Luchino Visconti: «Mariana e o prezenţă. Trebuie să fie mereu în scenă»

În exclusivitate pentru Secunda TV, celebra soprană Mariana Nicolesco într-o pasionantă incursiune în formidabila sa carieră artistică şi memorabilele sale întâlniri cu mari personalităţi ale lumii: Papa Ioan Paul II, Regina Beatrix a Olandei, Prinţesa Diana, Regina Sofia a Spaniei, Yehudi Menuhin, Elisabeth Schwarzkopf, Luchino Visconti, Giorgio Strehler, Riccardo Muti, Lorin Maazel, Wolfgang Sawallisch, Salvador Dali.

Doamnă Mariana Nicolesco, s-a încheiat zilele trecute ediţia 2016 a Cursurilor de Măiestrie Artistică, Master Classes, pe care le oferiţi la Brăila în anul dintre o ediţie şi alta a Festivalului şi Concursului Internaţional de Canto Hariclea Darclée.

Într-adevăr, o mare sărbătoare a muzicii, a artei cântului, ca întotdeauna. Imaginaţi-vă ce înseamnă să lucrezi timp de o săptămână cu câteva zeci de tinere talente, o sesiune dimineaţa şi alta după-amiaza, până seara târziu, parcurgând pagini sublime ale repertoriului liric, în ideea de a face progrese, de a ne apropia pe cât posibil de potenţialul suprem al fiecăruia, care astfel este un învingător. Asta la Master Classes ca şi la Concursul Darclée. Suntem un adevărat atelier liric continuu.

E o bucurie să revezi artişti pe care-i cunoşti bine din anii precedenţi, şi este mai mult decât revelator pentru ce înseamnă aceste Master Classes faptul că ei revin cu încredere, cu entuziasm, an de an. E de altfel deosebit de interesant faptul că o tânără care studiază în Statele Unite, şi anume la Massachusets Institute of Technology, într-un alt univers de preocupări prin urmare, după ce ni s-a alăturat acum doi ani şi anul trecut din pasiune pentru cânt, şi-a întrerupt pentru moment experienţa americană, studiază canto la Cluj şi s-a prezentat acum la Brăila, la aceste Master Classes, într-un progres extraordinar. Pentru a nu mai vorbi de o tânără aspirantă artistă de numai 17 ani şi jumătate, care a ţinut din adâncul inimii să fie admisă la Cursurile noastre de Măiestrie Artistică din această vară, pentru care ar fi trebuit să aibă minimum 20 de ani, şi unde s-a comportat admirabil, făcând rapid progrese semnificative.

Cântul este o chestiune de vocaţie şi, aşa cum am spus adeseori, se intră în cânt aşa cum se intră în ordinele religioase. Cântul e o artă sacră. Şi, poate tocmai de aceea, nimic nu-i poate apropia pe oameni mai mult decât cântul.

RECUNOAŞTERI LA CEL MAI ÎNALT NIVEL

Acest statement, acest nobil ideal îl împărtăşiţi cu Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură…

Exact. UNESCO, sub direcţia lui Federico Mayor, m-a onorat cu Medalia de Aur pentru Merite Artistice. Succesorul său, Domnul Koïchiro Maatsura, mi-a acordat titlul de Artist UNESCO pentru Pace, tocmai în virtutea faptului că acţiunea mea şi înaltul ideal pe care aceasta îl reprezintă au reunit la Brăila peste 2500 de tinere talente din peste 50 de ţări şi 5 continente.

În fine, actuala Directoare Generală, Doamna Irina Bokova, a acordat manifestărilor pe care le-am creat şi le continuăm cu mare succes, în primul rând Festivalului şi Concursului Internaţional de Canto Hariclea Darclée şi acestor Master Classes, recunoaşterea supremă: Înaltul Patronaj UNESCO, iar mie mi-a acordat titlul de Ambasador Onorific UNESCO.

În lumea conflictuală, violentă, în care trăim, şi care se îndepărtează de spiritualitate, sunt fericită că acţiunea mea şi împlinirile noastre sunt văzute ca un factor de pace în lume.

Şi în planul spectacolului de operă, care altădată aducea bucurie, feerie, performanţă vocală extraordinară, asistăm la o degradare accelerate, ca în atâtea alte domenii. Bizareriile şi urâţenia ne sunt prezentate ca forme inovatoare de expresie, iar cântul cunoaşte un declin constant. De aceea am considerat şi consider că transmiterea către noile generaţii a marilor tradiţii ale acestei arte este un act fundamental, singurul care redeschide perspectiva marilor succese ale muzicii de operă, ale spectacolului de operă. Moda aşa-zisei originalităţi şi cultul urâtului vor dispărea, căci publicul nu le va tolera la nesfârşit, iar atunci trebuie să fim pregătiţi pentru a reaşeza arta cântului în rigoarea, splendoarea şi gloria de altădată.

MAESTRUL DE CANTO E CEL CE DEŢINE CHEIA VOCII NOASTRE

Ediţia 2016 a Cursurilor de Măiestrie Artistică, Master Classes, aţi dedicat-o tocmai relaţiei Maeştri – Discipoli…

În toate domeniile, după cum se ştie, această relaţie este importantă. În arta cântului ea este fundamentală, căci nimeni, niciodată, nu va învăţa să cânte după manuale şi tratate.

Numai empatia Maestru – Discipol poate guverna formarea, evoluţia, drumul spre măiestrie al unui viitor artist liric.

Să vă dau un exemplu. Vocea mea are un registru excepţional de larg. Am început să cânt ca mezzosoprană, şi primul meu profesor, la Braşov, Domnul Mărgineanu, deşi a notat imediat facilitatea cu care evoluam şi în notele înalte, m-a încurajat cu înţelepciune să continui ca mezzosoprană, spre a consolida această bază. Ca mezzosoprană am intrat prin concurs la Conservatorul din Cluj, azi Academia de Muzică “Gheorghe Dima” , unde am fost îndrumată pentru o scurtă perioadă tot cu prudenţă, tot în acest registru, de profesorul Breazu, înainte de a ajunge, prin concurs, la Conservatorul Santa Cecilia la Roma.

Destinul a vrut ca tot atunci să vină de la Milano la Santa Cecilia o mare artistă şi o mare Maestră de Canto, care avea să joace un rol crucial în formarea mea, Doamna Jolanda Magnoni. “Signora”, cum îi spuneam, a înţeles foarte repede că aveam să ridicăm împreună, pe fundamentul cu care venisem, un edificiu vocal de soprană lirică mai întâi, şi pe această bază vocea de soprană drammatico di agilità şi în acelaşi timp de soprană di agilità drammatica. Voce rară, robustă, de o mare bogăţie de culori, sigură în toate registrele. De altfel, îmi amintesc că la repetiţia generală pentru un Concert Extraordinar cu Messa în si minor de Bach, la Londra, Maestrul Carlo Maria Giulini avea să se aplece spre mine rugându-mă să nu cânt mai mult de mezzoforte un anumit pasaj pentru că, date fiind armonicele vocii mele, nu auzea pur şi simplu mezzosoprana!

Maestrul de Canto e ca un sculptor chemat ca dintr-o materie primă de valoare să scoată o capodoperă.

