX-a Conferinţe muncitoreşti pan-germane, ce a avut loc la Leipzig, în ziua 7 martie 1959, N.S. Hruşciov declara: «Se ştie că o parte a actualului teritoriu al Republicii Sovietice Moldoveneşti a fost cotropită de regele român, iar la timpul respectiv a fost din nou reunită cu teritoriul sovietic. Dar între Uniunea Sovietică şi Republica Populară Română nu se pune problema frontierelor, deoarece ambele noastre ţări sunt ţări socialiste şi se conduc de interese comune, merg spre acelaşi ţel – spre comunism, dar aceasta nu înseamnă că în rândurile unei anumite părţi a populaţiei din România nu sunt oameni care consideră că Moldova este o parte a României». “Noi, sublinia liderul de la Kremlin, nu trecem cu vederea faptul că asemenea stări de spirit pot apărea. Dar în acelaşi timp noi considerăm că pentru noi, comuniştii, problema graniţelor nu este o problemă principală şi în această problemă nu pot exista conflicte între ţările socialiste”. Interpretând problema graniţelor de pe poziţii marxist-leniniste, N. Hruşciov arăta că, odată cu victoria comunismului la scară mondială, vechile noţiuni despre frontiere vor dispărea, rămânând doar nişte linii de demarcare “etnografice”, statornicite istoriceşte, aşa cum se întâmpla în URSS. (…) Liderul comuniştilor români, Gheorghe Gheorghiu-Dej, a încercat să-i “explice” ambasadorului sovietic la Bucureşti, A.A. Epişev, de ce nu s-a publicat această parte din discursul lui Hruşciov, dar se înţelege că lămuririle sale n-au fost prea convingătoare pentru oficialii sovietici. Referitor la acest moment de disensiune cu sovieticii în chestiunea frontierelor, primul secretar al CC al PMR va arăta următoarele în şedinţa Biroului Politic al CC, din 26-27 februarie 1963: “Altă problemă este poziţia faţă de graniţe. Se apucă (N. Hruşciov – n.n.) şi vorbeşte la Berlin (la Leipzig – n.n.) că cu Polonia s-a înţeles, dar cu România a mai rămas un balast cu Transilvania. Noi atât am vorbit cu Epişev: ce aţi zice voi dacă sub pretextul acesta am deschide discuţia despre Basarabia şi Bucovina de Nord, ar fi just ca în loc să combatem aceste tendinţe, să reluăm această discuţie? Sigur n-ar fi just. Atunci voi de ce ridicaţi astfel de problemă? Dar cine ţi-a dat mandat să faci asta? Mie niciodată nu mi-a reproşat” (Ion Constantin, “Problema Basarabiei” – INST şi Gheorghe E. Cojocaru, Explozia “problemei teritoriale” în relaţiile soviet-române – FET).

Istoria ca istoria; să zicem că ambasadorii SUA n-au timp de ea. Dar ce te faci cu prezentul? Pe 2 decembrie anul trecut agenţiile naţionale de stiri anunţau că extremistul maghiar Csibi Barna, el însuşi un cunoscut “ambasador” al “ţinutului secuiesc”, a fost trimis în judecată de procurorii Parchetului de pe lângă Judecătoria Miercurea Ciuc “pentru săvârşirea infracţiunii de confecţionare, punere în circulaţie sau deţinere în vederea punerii în circulaţie de simboluri fasciste, rasiste ori xenofobe” – privind “Ungaria Mare” – pe linia revizionismului maghiar de stat – dar şi “Moldova Mare” – conform directivelor NKVD şi KGB actualizate de FSB şi SVR. Este vorba de toate mesajele dispuse de acesta, între care inclusiv sloganul preluat cu mândrie de Ambasadorul SUA la Chişinău: “Moldova nu este România”. De prisos să amintim că cârpa preferată a lui Csibi Barna este “steagul” “ţinutului secuiesc”. Au ajuns ditamai ambasadorii Klemm şi Pettit nişte mici plagiatori ai unui dezaxat mintal?

Să nu fi ştiut ambasadorul SUA că acea cârpă albăstruie este simbolul şovinismului maghiar? Greu de crezut!
Ambasada SUA a avut consultant politic un fost şef de cabinet al preşedintelui UDMR, ulterior vicepreşedinte executiv al exclusivului ONG etnic şi director al Reţelei Soros în România, pe Anton “Tony” Niculescu, în prezent ambasador în Slovenia. Apoi, telegramele Ambasadei catre Departamentul de Stat, date publicităţii de Wikileaks, ne arată că diplomaţii americani ştiu exact cu ce se mănâncă separatismul etnic.

