Elena Solunca Moise

Când ziua merge la pas cu noaptea măsurându-ne trecerea prin vremi, cinstim Sfânta Cruce, semnul identităţii creştinilor care au în inimă îndemnul lui Hristos: „Cel ce vrea să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-mi urmeze Mie.” Asta spre neuitare a jertfei pe care Însuşi Fiul lui Dumnezeu a făcut-o pentru ca acel care crede să aibă viaţă veşnică. Pentru aceasta şi mărturisim „Crucii Tale ne închinăm Hristoase Dumnezeule şi Sfântă Învierea Ta o lăudăm şi o mărim.”  O facem în fiecare zi spre conştientizarea rostului nostru de a fi „sub vremi” năzuind dincolo de ele. O mai facem recunoscând că în această „vale a plângerii”, adevărata biruinţă nu este celui care provoacă suferinţă, fapt la îndemâna oricui, ci a asuma-o spre depăşire întru îndumnezeire. Astfel acest simbol cosmic se înomeneşte spre restabilirea împăcării, a păcii de care omul se bucura dinaintea căderii lui Adam. Vechiul simbol a biruinţei soarelui a devenit simbol al biruinţei „Soarelui Dreptăţii”, al Fiului lui Dumnezeu care a venit în lume ca „Lumină a lumii” să fie. Ne închinăm mai întâi, ca recunoaştere întru credinţă că Hristos este Fiului lui Dumnezeu care a venit să mântuiască pe cel căzut. Lăudăm Învierea Lui fiindcă este chezăşia învierii noastre şi o slăvim căci, cum scrie Sf. Ap. Pavel, fără Înviere  zadarnică ar fi propovăduirea şi credinţa.

În chip aparte, o facem astăzi spre amintirea îngemănării a două evenimente care au marcat istoria noastră. Într-o zi ca aceasta, în anul 335, episcopul Macarie al Ierusalimului a înălţat Sfânta Cruce zicând „Doamne miluieşte”. Tot într-o zi ca acesta, pe vremea împăratului bizantin Heraclius, Sfânta Cruce a fost adusă, în urma războiului cu perşii şi a fost pusă în Biserica Sfântului Mormânt din Ierusalim. Este o zi în care rememorăm patimile şi răstignirea lui Hristos şi actualizăm îndemnul „cel ce vrea să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să vină după Mine.” Hristos nu obligă, nu condiţionează, El respectă libertatea dăruită omului de Dumnezeu  dintru începuturi. De ce s-o facem? Pentru că El este Calea, Adevărul şi Viaţa iar acela care va crede va avea viaţă veşnică. Scria Sf. Tihon din Zadonsk: „M-ai cercetat cu iubirea Ta fără să ai vreun folos, Dumnezeul meu!Fiindcă aceasta este iubirea adevărată: să iubeşti fără vreun câştig şi să faci bine fără să tragi nădejde în răsplătire.”

În chip anume, azi ne închinăm Sfintei Cruci şi în amintirea unui fapt istoric în care puterea Sfintei Cruci s-a dezvăluit în plenitudinea sa biruitoare. Trecuseră cam trei secole de la Învierea şi Înălţarea lui Hristos şi ucenicii Lui au fost victimele nemiloasei prigoane împotriva celor care îl mărturiseau pe Hristos, începută de Nero şi continuată de-a lungul a trei secole. A fost să fie ca anii de început creştinismului să stea   sub semnul martirului. Spre scandalizarea multora, aceste prigoane sângeroase, departe de a fi slăbit, au întărit credinţa în Hristos şi au crescut numărul mărturisitorilor Lui.

A fost însă nevoie de timp pentru ca, abia în anul 787, cel de al şaptelea Sinod Ecumenic să hotărască cinstirea Sfintei Cruci şi a sfintelor icoane să fie semnul distinctiv al vieţii creştinilor. Semn sfânt şi sfinţitor, Crucea este întâlnită pe stemele multor ţări; cu ea ne însemnăm la botez; ea veghează la căpătâiul celor adormiţi şi-i ne apără pe toţi cei care se închină ei. Crucea ne însoţeşte mereu – ne dă spor în munca cea folositoare, odihnă ostenelilor, pace gândurilor, linişte sufletului şi sfântă bucurie inimii.  Deşi sărbătoarea mare, Înălţarea Sfintei Cruci este cinstită cu post şi rugăciune spre pomenirea Răstignirii Domnului nostru Iisus Hristos, care s-a rugat: Părinte, iartă-le lor că nu ştiu ce fac. A primit Hristos, Împăratul tuturor, cunună de spini ca nouă să ne dea „cununa vieţii”. Post şi rugăciune se cuvine să aducem ca recunoştinţă Celui ce şi-a întins braţele pe Cruce, făcând-o din unealtă a blestemului, armă împotriva răului şi binecuvântare. Văzând Crucea înălţată, ne ridicăm inimile făcându-le sălaş al lui Dumnezeu.