PERPETUAREA MARILOR TRADIŢII

Este vorba, în cazul dumneavoastră, de o adevărată vocaţie de a transmite altora comorile pe care le stăpâniţi…

După cum ştiţi, eu am cântat pentru prima oară pe o scenă din ţara natală în anul 1991, după ce destinul mă purtase pe cele mai glorioase scene ale lumii. Am oferit atunci la Ateneul Român din Bucureşti nu un Recital, cum era prevăzut, ci trei Recitaluri succesive, o zi după alta, de aproape trei ore fiecare, pentru a răspunde cel puţin parţial dorinţei de a mă vedea, de a mă asculta cântând, a peste zece mii de iubitori ai muzicii care solicitau bilete.

Am înţeles că Ateneul Român avea nevoie de un pian excepţional şi, prin Fundaţia Internaţională pe care am creat-o la New York, din fondurile reunite la Recitalul meu de Canto de la Carnegie Hall am oferit Ateneului un mare pian de concert Steinway şi am procedat totodată la restaurarea orgii cu piese originale aduse din Germania.

Mulţi tineri, şi nu numai artişti lirici în devenire, ci şi violonişti sau pianişti, mi s-au adresat atunci rugându-mă să-i ascult, să-i îndrum, să-i ajut să meargă pe calea adevăratei, marii muzici.

Eram pe culmile unei cariere internaţionale şi totuşi, dintr-o dată, m-am gândit că vocea şi cântul mi-au dat atât de mult, infinit mai mult decât aş fi sperat vreodată, şi că, posesoare a atâtor mari tradiţii, era important să le împărtăşesc, să le transmit celor care visează la altitudinile artei, la perfecţiune în artă, la perfecţiune prin artă.

Voi da un simplu exemplu. Ascultându-mă atunci, la Ateneul Român, micuţul pianist Matei Varga a fost marcat pe tot restul vieţii de revelaţia gloriei vocii umane, a artei cântului, a muzicii, aşa cum mărturiseşte şi azi, când e considerat un adevărat geniu al pianisticii universale.

SCHWARZKOPF

Ce maeştri v-au marcat arta şi existenţa în afară de Jolanda Magnoni, de care aţi vorbit?

În cadrul Cursurilor de Măiestrie Artistică, Master Classes, din acest an am evocat alte două personalităţi pe care am avut şansa să le întâlnesc şi să am cu ele o adevărată relaţie de prietenie.

Soprana Elisabeth Schwarzkopf, de pildă, de la a cărei trecere la cele veşnice se împlinesc acum zece ani. Rigurosul şi austerul program al Teatrului alla Scala din Milano, de pildă, mă prezentase deja drept “una dintre marile mozartiene ale timpului nostru”, şi totuşi am ţinut să parcurg cu Elisabeth Schwarzkopf principalele roluri dramatice din operele lui Mozart: Donna Elvira în Don Giovanni, Vitellia în La Clemenza di Tito, Elettra în Idomeneo. Asta gândindu-mă, pe bună dreptate, că este depozitara unei imense experienţe personale, dar şi a tradiţiilor statornicite în colaborarea ei cu Bruno Walter sau Herbert von Karajan.

Elisabeth era încântată să facem muzică împreună, cânta împreună cu mine şi, de la un punct înainte, o adevărată luptă se încingea între cele două Săgetătoare care eram, eu vrând să mai reiau cutare pasaj, şi ea căutând să mă oprească, spunând că era deja perfect: – Wunderbar, Wunderschön, Fenomenaaal !

Relaţia Maeştri – Discipoli, care a fost tema Cursurilor de Măiestrie Artistică, Master Classes, din acest an, e tema eternă a aventurii noastre în artă. Într-un rând – şi am povestit asta la Brăila zilele trecute – trebuia să ne vedem cu Elisabeth spre orele 7 seara la reşedinţa ei de la Zumikon, la câţiva kilometri de Zürich, unde mă aflam. Pe la ora 5 îmi telefonează şi conversaţia noastră durează aproape o oră. Când ajung la Zumikon, o găsesc foarte agitată, şi-mi spune: – Iartă-mă, a fost aşa de pasionantă convorbirea noastră încât am uitat să-ţi spun de ce telefonasem. O tânără soprană din Germania, care e în carieră, şi vrea să ajungă pe culmi, doreşte să studieze cu mine pentru a-şi împlini visul. Iar eu i-am spus să vină aici la ora 7 când Frau Mariana Nicolesco şi cu mine facem muzică împreună, ca să vadă despre ce este vorba în arta cântului. 

Şi-mi pare atât de rău că am uitat să-ţi cer voie ca ea să asiste la reuniunea noastră. – Elisabeth, i-am răspuns, eu cânt în faţa a mii şi mii de oameni, aş fi fericită să fie nu doar această tânără soprană aici, ci toţi iubitorii muzicii, învăţând împreună.

Este o mare lecţie de artă şi de viaţă aceea pe care aţi formulat-o astfel…

Trebuie să vă spun că niciodată nu am gândit altfel. La primele ediţii ale Festivalului şi Concursului Internaţional de Canto Hariclea Darclée, la primele ediţii ale Cursurilor mele de Măiestrie Artistică, Master Classes, îmi amintesc că mulţi dintre tinerii participanţi ar fi vrut să aibă parte de audiţii private, fără martori, numai cu mine. Le-am spus atunci ceea ce le spun şi acum, că lucrăm împreună, cântăm împreună, greşim împreună, ne corectăm împreună, progresăm împreună. Numai că acum bucuria lor de a fi adoptat această mentalitate benefică pentru toţi şi pentru fiecare a devenit firească, nimeni nu se sfieşte azi să reia încă o dată şi încă o dată câte un pasaj până când rezultatul e cel dorit, şi atunci aplauzele colegilor dau, spontan, şi măsura propriei lor participări la actul artistic în desfăşurare.

MENUHIN

Aţi evocat, după câte am putut vedea şi din superbul caiet-program pe care l-aţi publicat, figura lui Yehudi Menuhin…

Relaţie Maestru – Discipol mai profundă, mai apropiată ca aceea dintre Yehudi Menuhin şi George Enescu nu cred să fi existat. Nu scria Menuhin însuşi că tot comportamentul lui ca artist, ca fiinţă umană, poartă pentru totdeauna însemnele apropierii lui de George Enescu?

L-am cunoscut pe Menuhin la Gstaad, la repetiţia unui concert dedicat chiar muzicii lui Enescu. Încerca un acord şi nu-i ieşea. O dată, de două ori, de trei ori… L-am întrebat ce face în asemenea cazuri. Şi mi-a răspuns cu o simplitate dezarmantă că imploră vioara, ca într-o rugăciune, să-l ajute să exprime ceea ce este chemat să exprime, şi atunci, încetul cu încetul, vioara se înduplecă şi lucrurile încep să meargă aşa cum trebuie.

O fotografie extraordinară stă mărturie conversaţiei noastre din acele momente. Îi spuneam că am studiat şi eu vioara de la 6 la 18 ani, când am terminat cu Concertul în sol minor de Max Bruch. Şi că la finele orelor de studiu eram extrem de obosită, iar corzile mele vocale erau de-a dreptul epuizate. Atunci Menuhin mi-a spus aceste cuvinte memorabile: – Mariana, vezi, corzile viorii nu sunt decât o prelungire a corzilor vocale, care lucrau în permanenţă, deşi nu emiteai niciun sunet, iar tu erai născută să cânţi!

