Era după ce Hristos tocmai răsturnase mesele vânzătorilor, zicând: „Nu faceţi casa Tatălui Meu casă de neguţătorie!”, semn spre adeverire că este Fiu al lui Dumnezeu. A mai adăugat spre adeverire dar şi tulburarea multora: „Dărâmaţi templul acesta şi-n trei zile îl voi ridica din nou!”. Ca de obicei, fariseii,  care „văzând, nu vedeau” nu au înţeles că era vorba  de „templul trupului Său”. Mai târziu, apostolul Pavel avea să scrie corintenilor: „Nu ştiţi că trupul vostru este templu al Duhului Sfânt, care este în voi, pe care-l aveţi de la Dumnezeu şi că voi nu sunteţi ai voştri?” Şi erau mulţi care credeau în El, „şi nu avea nevoie să-i dea cineva mărturie despre om, fiindcă El însuşi cunoştea ce era în om.” Cunoştea tainele sufletului ca acela care pe toate le cunoaşte ca  Dumnezeu şi nimeni nu se putea ascunde din faţa Cuvântului „prin care toate s-au făcut”. Şi a fost atunci că noaptea, ca să nu fie văzut, Nicodim, „un fruntaş al evreilor” s-a dus la El.  Noaptea deci, noaptea minţii în care erau cufundaţi oamenii de atunci, chiar şi cei învăţaţi, cunoscători ai înţelepciunii lumii acesteia; o noapte a necunoaşterii din care unii încercau să evadeze fără să ştie cum. Acest „învăţător al Legii” voia anume să pătrundă taina botezului, a „naşterii din nou”. Se cuvine să spunem că numele său mai este pomenit odată înainte de judecata pe care fariseii au înscenat-o lui Hristos şi când a zis: „Oare Legea noastră osândeşte ea pe om înainte ca să-l asculte şi să ştie ce face?” Apoi, după Răstignirea lui Hristos, împreună cu Iosif din Arimateea, Nicodim a mers la Pilat şi I-a cerut trupul. Evanghelistul Ioan scrie cum L-a coborât de pe Cruce, L-a înfăşurat în pânză de in, L-au uns cu aproape o sută de litri de smirnă şi aloe cumpărată Nicodim  şi L-au pus într-un mormânt nou, săpat în piatră şi care era al lui Iosif. Pentru aceasta, împreună cu Iosif, este cinstit în duminica Mironosiţelor. Tradiţia spune că, pentru gestul său, a fost izgonit din sinagogă, a plecat la ţară, unde a stat în casa Sf. Gamaliel până la plecarea la Domnul. O altă tradiţie spune că ar fi avut moarte mucenicească.

Convorbirea lui Iisus cu Nicodim, cu plinătatea înţelesurilor ei, se citeşte anume înaintea sărbătorii de Înălţarea a Sfintei Cruci a cărei taină mântuitoare ne-o aduce mai aproape de suflet. Este relevantă şi pentru felul în care Hristos s-a adresat fiecăruia, stimulându-l la o pătrundere proprie în înţelesurile mântuitoare. Iată, la un moment dat, Hristos spune a provocare: „Adevărat, adevărat zic ţie: De nu se va naşte cineva de sus, nu va putea să vadă împărăţia lui Dumnezeu.” Cum să înţelegi că un om poate să fie născut a doua oară? Ce fel de naştere poate fi aceasta? Hristos subliniază: „Adevărat, adevărat zic ţie: de nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, nu va putea să intre în împărăţia lui Dumnezeu.” Din apă, mai întâi, acel botez al pocăinţei pe care îl făcea Sf. Ioan Botezătorul, îndemnând: „Pocăiţi-vă că s-a apropiat împărăţia cerurilor”. Din Duh care s-a coborât în chip de porumbel deasupra lui Hristos şi glasul Tatălui a dat de veste: „Acesta este Fiul Meu mult iubit întru care am binevoit.” Din Duhul pe care Domnul L-a dăruit la cincizecime.  Mai adaugă: „Şi după cum Moise a înălţat şarpele în pustie, tot aşa trebuie să se înalţe şi Fiul Omului, pentru ca cel care crede în El să nu piară şi să aibă viaţă veşnică.”  Sf. Maxim Mărturisitorul scrie: „Astfel deci, şarpele cel începător al răutăţii a amestecat în om viclenia păcatului. I s-a poruncit lui Moise să înalţe şarpe de aramă, anunţând ceea ce avea să fie venirea Domnului: căci El însuşi şi numai prin patima pe cruce a răstignit păcatul şi l-a arătat nelucrător şi mort.” Atunci, în pustie, cei care priveau la şarpele pironit pe toiag scăpau de moarte. Privind la Crucea pe care a fost răstignit Hristos moartea se face o trecere spre înviere, spre înveşnicirea vieţii: „Oricine îşi va aţinti ochii la El şi va crede că vrăjmaşul este omorât şi nelucrător, acela omoară puterile de sub el; căci cu nici un chip, nici prin simţuri, nici prin cele sensibile, a căror stăpânire o are acela, nu poate vătăma pe cineva. De aceea spune şi Părintele nostru Grigorie (de Nazianz) că acest şarpe…este ca unul ce închipuie omorârea diavolului”.

