Elena Solunca Moise

Sf. Grigorie de Nazianz scria că, atunci când Dumnezeu a făcut-o pe Maica-Fecioară a trecut dincolo de firea legii, iar când ea L-a a născut pe Hristos, Domnul şi Dumnezeul, nostru a trecut dincolo de legea firii. Nu era în firea legii ca  la o vârstă atât de înaintată, părinţii săi, Ioachim şi Ana, să aibă copii, cum nu era în legea firii ca o fecioară să nască prunc fără bărbat şi  neprihănirea  să-i rămână neatinsă. Ştim însă că tot ceea ce la om este cu neputinţă, este cu putinţă la Dumnezeu fiindcă „El ne-a făcut pe noi, nu noi”. În Fecioara Maică s-a alcătuit, în chip cu totul minunat, unitatea desăvârşitoare dintre  iubirea purtătoare de grijă a lui Dumnezeu cu iubirea smerit ascultătoare a Sf. Fecioare. Unitate fără precedent descifrată în cuvintele de răspuns date îngerului Gabriel şi care stau temei la mântuirea noastră: „Iată roaba Domnului, fie mie după cuvântul tău”. Cuvântul adus de mesagerul Domnului era „Bucură-te ceea ce eşti plină de har, Domnul este tine”. Cu Maica Preasfântă omul se face locaş al bucuriei de a fi întru libertatea cunoaşterii Adevărului; nu al oricărui adevăr, ci al aceluia care este, deodată, Cale şi Viaţă; Adevărul care ne face liberi până la cea din urmă legătură – moartea. Neprihănirea-i care a făcut-o vrednică de a fi Născătoare de Dumnezeu este neîntinarea  desăvârşită îndelung şlefuită până la strălucirea diamantului, de neîntrerupta rugăciune de taină, dimpreună sfătuire cu Dumnezeu. Din caierul vremi s-a tors firul devenirii de la frica de Dumnezeu, ca început al înţelepciunii, spre deplinătatea plinirii ei în iubirea de Dumnezeu şi de aproapele într-o alcătuire căreia Hristos ne îndeamnă a-I urma. De la frică la iubire drumul se face cu stăruinţă prin curăţarea de tot întunericul strâns din căderea neascultării şi adunat spre împuţinarea fiinţei. De atunci, Domnul este cu noi, cum însuşi Fiul lui Dumnezeu şi al Maicii Sale Preasfinte spune: Iată sunt cu voi până la sfârşitul veacurilor; până la sfârşitul timpului; timpul fiind cum tâlcuieşte Părintele Stăniloae distanţa de parcurs  între chemarea lui Dumnezeu şi răspunsul omului.

Aşa a  început noul ev, cel al lui Hristos, al eliberării de sub tirania morţii prin Învierea Sa, chezăşie a propriei noastre învieri. E şi o înălţătoare lecţie a libertăţii umane ca acceptare smerită  a voii lui Dumnezeu prin care  Preanevinovata Fecioară s-a făcut „Fiică a Tatălui,Mamă a Fiului şi mireasă a Sfântului Duh” şi Maică îndumnezeitoare a Omului.  Smerenia ei, îngemănată cu neprihănirea, o face  vrednică a fi numită „mai cinstită decât heruvimii şi mai slăvită decât serafimii”  pentru că „fără stricăciune” pe Dumnezeu Cuvântul L-a născut; a făcut-o spre naştere din nou a omului, înnoind timpul spre înviere.  Cu Fecioara Preasfântă, ultimul cuvânt nu mai este acela  al morţii, sub al cărei semn ne-a aşezat Eva (viaţă în sens biologic) dând ascultare glasului înşelător al vrăjmaşului, ci fiinţă spre înviere în zorii veşniciei. A căzut haina de blestem a minciunii spre a ne învăţa cum prin pocăinţă  ne putem înveşmânta în adevărul dătător de libertate. Neîntinată fiind întru totul, Maica Domnului   perpetuează  stare de veghe, pentru ca noi cei ai căror suflet e „prund de păcate” să primim darul îmbucurător al pocăinţei, premergător al împărăţiei cerurilor. De la Maica noastră nespus de aproape sufletului învăţăm că drumul spre eliberare de moarte începe cu recunoaşterea spre recunoştinţă a robiei faţă de Dumnezeu. Din „roabă a Domnului”, Maica Fecioară s-a făcut pe sine mai sfântă decât sfinţii îngeri, smerenia ei chemându-ne îmbietor a-i fi alături ca „picătură de Dumnezeu izvorâtoare”