Ne-am reîntâlnit cu o mare bucurie în România când, în calitate de Doctor Honoris Causa al Academiei de Muzică “Gheorghe Dima” din Cluj, am avut onoarea să rostesc un discurs de salut atunci când acelaşi titlu i-a fost acordat marelui violonist. Şi aici stă mărturie o superbă fotografie în care se vede cum ne înclinăm cu dragoste şi smerenie unul în faţa celuilalt.

Yehudi Menuhin ar fi împlinit acum 100 de ani. Iar personalitatea sa a fost evocată, ca şi aceea a lui Elisabeth Schwarzkopf, la 30 iulie, în conferinţa intitulată Despre Maeştri, prezentată de Dr. Stephan Poen, cu proiecţii video: marea soprană în rolul Marschallin din opera Der Rosenkavalier de Strauss şi marele violonist în partea finală a Concertului de Bruch. Interpretările mele din Idomeneo de Mozart, Adriana Lecouvreur de Cilea (150 de ani de la naşterea compozitorului) şi din Norma de Bellini (185 de ani de la premiera absolută a acestei capodopere) au completat acea seară dedicată unor inegalabili maeştri, după care a urmat un Recital al tinerilor artişti, care încheia o seară de vis în împărăţia marii muzici.

Recitalul amintit nu era decât un fericit preambul pentru serata finală, Concertul Master Class din 31 iulie, în care am rămas în scenă timp de şase ore alături de zecile de tineri artişti chemaţi să prezinte arii, duete, terţete, concertati, lucrând cu ei, repetând cu umor, spre deliciul lor şi al auditoriului, triumfând de fiecare dată, aşa cum un vast public va putea să vadă în curând în transmisiunile televiziunii naţionale, care a filmat evenimentele.

Când şi cum începe formidabila carieră a marii soprane Mariana Nicolesco?

Eram studentă în anul întâi la Conservatorul Santa Cecilia, la Roma, când am fost aleasă de marele dirijor Franco Ferrara să interpretez Ah perfido de Beethoven, la celebrarea Bicentenarului naşterii genialului compozitor. Tot studentă, câştigam cel mai important Concurs Internaţional de Canto al acelei epoci, Concursul Voci Rossiniane, organizat de Radiodifuziunea Italiană, RAI, la Milano.

Îmi mersese vestea, ca să spun aşa, când sunt invitată să interpretez rolul Pajului din Don Carlo de Verdi la Teatro dell’Opera la Roma. De cine? De Luchino Visconti. Avea să fie ultima lui punere în scenă. Distribuţia cuprindea nume stelare: Cesare Siepi, cel mai mare interpret din toate timpurile, între altele, al rolului Don Giovanni, Gianfranco Cecchele, Grace Bumbry, Martina Arroyo, Angelo Romero.

La prima repetiţie, fascinată de scenă şi de artiştii alături de care mă aflam, ce credeţi că se întâmplă? Neatentă, nu dau replica: Il Re, care trebuia să anunţe sosirea Regelui. Mă bufneşte râsul, cer scuze, iar Visconti, cu geniul său, în loc să se supere, spune: – Mariana e o prezenţă. Trebuie să fie mereu în scenă. Şi-i dă instrucţiuni celebrului său costumist, Tirelli, să-mi facă diverse noi veşminte, neprevăzute iniţial.

A fost singura greşeală pe care îmi amintesc s-o fi făcut în întreaga mea carieră. Dar cred că a meritat din plin să fac acea greşeală, căci spusele lui Visconti au făcut repede ocolul universului liric.

DIVA DIVINĂ

Au urmat marile afirmări…

Thomas Schippers, dirijorul american de imens talent, considerat “noul Karajan”, care din păcate avea să se stingă la numai 47 de ani, m-a văzut la televiziune în seara în care câştigam Concursul Rossini. În după-amiaza zilei următoare îmi telefonează personal, mă felicită şi mă întreabă dacă cunosc rolul Mimì din La Bohème, căci vrea să mă invite să debutez sub bagheta lui în Statele Unite. Îi răspund că da. Îmi propune să ne întâlnim a doua zi să parcurgem actul al treilea. Adevărul e că nu studiasem niciodată La Bohème, aşa că vorbesc cu Signora Magnoni, merg la ea acasă şi insist să parcurgem toată opera în ideea că poate Schippers îmi cere să trecem în revistă şi alte pasaje. Nici acum nu ştiu cum am cântat a doua zi, spre ora prânzului, care nu e oră de soprane, şi pe deasupra un rol învăţat în seara precedentă.

Fapt e că ani şi ani după aceea, la New York, Margot Melniker, fosta secretară a marelui dirijor, la o recepţie pe care o oferea după premiera mea în rolul Gilda din Rigoletto la Metropolitan Opera, alături de cel care era considerat ultimul mare tenor verdian, Carlo Bergonzi, şi sub bagheta genialului dirijor Pippo Patané, mi-a vorbit despre reacţia lui Schippers când i-am cântat la Roma Mi chiamano Mimì : – Şi dumitale ţi se taie respiraţia când o auzi cântând pe Mariana?

Am debutat cu mare succes în America, la Cincinnati, unde Schippers era şeful renumitei Orchestre. Şi apoi, tot la invitaţia lui şi în regia lui Gian Carlo Menotti, alături de inegalabilul tenor Alfredo Kraus, la Maggio Musicale Fiorentino, la Florenţa, în rolul Violetta Valéry din La Traviata de Verdi, operă pe care de altfel aveam să o cânt de peste 200 de ori pe scenele lumii, de la Roma la San Francisco, de la Barcelona la Seattle şi de la Hamburg la New York. Un mare articol de mai bine de o jumătate de pagină avea să consacre The New York Times acelui debut. Articolul, numai superlative, era intitulat Miss Nicolesco in superb debut şi se încheia cu această frază: “Mariana Nicolesco este genul de artistă capabilă să declanşeze adevărate pasiuni, dacă nu chiar adevărate bătălii în rândul iubitorilor muzicii de operă. Eventualele ei slăbiciuni vor fi întotdeauna considerate mai interesante decât virtuţile altor soprane”.

O surpriză enormă a fost pentru mine, acum doi-trei ani, vestea că prima mea Traviata, din 1976, a fost publicată în Statele Unite într-o celebră serie intitulată Historical Performances ! Despre acea interpretare “splendid dirijată de Thomas Schippers”, marele muzicolog italian Paolo Isotta, timp de 25 de ani criticul muzical al cotidianului Corriere della Sera, numindu-mă “una dintre cele mai mari artiste lirice în viaţă”, avea să scrie în remarcabilul său volum Altri canti di Marte: “Mariana era extrem de tânără şi la prima interpretare a capodoperei: şi e vorba de una dintre cele mai frumoase Traviate pe care le-am ascultat vreodată: timbrul pur, tehnica de canto perfectă, stăpânirea coloraturii, ba mai mult, a pianissimului, articularea sculptată a cuvântului italian, transfigurarea lirică; toate acestea aşează cu demnitate Traviata Marianei alături de cele interpretate de Claudia Muzio, de Magda Olivero, de Maria Callas, de Renata Tebaldi”.