Botezul în Hristos este unul spre omorârea răului şi naşterea făpturii celei noi iar semnul Crucii, odinioară unul al torturii, devine al biruinţei morţii, al lumii plină de păcate. Mărturisea Sf. Ap. Pavel: „Iar mie să nu-mi fie a mă lăuda decât prin crucea Mântuitorului nostru Iisus prin care lumea este răstignită pentru mine şi eu sunt răstignit pentru lume. Că în Hristos Iisus nici tăierea împrejur nu este ceva, nici netăiera împrejur, ci făptura cea nouă.” Acea „făptură” care trăieşte „în lume”, suportându-i răutatea, dar nu este „din lume”, fiind în întregime total străin de răutatea ei.  Aceasta nu poate fi posibil decât asumându-ne, în deplinătatea conştiinţei întruparea lui Hristos, adică a ne lepăda de noi, a ne lua crucea şi a urma pe Hristos. Asta s-o facem anume în taină şi nu spre a prilejui spectacol celor din jur mărturisindu-ne apartenenţa la „civilizaţia spectacolului”.  E bine că ne însemnăm cu semnul crucii în faţa unei Biserici, dar nu e la fel dacă apoi vorbim urât insultând pe cei din jur sau facem rău semenilor. De altfel, Hristos însuşi a atras atenţia asupra unui asemenea comportament: Nu oricine Îmi zice: Doamne, Doamne, va intra în împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu Celui din ceruri”.  Este sesizat aici riscul  alunecării spre un ritualism searbăd care menţine atenţia doar la suprafaţă, lăsând fondul nealterat. Este un risc major al secularizării izvorâtă din interior şi care se accentuează, paradoxal, în condiţiile libertăţii de credinţă şi exprimare. Sf. Ioan Gură de Aur scris: „Orice faceţi,…fiecare mătăniuţă, fiecare zi de post pe care v-o asumaţi, fiecare spovedanie, fiecare venit la Biserică trebuie făcut în ideea relaţiei nemijlocite cu Dumnezeul cel viu.”

Sfinţii Părinţi au mai atras atenţia asupra unui risc cu care ne confruntăm din varii motive şi astăzi. Nu puţini sunt cei care nu vin la Biserică pretextând că au „credinţa lor” pe care şi-o practică singuri acasă. Nu este rău, am spune, dar singuri se sustrag comuniunii pe care Biserica o împlineşte. Suntem liberi să dăm crezare celor care aduc diferite învinuiri, mai mult sau mai puţin justificate, îndeosebi slujitorilor Bisericii. Foarte bine! Să mergem noi la Biserică şi s-o facem avându-l pe Hristos în suflet şi căutând a fi mereu sub acoperământul Maicii Domnului. Atunci ne vom vindeca de tristeţea lumii acesteia şi-i vom ajuta şi pe alţii să o facă. Strădania de a fi o „făptură nouă” este în sine dătătoare de putere şi speranţă. Când exigenţa noastră nu află în jur motive de întărire în credinţă şi plinătate a iubirii să urmăm lui cuvintelor lui Hristos adresate lui Petru  la prima pescuire minunată: să mergem mai în adâncul lucrurilor. Aici, ştiinţa ne este foarte folositoare pentru că Domnul, în nesfârşita-i iubire purtătoare de grijă dă fiecărui timp toate necesare spre a ne apropia de El. Între Coborârea şi Întruparea lui Hristos, pe de o parte, şi Învierea şi Răstignirea Sa pe de alta, Crucea se înalţă arătându-ne locul inimilor şi ajutându-ne să ne apropiem de Domnul „cu frică şi cutremur”.