Tainică şi trainică unire a cerului cu pământul

Acum, la prăznuirea adormirii Maicii noastre Preasfinte, pregustăm împăcarea duioasă sub zodia Luminii a tuturor celor aflate în gâlceavă într-o nouă rânduială – a îndumnezeirii. Prin Maica Domnului am primit a-L numi pe Dumnezeul ceresc Tată, pentru că de la ea am deprins a-I sfinţi Numele cum sfinţit este în ceruri. Prin Maica Sfântă, şi mereu dimpreună cu ea, nu mai suntem fii ai deşertăciunii, ai lipsei de sens şi rost, pe care o plângea Eclesiastul, ci moştenitori ai vieţii celei veşnice. Hristos însuşi spune: Aceasta este viaţa veşnică: să Te cunoască pe Tine Dumnezeu adevărat şi pe Hristos pe care L-ai trimis.” Dumnezeu – Tatăl nu şi-a trimis Fiul la vreo curte împărătească, unde bogăţia pământească  nu mai lasă loc aceleia cereşti, parcă izgonind-o, hrănind absurdul de care s-au lamentat până la uitare gânditori ai veacului trecut. Recunoscându-şi indirect înfrângerea ca trăitor într-o societate secularizată, consumistă omul contemporan spune cu Albert Camus că „trebuie să ni-l imaginăm pe Sisif fericit.” Trebuie, imperativ al disperării pe care secolul nostru l-a estompat  prin indiferenţa cu care îşi drapează trufia, amăgindu-se pe sine şi  aproapele. Nu, omul nu are cum fi fericit, câtă vreme i-a uitat până şi gustul; omul nu se poate nici bucura şi se hrăneşte cu plăcerile repede alergătoare  spre angoasă, durere şi tristeţe. Relevant este că specialiştii au reperat un centru al plăcerii, legat de satisfacerea nevoilor fiziologice; nu vor afla niciodată unul al bucuriei care este un dar al lui Dumnezeu. O ştia David când se ruga: „Dă-mi bucuria mântuirii Tale şi cu duh stăpânitor mă întăreşte.”

Dumnezeu care se recunoaşte în chipul neprihănirii al Fecioarei crescută în şi cu rugăciune, a ales să-şi trimită cerescul mesager ca într-un sălaş al binecuvântării –  puritatea incandescent iubitoare şi îndelung răbdătoare. Pe drept cuvânt, Sandu Tudor o numeşte pe Maica Fecioară „urzitoare de nesfârşită rugăciune” prin care, noi, „fiii lacrimilor ei” primim toate folositoare mântuirii. Maică a Luminii, înţeleaptă ocrotitoare a pământului, duhovnică a pământenilor, Fecioara Maria luminează tainic sufletele noastre; Maică a Cuvântului înţelepţeşte firea noastră lesnicios lunecătoare spre cele care, „din lume fiind” vor să ne azvârle în „întunericul cel din afară”; Maică a Iubirii, ne acoperă cu rugăciunile ei aşa încât omul nu e singur niciodată decât atunci şi numai atunci când, dând ascultare glasului de sirenă al lumii, alege se îndrepta spre abisul ei plin de himere. Dar şi atunci, dacă se întoarce şi-o cheamă în ajutor cu inimă înfrântă, Maica Preacurată  vine degrab să-i ridice durerea cu mâinile sale nesfârşit de blânde.

Şi cum, dintru început, întrecând firea, a unit cele contrarii, adică fecioria cu maternitatea, acum, la plecarea spre Fiul ei Cel Unul Născut, nu se desparte de noi, ci rămâne a fi împreună, asemenea Lui, adică „până la sfârşitul veacurilor”.O spunem în acatistul ce-i este închinat – că plecând la Fiul ei Iubit, rămâne cu noi de-a pururi ca maică nesfârşit luminându-ne viaţa ca odinioară rugul cel aprins care arzând nu se mistuia. De la, Maica Luminii deprindem însetaţi de dor în ce chip anume osârduirea duhului poate  trece cu mult peste nevolnicia trupului. În Predica de pe munte, Hristos îndeamnă să fim desăvârşiţi cum Tatăl Cel ceresc, desăvârşit este şi ne spune şi cum: lepădându-ne sinele, asumându-ne crucea şi urmându-i. Răstignindu-ne vremelnicia în numele Domnului să urmăm Lui rostind în inimă cuvintele vierii: Iată roaba Domnului, fie mie după cuvântul Tău.