Cum arta e făcută să dăinuie, atâta vreme cât reprezintă cel puţin o tangentă la sferele perfecţiunii, ce bucurie mai mare poate avea un artist când apar asemenea recunoaşteri neaşteptate, dincolo de timp?

Dacă Paolo Isotta găseşte că e “miraculoasă” interpretarea pe care am dat-o capodoperei Beatrice di Tenda de Bellini, mai întâi la Teatrul La Fenice din Veneţia şi apoi în disc, sub bagheta lui Alberto Zedda (înregistrare considerată de Biblia discofililor, Grammophone, de la Londra, drept “piatră de hotar în discografia belliniană”), îi datorez marelui muzicolog o descoperire, sau o redescoperire inimaginabilă: are ideea fermă că sunt azi singura voce chemată să interpreteze Norma de Bellini, şi insistă s-o cânt. Eu îi răspund râzând: – Toate lucrurile la timpul lor… Violetta Valéry în La Traviata de Verdi. Metropolitan Opera, New York

M-am apropiat de universal verdian fascinată de geniul creator al compozitorului, interpretând cu bucurie nu numai La Traviata, ci şi La Battaglia di Legnano, Rigoletto, Il Trovatore, Simon Boccanegra, Luisa Miller, Otello.

La insistenţele lui Paolo Isotta, iată, îmi amintesc că în primul meu Recital la Ateneul Român din Bucureşti, la prima mea apariţie pe o scenă din ţara natală, în 1991, am cântat Recitativul, aria Casta Diva şi Allegro din Norma de Bellini. Îi trimit înregistrarea, şi comentariul lui a fost următorul: Maria Callas a adus în acest rol o dimensiune dramatică extraordinară, dominanta la Renata Tebaldi era extazul liric. Iar interpretarea mea e prima pe care o consideră ca unind suveran cele două virtuţi.

DESPRE VIOARĂ

Studiul viorii trebuie să fi jucat un rol esenţial în formarea dumneavoastră ca muzician…

Un rol decisiv, disciplinator, formator. Asta mi-a permis să învăţ atât de rapid rolul Mimì, în acea seară nebună, la Roma. Asta face că învăţ orice operă în două-trei zile şi nu o mai uit niciodată, ceea ce-i surprinde adesea pe tinerii mei prieteni la Master Classes, ca şi la toate celelalte manifestări legate de Festivalul şi Concursul Internaţional de Canto Hariclea Darclée. Tot de aceea Lorin Maazel, cu care am cântat de atâtea ori, începând cu Requiemul de Verdi la concertele sale de adio la Cleveland, unde a fost timp de 11 ani directorul celebrei orchestre, putea să-mi spună într-un rând, la Viena: – Ce bine e atunci când cântăm împreună, căci dirijezi tu în scenă! Cu el la pupitru am apărut în două premiere mondiale: prima la Teatrul alla Scala din Milano: Un Re in ascolto de Luciano Berio, cea de a doua premieră la Ierusalim, la celebrarea a 3000 de ani de existenţă a Oraşului Sfânt, când am cântat partea sopranei, compusă de altfel pentru vocea mea, din Seven Gates of Jerusalem de Krzysztof Penderecki.

Trebuie să vă spun, la acest punct al discuţiei noastre, că am cântat muzica barocă, preclasicii, clasicii, romanticii, modernii, cu aceeaşi plăcere, cu aceeaşi dăruire, cu aceeaşi intensitate. Lucru întotdeauna resimţit de public. De aceea un renumit critic italian a putut scrie după premiera mondială la Teatrul alla Scala din Milano cu opera La Vera Storia de Luciano Berio: “Fapt mai curând unic decât rar, La Nicolesco aplaudată la scenă deschisă într-o operă modernă”.

Vorbim de un vast repertoriu…

Dacă mă gândesc numai la Teatrul alla Scala din Milano nu pot să nu menţionez capodopera mozartiană Lucio Silla, prezentată în premieră mondială, în regia superbă a lui Patrice Chéreau. Eram generalul Lucio Cinna, prietenul, confidentul împăratului Lucio Silla, singurul rol în travesti pe care l-am interpretat vreodată.

Rol de o dificultate atât de mare încât mă gândeam că numai tinereţea genială şi exuberantă a compozitorului la vremea în care a compus acea operă l-a făcut să scrie pagini atât de solicitante pentru soprana-travesti. Totul e mers dumnezeieşte, dar opera se cântă rareori tocmai din cauza exigenţelor vocale supraumane.

À propos de dificultăţi: la Teatrul alla Scala am cântat de atâtea şi atâtea ori rolul Donnei Elvira în Don Giovanni de Mozart, sub bagheta lui Riccardo Muti şi în regia admirabilă a lui Giorgio Strehler. Dar şi mai des l-am interpretat la München. Eram în Japonia, într-un lung turneu al Operei din capitala Bavariei şi într-o pauză, la Bunka Kaikan din Tokio, Maestrul Sawallisch mi-a explicat de unde şi până unde dificultatea de-a cânta aria Donnei Elvira, Mi tradì, care a precipitat apariţia mea în acest rol la premiera de la München. Pentru marele om de teatru Giorgio Strehler, regizorul spectacolului cu opera Don Giovanni la Teatrul alla Scala, Mariana e interpreta ideală a rolului Donna Elvira: “tutta fuoco”!

Premiera absolută a operei Don Giovanni a avut loc la Praga, după cum se ştie. Şi interpreta rolului Donna Elvira a început să i se plângă lui Mozart, cu o mare insistenţă, că n-are şi ea o arie, ca ceilalţi interpreţi, înţelegând prin asta că e privată de aplauze. Exasperat, Mozart a scris atunci sublima arie Mi tradì, care avea să fie interpretată pentru prima dată la premiera de la Viena. Dar cum a scris-o: punând-o pe interpretă într-o situaţie imposibilă: aria era scrisă prea jos pentru o soprană, prea sus pentru o mezzosoprană. Mie nu-mi punea nicio problemă de acest fel şi mă simţeam liberă să planez în sferele subtile ale trăirii, ale dramei sufleteşti a eroinei. Şi astfel aplauzele, ovaţiile, rechemările la rampă la unul dintre spectacolele mele la Teatrul alla Scala au durat mai mult decât scena şi aria, aşa cum stă mărturie o înregistrare pirat, cum se spune, pe care am primit-o acum câţiva ani. Şi, lucru fără precedent, totul s-a petrecut atunci cu binecuvântarea, ca să spun aşa, a Maestrului Muti, atent întotdeauna să nu se rupă firul dramatic.

Dar să revenim. Timp de mai mulţi ani la rând veneam din America la Roma pentru concertele de Paşte şi de Crăciun cu Orchestra dell’Accademia Barocca la Chiesa Sant Agnese din Piaţa Navona, biserică aparţinând familiei Doria Pamfili, care se deschidea publicului numai pentru acele evnimente. Apoi am participat la renaşterea barocului italian, la Teatrul alla Scala, cu spectacole extraordinare puse în scenă de Luca Ronconi. Splendide spectacole, cu decoruri şi costume minunate, atmosferă de poezie cum rareori am văzut. Eram Euridice în L’Orfeo de Luigi Rossi

şi Regina Climene în Fetonte de Jommelli: roluri de o frumuseţe muzicală şi de o dificultate vocală inimaginabilă, cu ameţitoare focuri de artificii în acute.