„Prin acest semn vei învinge”

A fost nevoie de încă o minune ca credinţa creştină să poată fi practicată în libertate. Şi ea s-a întâmplat pe vremea împăratului Constantin cel Mare care era în luptă cu Maxentiu, un înverşunat împotriva creştinilor.  Minunea a fost că, având o armată mult mai puţin numeroasă, împăratul Constantin cel Mare l-a biruit pe Maxențiu şi a făcut-o sub semnul Crucii. Înainte cu o zi de bătălie, Împăratul Constantin a avut, în plină zi, o viziune care s-a arătat salvatoare. Anume, el a văzut pe cer o cruce înconjurată de înscrisul: „Prin acest semn vei învinge”.Apoi,se spune că Hristos însu-şi l-a îndemnat să pună acest semn pe steagurile de luptă şi suturile oştenilor. Aşa a făcut şi au învins în luptă. Spre cinstirea acestei biruinţe şi la rugămintea stăruitoare a maicii sale, împăratul Constantin a primit ca împărăteasa Elena să meargă la Ierusalim şi afle Crucea Mântuitoare.  În timpul trecut însă, crucea fusese profanată, locul era acoperit cu moloz de împăratul Hadrian şi,mai apoi, Iulian, numit şi apostatul pentru căderea lui de la  credinţa cea dreaptă. A fost ridicat un templu închinat zeiţei Venus anume spre batjocorirea Crucii pe care a fost răstignit Hristos. Mai mult, Iulian avea de gând să ridice un templu nou, însă Dumnezeu nu a îngăduit şi tradiţia spune că cei care se apropiau de acel loc erau topiţi de nişte flăcări apărute în chip miraculos.

Ajunsă la Ierusalim, înconjurată de slujitori pricepuţi, Împărăteasa Elena a pornit săpăturile pe Golgota şi, cum era de aşteptat, au fost găsite cele trei cruci – a lui Hristos şi ale celor doi tâlhari. Se povesteşte că lucrările au fost îndelungate şi, ca să-i determine pe muncitori să continue, Împărăteasa a poruncit să fie aruncaţi bani de aur între frânturile de moloz. Muncitorii văzându-i îşi sporeau munca pentru a-i dobândi. Toate le aflăm de la Eusebiu de Cezarea, istoricul curţii, şi istoricul Sozomen. Cum erau trei cruci, şi, spre identificare, au adus o femeie bolnavă, care s-a vindecat pe dată ce a fost atinsă de crucea Mântuitorului. Patriarhul Macarie a luat Crucea, a înălţat-o în văzul tuturor zicând: Doamne miluieşte. De atunci, ziua de 14 septembrie este pentru veacuri, ziua Înălţării Sfintei Cruci.

Altarul pe care s-a jertfit Lumina lumii

Necazurile nu aveau să se oprească aici şi, la un moment dat, Sfânta Cruce a fost luată de perşi după ce distruseseră Ierusalimul. După alţi câţiva ani, împăratul Heraclie i-a biruit pe perşi şi a adus înapoi Sfânta Cruce. A făcut-o într-un ritual plin de semnificaţii, căci s-a îmbrăcat cu o haină sărăcăcioasă şi a purtat Crucea în spate de la locul unde fusese ascunsă la Ierusalim.  Grea a fost Crucea Mântuitorului şi la modul propriu, fiind făcută din lemn de cedru şi de aceea Hristos a căzut de mai multe ori sub povara ei. E greutatea greşelilor noastre pe care Fiul lui Dumnezeu le-a preluat ca noi să ieşim de sub blestemul morţii cei veşnice. Crucea a devenit altar de jertfă şi simbol suprem de biruinţă asupra suferinţei şi morţii. S-ar putea întreba cineva de ce este atâta suferinţă încă în lume, ce rost are  sau de ce este îngăduită. Să nu uităm însă că suferinţa în sine nu este de la Dumnezeu; ea este o consecinţă a nerespectării poruncilor şi mai ales a pruncii Iubirii şi este spre ispăşire. În faţa noastră stă neîncetat Crucea pe care Hristos şi-a întins braţele Sale într-o atotcuprinzătoare îmbrăţişare a oamenilor ca fiecare să-şi afle, prin iertare, aleanul suferinţelor de tot felul. Taina suferinţei a fost prea bine înţeleasă de Lucian Blaga care vede în ea un prilej de înălţare a conştiinţei şi singura legătură cu Dumnezeu, aducându-i cuvenită laudă şi cerând:

Tată care eşti şi vei fi

Nu ne despuia, nu ne sărăci,

Nu alunga de pe tărâmuri orice suferinţă

Alungă pe aceea doar care destramă

Dar nu pe aceea care întăreşte fiinţa-ntru fiinţă.

Fă ca semenii noştri,

De la oameni la albine,

De la încoronaţi la răstigniţi să ia aminte

Că există pretutindeni şi această suferinţă

Până astăzi şi de acum înainte

Singura legătură între noi şi Tine.

De-a pururi legătură cu Hristos care, ne asigură, este cu noi „până la sfârşitul veacurilor”, Crucea e armă împotriva răului,  alean în durere, mângâiere în necazuri şi temei de nezdruncinat al speranţei. Închinându-ne ei, ctitorim veşnicia noastră şi chiar lauda pe care o aducem  e spre îndreptare a greşelilor şi spre lucrarea voii lui Dumnezeu aşa cum spunem în rugăciunea Tatăl nostru şi cum Fiul Său şi Mântuitorul nostru a făcut-o. Înţelegem că adevărata libertate este a face voia Domnului, Singurul cu adevărat Bun, El făcând ca ultimul cuvânt să nu fie al morţii, ci al învierii, punând nou început istoriei când a zis femeilor mironosiţe: „ Bucuraţi-vă!”.

Elena Solunca Moise

Sursa: Ziaristi Online