Mai este o condiţie de care vremea noastră, a „simulărilor” de tot felul a acoperit-o cu uitare – sinceritatea. Să ne amintim de prigonitorul Pavel a cărui sinceritate a credinţei l-a făcut să convertească „prigoana” în „urmare” smerită. Cum a făcut-o? O spune singur: „Mie să nu-mi fie a mă lăuda decât numai cu Crucea Domnului, prin care lumea este răstignită pentru mine şi eu pentru lume.” Înţelegem că „naşterea” făpturii celei noi nu este posibilă decât prin asumarea crucii cum Hristos Cel „care pentru noi şi a noastră mântuire s-a răstignit,  pătimit şi a murit”. Dar a Înviat dându-ne viaţă veşnică, nu doar unora, ci fiecăruia. El care este Lumina lumii e mereu înaintea noastră arătându-ne cum să fim şi noi „fii ai luminii” şi a adăugat „Cel ce-mi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea viaţă veşnică.” Cum să o facem? lucrând Iubirea fără de care „nimic nu suntem”. Sinceritatea credinţei este piatra de încercare şi, în acest sens, Bartolomeu Anania scria că „important este să coborâm fiecare în adâncul sufletului său şi să vadă dacă acolo Îl adăposteşte pe Hristos”. „Lumină a lumii” fiind, Hristos toate le umple cu lumină şi alungă întunericul chinuitor al singurătăţii. Asta nu a înţeles Iuda şi singurătatea l-a dus la sinucidere iar lipsa pocăinţei i-a pecetluit drumul fără întors, mai întâi, spre moartea sufletului, apoi a trupului, un drum cu sens unic: nefiinţa.

„Dum spiro, spero” spuneau cei din vechime şi aşa este pentru că „sufletul” îl avem de la Dumnezeu şi Lui se cuvine a-l da în pace şi linişte. Dar, atrage atenţia Bartolomeu Anania, nu este suficient să „respiri”, ci trebuie s-o facem întru Iisus Hristos. De aceea, isihaştii  cei sporiţi se roagă într-un singur fel: Doamne Iisus Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul. Este o rugăciune născătoare de Dumnezeu în sufletul nostru pe care îl face împreună vorbitor şi lucrător a voii Lui într-o comuniune de nedestrămat cu „Cel ce a făcut cerul şi pământul cu toată splendoarea lor”. Această comuniune este una întru „Duh şi Adevăr” este a făpturii celei noi asemenea unei noi naşteri. Aşa se face că, la botez, mărturisim: „Câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi şi-mbrăcat”. Am adăugat condiţiei biologice haina duhovnicească. Nicolae Cabasila scria: „Scufundându-te în apă, unde îţi pierzi urma, înseamnă că ai ajuns să te lipseşti de viaţa din aer. Iar a te lipsi de viaţa din aer înseamnă a muri. Când peste câteva clipe te-ai ridicat la suprafaţa apei, ajungând iar la lumină, înseamnă că te doreşti fierbinte după o altă viaţă, iar după ce ai dobândit-o, trăieşti în ea…Acum şi chipul lui Dumnezeu se întipăreşte mai bine în sufletul celui botezat decât odinioară, iar statura lui este făcută şi mai asemănătoare cu modelul cel dumnezeiesc, căci acum chiar modelul se arată cu trăsături mai lămurite.”  În Hristos ne-am asumat o nouă identitate de a ne trăi viaţa în Duh şi în Adevăr: Duh pentru că Duh este Domnul şi Hristos este Adevărul care ne face liberi; liberi de moartea în care ne-a încătuşat neascultarea poruncii date de Dumnezeu Tatăl; liberi să lucrăm voia Domnului întru comuniune sfântă cu El, cu semenii, cu întreg universul al cărui încununare suntem. Apoi să ne alăturăm poetului şi medicului isihast, mărturisitor în temniţele comuniste că auzim „în noaptea ciudată…cum inima paradisului începea să bată”

Elena Solunca Moise

Sursa: Ziaristi Online