La premiera cu opera Fetonte asistă şi Beatrix, Regina Olandei. Triumf general, sala în delir; în fine, Beatrix vine în spatele scenei să salute artiştii şi mi se adresează, într-o italiană perfectă: – Bravissima, îmi spune. – Grazie Maestà, îi răspund. – Ce interpretă, ce actriţă sunteţi, ce voce!, continuă. – Grazie Maestà, îi răspund. – E che parte impegnativa! Şi ce rol dificil e acesta! continuă Beatrix. La care spun: – Non è mica facile portare la Corona, vero Maestà? Nu e uşor de purtat Coroana, Maiestate, nu-i aşa? Toate televiziunile au filmat scena şi au transmis-o ca Breaking News: Due Regine alla Scala: Mariana Nicolesco e la Regina d’Olanda. Atât de mult le-a plăcut reporterilor şi cameramanilor Radiodifuziunii Italiene acel dialog că n-au uitat să-mi trimită înregistrarea, pe care o am şi acum.

BELCANTO, MOZART

Care sunt rolurile de care vă amintiţi cu cea mai mare plăcere?

Am făcut cu cea mai totală dăruire tot ce am avut privilegiul să fac pe scenă, şi niciodată nu am considerat altfel un spectacol decât ca fiind primul şi ultimul, adică un spectacol în care trebuia să dau tot ce era în mijloacele mele.

Asta orice ar fi scris presa: Regina del Belcanto în Italia, Diva Divine în America, şi aşa mai departe. Rolurile de belcanto îmi sunt congeniale, linia aceea melodică inegalabilă, acel legato care e marca marii arte a cântului: n-am ezitat să mă folosesc de această celestă panoplie în toate interpretările mele, inclusiv în Puccini dacă vreţi.

Bellini desigur, pe care l-am menţionat, Donizetti de asemenea, cu opera Maria di Rohan interpretată la renumitul Festival de la Martina Franca, aflat sub direcţia lui Rodolfo Celletti, înregistrată şi pe disc, şi mai ales Reginele din dinastia Tudor: Anna Bolena, Maria Stuarda sau Elisabeta I din Roberto Devereux la Opéra de Monte Carlo, în regia extraordinară a lui Jonathan Miller.

Mozart, de care am vorbit: la Teatro alla Scala din Milano, sub bagheta lui Riccardo Muti şi în regia lui Giorgio Strehler, sau la Bayerische Staatsoper din München, unde timp de 10-12 ani la rând am fost Donna Elvira în Don Giovanni în faimosul Festival, sub bagheta marelui Wolfgang Sawallisch. Asta pentru a nu mai vorbi de reprezentaţiile din timpul stagiunilor.

Să vedeţi însă cum am debutat în Don Giovanni la Opera din München. Eram programată să apar pentru prima dată în Festivalul din vară. Primăvara, într-o joi seara, are loc la München repetiţia generală pentru premiera de duminică în prestigioasa punere în scenă semnată de Günther Rennert. Nemulţumit de interpreta rolului Donna Elvira, mai ales după sublima arie Mi tradì quell’alma ingrata, Wolfgang Sawallisch, care era şi Directorul Operei, pune bagheta pe pupitru, anulează repetiţia şi cere: – Căutaţi-o imediat pe Mariana Nicolesco.

Eram la Milano, unde chiar în seara aceea încheiam o serie de spectacole şi mă pregăteam să plec acasă, la Paris, vineri după-amiaza. Vine însă telefonul atât de surprinzător de la Opera din München, şi accept imediat. Cu o singură condiţie: nu să trec rolul la München cu Maestrul Sawallisch cu o oră înainte de premieră, cum îmi propuneau, ci să facem acest lucru vineri la Milano, unde ştiam că dirija generala cu Die Frau ohne Schatten. Sawallisch acceptă şi, întâlnindu-ne pe culoarul care duce la loja directorului de orchestră, mă ia în braţe spunând: – Nu e un lucru minunat că ne întâlnim vineri seara la Scala şi că duminică facem o premieră fantastică la München? Repetiţia cu Maestrul Sawallisch a durat mai puţin de o oră, acordul dintre noi fiind desăvârşit. Asta s-a întâmplat însă sâmbătă dimineaţa în cele din urmă, în timp ce îngerul meu păzitor, Radu Varia, “aghiotant liric şi bodyguard”, cum se mândreşte să spună, se lupta la Aeroportul Linate să obţină două locuri în avionul care la ora prânzului zbura spre München, unde unica mea repetiţie de scenă era programată la orele 17. Niciun loc liber. Dar providenţa e providenţă. Avionul nu poate decola decât cu o anumită întârziere din cauza unei piese defecte care va fi înlocuită cu una nouă care venea de la Düsseldorf cu alt zbor Lufthansa. Un cuplu de nemţi decide să nu mai treacă prin München, coboară din avion şi uite-aşa am obţinut locurile care mi-au permis să ajung la timp pentru repetiţia de scenă. Un delir general a doua zi la premieră, ovaţii nesfârşite. Uitasem de peripeţiile prin care am trecut.

Luni după-amiază îi telefonez lui Elisabeth Schwarzkopf la Zumikon şi îi povestesc cele întâmplate. – Stai să mă aşed, spune. Vrei să-mi spui că ai cântat un rol ca Donna Elvira, într-o operă ca Don Giovanni de Mozart, sub bagheta unui dirijor de talia lui Sawallisch, fără nicio repetiţie de orchestră şi fără nicio repetiţie cu partenerii de scenă, şi asta într-un teatru ca Opera din München? Trebuie să fii cu adevărat nebună. Dar să ştii că şi eu aş fi procedat exact ca tine!

REQUIEMURI LA IERUSALIM

Aţi cântat de multe ori Requiemul de Verdi, Requiemul Polonez de Penderecki, Seven Gates of Jerusalem de acelaşi compozitor…

Cel mai înălţător, mai subtil, mai cutremurător Requiem de Verdi pe care l-am cântat a fost acela de la Ierusalim, despre care se vorbeşte şi în ziua de azi. Şi trebuia într-un fel să fie aşa, căci în prima pagină a manuscrisului Verdi a notat: “A se interpreta la poalele Muntelui Sion”.

Cât despre Requiemul Polonez de Krzysztof Penderecki, l-am cântat de peste 40 de ori, la Teatrul alla Scala, la Carnegie Hall din New York, la Royal Festival Hall de la Londra, sub Patronajul Prinţesei Diana, sau la Teatrul Regal din Madrid, sub Patronajul Reginei Sofia.

La finele concertului, Regina Spaniei m-a invitat într-un salon unde puteam vorbi în linişte, invitându-mă să cânt Requiemul de Verdi cu Orchestra Naţională a Spaniei de Ziua Regilor, când avea să invite în Curtea de Onoare a Palatului Regal (unde urma să fie instalat un podium pentru orchestră şi o tribună în amfiteatru) 2000 de persoane: aristocraţia madrilenă şi 400 de persoane din suburbiile capitalei, care veneau pentru prima oară la un astfel de eveniment.

A fost o seară minunată, pe care Regina Sofia a evocat-o cu încântare atunci când ne-am reîntâlnit, la vizita pe care a făcut-o la Bucureşti împreună cu Regele Juan Carlos.