“Radicalii sunt împărţiţi în multe facţiuni în care sunt şi foşti membri UDMR nemultumiţi de paşii grei în privinţa schimbării sau lipsa de şanse pentru tinerii membri. Unii caută de asemenea schimbări cum ar fi o autonomie aproape totală pentru secuii din regiunile din centrul Transilvaniei şi un sistem complet de segregare educaţională”, se arată într-o astfel de telegramă din 22 iulie 2005. Pe 16 octombrie 2006, experţii ambasadei remarcau faptul că, la acea dată – în urmă cu 10 ani! – se constata, potrivit acestora – că “este prima oară când UDMR a făcut presiuni publice pentru autonomie teritorială, în trecut cerând autonomie culturală”.

În legătură cu “proclamarea” autonomiei “ţinutului secuiesc” în acel an, se avertiza că “un ofiţer de informaţii de rang înalt a spus ambasadorului pe 9 martie că în timp ce Guvernul este îngrijorat de posibile violenţe la eveniment, este planificată o prezenţă de securitate “discretă”. În ce priveşte convivii ambasadorului Klemm din “ţinutul secuiesc”, ambasada remarca în iulie 2007 că “există rapoarte constante, inclusiv din mass media, că Marko şi alţi lideri UDMR ar putea fi obligaţi să răspundă unor acuzaţii de corupţie în cazul unor anchete în derulare”.

Preşedintele Asociaţiei Civice pentru Demnitate în Europa, Dan Tanasă, arată că ambasadorul SUA la Bucureşti “a fost martorul încălcării unei sentinţe judecătoreşti definitive cu privire la arborarea steagului secuiesc al municipiului Sfântu Gheorghe”.

“În cadrul unei conferinţe de presă, Klemm a permis arborarea drapelului Statelor Unite lângă două steaguri, steagul secuiesc al judeţului Covasna şi steagul secuiesc al municipiului Sfântu Gheorghe, ambele perfect ilegale”, arată acesta. “Prin arborarea steagul secuiesc al municipiului Sfântu Gheorghe alături de drapelul SUA, primarul UDMR din Sfântu Gheorghe, ultra-şovinul Antal Árpad Andras, a încălcat o sentinţă definitivă şi irevocabilă prin care a fost obligat să îndepărteze aceste steag din orice loc public”.

Practic, oricât de straniu ar părea, tocmai cel mai vocal ambasador împotriva corupţiei şi a ilegalităţilor din România a girat o astfel de încălcare a Legii, devenind chiar părtaş prin imprudenţă. N-a fost informat ambasadorul? Posibil! Dar de ce nu “şi-a făcut temele” înainte de a pleca, lipa-lipa, pe Axa Moscova – Budapesta?

Poate cel mai bine ar fi fost ca ambasadorul Klemm să apeleze la un studiu la zi privind tendinţele şi aspiraţiile maghiarilor din România, respectiv ale UDMR, realizat de foşti experţi ai Proiectului american pentru Relaţii Etnice (PER) şi dat publicităţii anul trecut de autorul aclamatului volum “Fereşte-mă, Doamne, de prieteni!”, istoricul american Larry Watts, sub titlul “Interethnic Dialogue in the New Romania”.

Din acest studiu, Excelenţa Sa ar fi putut afla că 89% dintre români se exprimă negativ faţă de proiectul autonomiei teritoriale maghiare, în timp ce doar 6% îl susţin, ceea ce reprezintă aproximativ procentul conlocuitorilor maghiari şi că 27% dintre repondenţi consideră că un conflict interetnic este oricând posibil iar mai mult de trei sferturi dintre aceştia cred că acest conflict va fi instigat de etnicii maghiari.

Conform acestui studiu, dezideratele ungurilor din România sunt: 1- Limba maghiară ca a doua limbă oficială; 2 – Autonomie teritorială şi fiscală; 3 – Acceptarea steagului secuiesc.

Iată, deci, că există şi americani coerenţi, care avertizează asupra pericolelor regionale şi nu care dau apă la moară extremismului maghiar, conştient sau “din imprudenţă”.

“O să urâm SUA, mai mult decât Rusia!”, exclama comentatorul Dan Tomozei într-un editorial, siderat de o poziţie anti-naţională similară venită dinspre cascadorul inconştient de pe pervazul cutiei Pandorei. Doamne fereşte!, zic eu.