Revenind la Requiemul Polonez pot să vă spun ce s-a întâmplat la Boston Symphony Hall, unde-l cântam cu Boston Symphony Orchestra sub bagheta compozitorului. Mai întâi: în sala arhiplină se aflau Cardinalul de Boston, de origine poloneză, desigur ostil regimului Jaruzelski, ca atâţia alţii prezenţi acolo, dar şi Ambasadorul Poloniei la Washington.Invitată a Majestăţii Sale Regina Sofia a Spaniei. Palacio Real, Madrid

Requiemul cuprinde o arie a sopranei, Lacrimosa, compusă de Penderecki la rugămintea lui Lech Walesa, în memoria eroilor anticomunişti căzuţi la Gdansk. Într-o linişte de mormânt, intonez pianissimo, cu o asemenea şarjă emotivă cuvântul Lacrimosa, încât în sală se aude un fâşâit neaşteptat. Toate lumea se ridicase în picioare. Plângeau. Plângea orchestra. Plângea corul. Penderecki, puţin dezorientat la început, a priceput ce se întâmpla, ca şi mine de altfel, şi minute în şir nu s-a putut relua concertul din cauza emoţiei copleşitoare.

Această muzică, acest Requiem trebuie să-i fi mobilizat sensibil şi să-i fi unit pe polonezii din ţara lor şi de pretutindeni prin acel miracol pe care numai arta şi numai cântul, cum spuneţi, le pot opera.

Am constatat acest lucru pretutindeni, la Cracovia între altele, oraşul compozitorului şi oraşul de unde Cardinalul Karol Wojtyla a plecat la Roma pentru a deveni Papa Ion-Paul II.

Am avut privilegiul de a fi invitată de Sanctitatea Sa să cânt în Sala Nervi de la Vatican la Primul Concert de Crăciun organizat acolo şi urmărit prin Mondovisione de peste un miliard de oameni. Am cântat, după cum cred că vă amintiţi, minunatele noastre colinde Trei Crai de la Răsărit, O, ce veste minunată şi Sus la Poarta Raiului. A doua zi Papa avea să mă primească în audienţă privată, dăruindu-mi colierul de perle albe rezervat de regulă reginelor catolice. Ne-am reîntâlnit la Bucureşti, cu prilejul vizitei sale, şi am vorbit îndelung.

La marea slujbă şi reuniune populară din Piaţa Unirii s-a oferit să mă acompanieze o prietenă, şi ea invitată, şi care fusese prezentă deopotrivă la Palatul Cotroceni în prima zi a vizitei, şi în Amfiteatrul Parlamentului de atunci, la Patriarhie. Am făcut imprudenţa să accept. În zilele precedente venisem cu maşina mea, cu şoferul meu, cu permisul de acces pus la vedere şi totul a mers strună. Cum binevoitoarea mea însoţitoare îi dăduse liber propriului şofer în acea duminică, a luat o maşină mai mică, şi fără permisul de trecere obligatoriu. Ajungem în mijlocul acelei mase de oameni şi poliţia militară ne cere să tragem pe dreapta şi să ieşim din circuit. Normal, nu aveam autorizaţia de acces. Însoţitoarea mea are atunci ideea de a-i spune ofiţerului: – Dar trebuie neaparat s-o conduc pe Doamna Mariana Nicolesco, care este aşteptată de toată lumea. Ofiţerul se uită în maşină, mă recunoaşte, mă salută şi-mi spune: – Bineînţeles că vă las să treceţi, Doamna Mariana, dar dacă iese vreun bucluc vă rog să mă apăraţi Dumneavoastră… N-a ieşit niciun bucluc, iar peste două minute, aflându-mă între Părinţii celor două biserici, catolică şi ortodoxă, mi-era dat să aud această frază: – Sanctitatea Voastră, o cunoaşteţi pe Diva noastră Divină? Cuvintele Patriarhului către Papă! Iar Papa mă cunoştea bine, şi de mult.

DESPRE DARCLÉE

Revenind la Hariclea Darclée, i-aţi ridicat un adevărat monument postum…

Darclée a fost prima soprană a lumii timp de un sfert de secol. Nu mai puţin de 13 opere au fost compuse pentru vocea şi personalitatea ei.

Toate au fost succese la primele reprezentaţii datorită ei. Zece au dispărut când nu le-a mai cântat ea. Trei sunt şi azi în repertoriul universal: La Wally de Catalani, Iris de Mascagni, şi mai ales Tosca de Puccini.

Este o mândrie a culturii noastre, a artei cântului în general, şi memoria ei trebuie cinstită, aşa cum o facem de peste 20 de ani, subliniind în permanenţă valorile eterne şi tradiţiile pe care se întemeiază splendorile muzicii. Evenimentele create de noi, benefice pentru atâtea generaţii de tineri artişti din ţara noastră şi din atâtea alte ţări, se desfăşoară în sala întotdeauna arhiplină a teatrului în care a debutat Hariclea Darclée acum 135 de ani, în faţa a zece-cincisprezece mii de spectatori pe Esplanada Dunării şi, spre bucuria a milioane de oameni, sunt transmise şi retransmise la cererea acestora de televiziunea naţională.

Dr. Stephan Poen, care a cercetat cu atenţie Arhivele Teatrului alla Scala din Milano, a remarcat că sopranele care au cântat cele mai multe premiere absolute în istoria marelui teatru sunt, nu o să credeţi… Hariclea Darclée şi Mariana Nicolesco! Iar eu mă bucur să ne întâlnim peste timp pe scena pe care a debutat şi în memoria vie a scenei în care am celebrat, şi una şi alta, gloria cântului.

PRINTRE MARII ARTIŞTI AI LUMII

Sunt nenumărate marile personalităţi pe care le-aţi întâlnit de-a lungul unei vieţi atât de palpitante…

L-am cunoscut pe Buckminster Fuller, genialul arhitect şi constructor al structurilor geodezice lejere cunoscute de lumea întreagă. Era în vârstă, nu mai auzea bine, dar era nelipsit de la concertele mele. Şi fericit.

Am colaborat cu atâţia mari dirijori, cu atâţia mari interpreţi lirici, cu atâţia regizori: Franco Zeffirelli, printre alţii, al cărui spectacol cu opera I Pagliacci de Leoncavallo era unul dintre cele mai frumoase şi mai poetice din întreg repertoriul de la Metropolitan Opera.

Eram Nedda, iar Canio era marele tenor dramatic Jon Vickers: două temperamente de foc. Triumf absolut. Într-o zi John îmi spune: – Mariana, de mai multă vreme nu accept să mai cânt Otello, însă dacă tu ai vrea să cântăm împreună la Teatrul de Operă din Lisabona, care tot insistă, aş fi încântat să le comunic acest lucru. Zis şi făcut. Numai că nu venea nicio confirmare de la Lisabona. Doi-trei ani după aceea, la o cină oferită de prietenul dintotdeauna Hubert Guerrand-Hermès în onoarea Primarului Lisabonei, fiul Preşedintelui Mario Soares, aflat în trecere prin Paris, acesta mă invită să cânt în capitala Portugaliei, şi-i spun povestea cu Vickers. La care îmi răspunde: – Ne-a cerut o sumă atât de mare încât, oricât am fi vrut, n-am putut face faţă.

Diva Nicolesco și Salvador Dali

L-am cunoscut, bineînţeles, pe Salvador Dali, marele pictor catalan, prietenul lui Radu. Când m-a prezentat, Radu i-a spus lui Dali că sunt o Mare Divă. Iar Dali i-a răspuns: – Nu era nevoie să-mi spui. Se vede imediat!

La New York a venit la un spectacol al meu cu Faust de Gounod, împreună cu Gala şi alţi prieteni. După scena şi aria lui Marguerite Ah, je ris de me voir si belle en ce miroir, Dali a venit să mă felicite în loja mea, de unde nu se mai dădea dus, deşi de la un moment dat soneriile teatrului anunţau cu insistenţă începerea actului următor. Disperarea direcţiei teatrului era de înţeles, căci dacă spectacolul trecea, fie şi cu un minut, de miezul nopţii, convenţia colectivă nu mai conta şi ar fi trebuit să-i plătească individual nu pentru un minut, ci pentru câte o oră întreagă, pe fiecare dintre membrii personalului.

După spectacol, mare recepţie oferită de Dali la celebrul Russian Tea Room, lângă Carnegie Hall. El regreta că Mephisto nu mai poartă în zilele noastre o coadă uriaşă de pene, ca un cocoş sau ca un păun, cum era în copilăria lui. Şi avea să-mi cânte pasaje întregi din operă, pe care le ştia dintotdeauna. – Ce voce frumoasă de bariton aveţi, i-am spus. – Gala! Gala! Diva a spus că am o voce frumoasă de bariton, i s-a adresat el imediat muzei lui dintotdeauna.

Relaţia de prietenie a lui Dali cu Radu Varia este astăzi legendară…

Radu a fost timp de 23 de ani singurul personaj tratat ca un Prinţ de Dali. A scris despre el: “Om de idei, superstar”.

I-a dedicat un poem genial intitulat Da! României în care se proclamă roman şi (la sugestia lui Radu)…. român, poem publicat începând din 1972 în nenumărate ediţii ale cărţilor sale.

Lucrurile odată statornicite la acest nivel, când intra în încurcătură cu Gala, care avea caracterul ei, sau cu oricine altcineva, Dali găsise parada perfectă, cu care ieşea întotdeauna basma curată: “Asta aşa e, pentru că aşa a zis însuşi Varia, care e tot ce există mai serios în materie ştiinţifică şi istorică”.

Evident, micile lui încurcături n-aveau nimic ştiinţific, nici istoric, dar argumentul era întotdeuna ucigător. Radu i-a fost aproape, la rugămintea sa din 1971, la crearea propriului muzeu Dali de la Figueras, cel mai vizitat din Spania după Muzeul Prado din Madrid.

ACEEAŞI BUCURIE PRIN NĂMEŢI, ÎN JUNGLĂ ŞI ÎN INIMA CULTURII

Vocea, gloria, v-au purtat pe toate meridianele lumii…

Eu am conceput viaţa de artistă ca pe o bucurie, ca pe o imensă bucurie de a împărtăşi cu alţii harul rar pe care mi l-a încredinţat Domnul.

Am celebrat cu prieteni după toate spectacolele, concertele sau recitalurile mele. Cântasem La Traviata la Gran Teatre del Liceu din Barcelona, spectacol transmis în direct de Radio España. Când ies din teatru, ce văd şi ce aud? Vestitele şi vastele Ramblas erau blocate de automobile: cei care ascultaseră transmisiunea la radio veniseră în faţa teatrului, claxonau ca într-un alai de nuntă şi aveau să ne acompanieze in-corpore până la restaurantul la care eram aşteptaţi.

Timp de mai mulţi ani, Teatrul de Operă din Edmonton, în îndepărtata Alberta, mi-a cerut să cânt şi acolo La Traviata. Când am putut, am acceptat. La premieră o lume în delir, şi la uşa lojii mele un mic grup timid şuşotea ceva. Erau români şi topiţi de emoţie mă felicitau şi, cum aflaseră că era chiar ziua mea de naştere, 28 noiembrie, îmi aduseseră un tort imens, atât de mare încât am invitat în scenă şi orchestra, şi corul, şi personalul şi tot nu l-am terminat. Unii m-au purtat prin nămeţi, nu prea departe de Edmonton, la Boian, care purta numele satului lor din Bucovina, unde aveau cea mai veche bisericuţă ortodoxă din cele două Americi, ridicată de strămoşii lor veniţi în Canada înainte de anul 1900. Acasă, numai feluri româneşti, sarmale în primul rând.

La Caracas, în Venezuela, aveam să cânt Rigoletto de Verdi. Surpriză: 20 dintre instrumentişti erau români. La prima repetiţie i-am spus dirijorului că acordajul e prea înalt şi că trebuie readus la normal până la repetiţia de după-amiază. Începe repetiţia respectivă şi înţeleg imediat că n-au făcut ce le-am cerut. Întreb: – Aţi reglat acordajul? Mi se răspunde că da. – Aduceţi diapazonul, cer. Au îngheţat. Şi au trebuit s-o dreagă pe loc, altfel nu continuam. – Cum aţi ştiut, Doamna Mariana, că acordajul nu era cum trebuie? m-au întrebat instrumentiştii români. – Pentru că vocea merge într-un punct precis, şi cu acordajul greşit acest lucru nu este posibil. Au rămas pe gânduri…

N-a fost ocazie în care să nu profităm din plin de frumuseţile care erau la îndemâna noastră oriunde ne aflam. Cântam la Houston Simon Boccanegra de Verdi, cu Cesare Siepi, şi făceam un salt în Mexic pe urmele incaşilor şi ale civilizaţiei Maya. Cântam la Rio de Janeiro şi vizitam unul dintre cele mai pitoreşti oraşe ale lumii, Salvador de Bahia. Eram la Seattle şi iată că făceam un salt de două săptămâni în Hawai. Cântasem la San Francisco, şi apoi la Nagoya, Tokio şi Osaka şi ne aventuram în Thailanda, Bali, Hong Kong și Singapore.

POPAS LA BALI

Şi cum ar putea să nu-ţi rămână în inimă frumuseţea şi măreţia eternă a Indiei, atmosfera paradisiacă a insulei Bali, plajele vaste, cu nisip fin, colinele împădurite şi potecile pe care urcă spre sanctuarele din munte, cu ofrande de flori şi fructe, frumuseţile nobile ale locului, rânduite în sariurile lor splendide ca un şir de făpturi de graţie.

Cum să uiţi cele ce ne povestea Ki Chen, ghidul nostru atât de cordial, care tocmai îl pilotase prin acel univers magic pe Ducele de Bedford? Ki Chen, care ne povestea că fiica lui, de nici 10 ani, s-a trezit într-o bună dimineaţă paralizată. A purtat-o prin clinici şi spitale, fără succes. Vorbind însă cu un jurnalist, care la data când ne povestea nouă era Guvernatorul Insulei Bali, acesta l-ar fi întrebat: – Ai consultat doctorii spiritului? – Nu, a răspuns el. – Cheamă-i, i-a zis prietenul. Şi au venit. Au vorbit cu copila, apoi, ieşind din casă, l-au întrebat pe el dacă s-a schimbat ceva pe domeniul lor în ultima vreme. – Nu, a răspuns Ki Chen. – Ba da, s-a corectat el imediat. Am tăiat doi copaci din grădină. – Şi ai cerut permisiunea spiritelor strămoşilor? – Nu. – Atunci vei ridica un altar în locul copacilor şi vei depune zilnic ofrande, flori şi fructe. Zis şi făcut. Şi în câteva zile copilul s-a vindecat.

ÎN CHINA «BRITANICĂ» ŞI ÎN CHINA «PORTUGHEZĂ»

Acuma, fiindcă tot suntem în acea parte a lumii, călătoria la care mă refer ne-a condus şi la Hong Kong, cum spuneam mai devreme. Oraş pitoresc, fascinant, extraordinar. La o cină oferită de o veche prietenă am cunoscut două persoane deosebite: viitorul nostru mare prieten Sirdar Ali Aziz, nepot de Maharadja, trăitor la Londra şi vecin cu noi la Monte Carlo, care avea să fie prezent la primul meu concert în România, la Ateneul Român, şi Timothy Fok, fiul celui mai bogat om de afaceri din Asia la ora respectivă, însurat cu o tailandeză superbă, şi care era, cum poate e şi acum, proprietarul reţelei de hotele de lux Mandarin Oriental. Era anul 1988, puneam pentru prima oară piciorul pe pământ chinezesc, chiar dacă la ora aceea Hong Kongul nu făcea parte din China, fiind pentru încă un scurt timp sub administraţie britanică. Timothy ne roagă să venim cu el, cu avionul lui privat, în câteva oraşe din China propriu-zisă. Nu era posibil, mai aveam doar o zi de şedere la Hong Kong şi apoi plecam la Singapore. – Mâine sunteţi liberi: o maşină vine la hotel să vă preia, vă acompaniază în port, unde vă aşteaptă un speedboat dintre acelea care taie apa ca o lamă de cuţit, cele mai rapide din lume, şi în 50 de minute sunteţi la Macao. Propunerea ne încântă. Acceptăm. Macao era încă sub administraţie portugheză. Suntem întâmpinaţi de colaboratorii Domnului Fok, cu mici onoruri. Dejun rapid într-un mare hotel, tot al lui, unde la primul nivel te ameţea atmosfera de lupanar, generată de nebunia jocurilor de noroc.

Predasem paşapoartele celui care ne întâmpinase şi care la ieşirea din hotel ne aştepta cu vizele pentru China Populară, unde aveam să vizităm un resort care lor le părea de lux, şi care cred că azi i-ar deprima profund.

DIN NOU ÎN CHINA 

Căci, dincolo de vechimea multimilenară a vestigiilor culturii, luxul, vitalitatea, construcţiile extraordinare pe care aveam să le descopăr acum doi ani la Ningbo, despre care nimeni n-a auzit pe la noi, oraş aflat la distanţă de două ore cu maşina de Shanghai, dintre care o bună parte o parcurgi pe cel mai lung pod suspendat construit vreodată, şi care este cel de al cincilea port comercial al lumii, erau cu adevărat extraordinare. Eram invitată ca membră a Juriului Concursului Internaţional de Canto al Chinei, la care se înscriseseră 400 de concurenţi şi la care, recomandaţi de mine, au fost admişi laureaţi ai Concursului Internaţional de Canto Hariclea Darclée. Un tenor român a obţinut locul I, o mezzosoprană româncă locul II.

Asta despre Ningbo. Dar Shanghaiul mai ales, dintotdeauna considerat Perla Orientului, depăşeşte orice imaginaţie: populaţia sa e mai mare decât a ţării noastre. Împreună cu prietenii Crina şi Jean Naturel luam cina la etajul 91 al unei clădiri de sticlă ce domină suveran toate celelalte edificii, într-o explozie de lumini şi splendoare, lăsând să se vadă şerpuirea majestuoasă a fluviului care transportă vapoare luminate feeric.

La Ningbo nu puteam răspunde solicitărilor presei, căci eram într-o competiţie în plină desfăşurare. Odată instalată în minunatul hotel Fairmont Peace Hotel din Shanghai, cu admirabilul său stil Art Déco, perfect restaurat, aveam libertatea să mă exprim. Shanghai Daily publica un interviu cu mine pe o pagină întreagă intitulată Mariana Nicolesco, Romanian Opera Star. Iar Shanghai TV îmi consacra cea mai importantă emisiune săptămânală, World Celebrities: Mariana Nicolesco. Partea amuzantă e că jurnalista de la televiziune, foarte simpatică de altfel, mi-a pus următoarea întrebare: – Doamnă Mariana Nicolesco, cum se explică faptul că toată lumea ştie de cei trei tenori, Pavarotti, Domingo, Carreras, şi că nu există o situaţie similară în rândul sopranelor. – Da, i-am răspuns, aveţi dreptate. Dar să nu uităm abatajul publicitar din jurul celor trei artişti pe care i-aţi menţionat. După o mică pauză continuam: – Trebuie să vă spun însă că avem şi noi, sopranele, mica noastră satisfacţie: renumele reunite ale celor trei artişti sunt nimica toată pe lângă gloria Mariei Callas de pildă. Fraza asta a surprins-o atât de tare pe tânăra jurnalistă încât la întoarcerea în redacţie a prezentat-o ca pe o bombă, ceea ce au admis şi şefii ei care au decis ca din filmul de aproape o oră programat pentru săptămâna care urma, să extragă 10-15 minute pe care le-au transmis cu surle şi trâmbiţe chiar în seara respectivă.

CEDRIC

Tot cântul m-a purtat la poalele vijelioasei cascade Niagara, în Statele Unite; în drum spre Canaima, aflată pe malurile fluviului Orinoco, în vecinătatea Braziliei, după ce cântasem la Caracas, am zburat cu un mic avion pe lângă cea mai înaltă cascadă din lume, Salto Angel, Saltul Îngerului, care leagă cerul cu pământul ca un fir de argint de 1005 m; iar în Africa de Sud, inaugurând Teatrul de Operă din Pretoria cu Otello de Verdi, eu Desdemona şi marele tenor dramatic Carlo Cossutta în rolul maurului, aveam să vizitez rezervaţia naturală Kruger Park, aflându-mă în vecinătatea uriaşelor fiinţe care populează locurile acelea, hipopotami, girafe, bivoli, elefanţi, zebre, gheparzi şi lei.

Nu mi-a fost frică de ele, deşi în principiu mă feresc şi de o pisică.

Scena cea mai tare a fost următoarea: pe la chindie ajunsesem lângă o împrejmuire unde un îngrijitor luase în braţe un pui de leu ca să-l ducă la culcare. – Cum îl cheamă? întreabă Radu. – Cedric, răspunde îngrijitorul. Radu îl ia în braţe pe Cedric, care era o dulceaţă, dar tot leu era. Picioarele ca de plastilină, iar gâtul ca de taur, deşi nu avea decât două luni şi jumătate. – Ia-l în braţe, să te fotografiez cu el, îmi spune Radu. Am îngheţat. L-am luat şi-l ţineam departe, cu braţele întinse, când îl aud pe Radu: – Ţine-l lipit de tine! Îl strâng în braţe, e cuminte şi cred că vrea nani. Fotografia a fost publicată de Paris Match !

Cât despre Radu, el spune că e foarte mândru de acea fotografie, căci e dovada că atunci când mi-a ordonat să-l strâng bine în braţe pe Cedric mi-a fost mai frică de el decât de leu!

Documente fotografice, din arhiva personală a artistei.