Desăvârşirea vieţii noastre

Întocmai a fost şi atunci când, toate plinindu-se, îngerul i-a vestit că vremea era a plecării la Fiul său Cel unul Născut, împlinind desăvârşirea la care Domnul ne cheamă şi aşteaptă cu iubire neapusă. Sf. Simeon Metafrastul se ruga lui Hristos să-L facă „desăvârşit cu desăvârşirea Sa” şi o numeşte pe Maica Sfântă: „Tu eşti desăvârşirea vieţii mele.” Desăvârşire mai este pentru că, aşa cum citim într-o rugăciune de demult „are voirea împreună lucrătoare cu puterea”.  Şi o are pentru că, în înţelepciunea ei sfântă, când îngerul i-a spus că va fi Maică a lui Dumnezeu, nu a întrebat „De ce?” pentru că ştia că acest răspuns este al Ziditorului care le-a făcut pe toate din Voia Iubirii Sale. A întrebat simplu, întemeind înţelepciunea sfântă a vieţii: „Cum?” Deducem că lucrarea desăvârşirii nu este doar a omului, decât în măsura în care se supune voii lui Dumnezeu. Altfel spus, desăvârşirea este un răspuns la „cum?”, nu o consecinţă explicaţiei care nu-i este dată omului, deşi i se pare, ci a felului concret în care, recunoscând  precaritatea ştiinţei omeneşti caută dincolo de ea.  Recunoştea David pentru întreaga umanitate: „Minunată este ştiinţa Ta, Doamne; este înaltă şi nu ajunge.” Pe Dumnezeu Ziditorul nu-i dat omului a-L vedea dar prin Fiul Său, Cel unul Născut ne putem apropia răscumpărându-ne păcatele.  Este limpede că omul nu-şi poate fi stăpân pentru că este creaţie, dar îşi poate alege stăpânul căruia să-i slujească – Dumnezeu care l-a făcut sau mamona care-i doreşte pieirea; Creatorul sau distrugătorul. Nici măsură nu-şi poate fi omul pentru că adevărata măsură i-a fost dată de Dumnezeu dintru începuturi când, făcându-l după chipul şi asemănarea Sa, i-a dat duh din Duhul Său. Cum ştim de la Sf. Apostol Pavel că toate ne sunt îngăduite, dar nu toate ne zidesc, vedem prea bine că atunci când omul se ia pe sine măsură,se propagă relativitatea cea bolnavă de sfârşit într-o criză din care omul contemporan, „liber cugetător” numindu-se, se înscrie într-un cerc vicios. O arată proliferarea Casandrelor, scenariile apocaliptice eşuând în derizoriu. E blestemul de sine al zădărniciei care ignoră că doar Domnul cunoaşte sfârşitul, pentru că El „toate cu înţelepciune le-a făcut”. Toate luându-le aminte, realizăm că, spre eliberare,  mereu ne stă înainte a-L urma pe Hristos şi s-o ascultăm lucrător pe Maica Sa, care la Nunta de la Cana Galileei, când a preschimbat apa în vin, a rostit: „Faceţi tot ce vă spune El”. Iar Hristos spune: „Aşa să lumineze lumina voastră, înaintea oamenilor, încât ei să vadă  faptele voastre cele bune şi să-L slăvească pe Tatăl vostru Cel din cereri”. Lumina aceasta este chipul lui Dumnezeu al cărui asemănare lucrând-o ne facem vrednici a ne numi fii ai Lui.

Plecând la Fiul ei iubit, Maica Sfântă rămâne de-a pururi cu noi

Adormirea Maicii Domnului nu este relatată în Noul Testament şi cele pe care le ştim le datorăm Sfinţilor Părinţi care luminaţi de har ne-au făcut părtaşi împăcării  celor aflate în vrajbă. Ne pare o blasfemie a vorbi de moarte, căci prin Maica sfântă moarte nu mai este; spunem adormire spre trezire în lumina cea neînserată a veacului viitor care nu se va sfârşi. Trecutul e despărţire; prezentul o punte care nu dă vreme de răgaz; viitorul este timpul veşniciei mereu deschis înainte-ne ca hrană pentru drumul spre împărăţia cerurilor. Plecând la Domnul, Maica Fecioară rămâne cu noi anume arătându-ne cum să ne îmbogăţim în Dumnezeu.

Când fost-a vremea plinirii, Hristos a poruncit  ca Maica Sa Preaiubită să lase în urmă toate ale lumii repede trecătoare şi să se urce spre a-i fi dimpreună. Ca atunci, la început,  Maica Sfântă a răspuns simplu: „Iată roaba ta. Fie mie şi acum după cuvântul tău”. S-a pregătit după datină, luându-şi rămas bun de la tot ce i-a fost martor vieţii sale pe pământul pe care l-a sfinţit. Mai întâi s-a dus la Muntele Măslinilor, loc de taină unde îşi făcuse obicei a se ruga. De altfel, postul şi rugăciunea i-au fost mereu alături ca sfetnici de neînlocuit pe care şi noi, urmându-i, putem a cuteza să ne apropiem sfios de Dumnezeu. Acum, când aducea slavă şi mulţumire pentru toate, vedem cu ochii inimii cum pomii şi-au plecat crengile la pământ a închinăciune şi slavă pentru Dumnezeu Creatorul. În orizontul firii, plecăciunea lor este închinăciune în faţa Maicii Vieţii şi Maica a Cuvântului în care toate cuvintele se roagă tăcut să-şi reprimească rostul cel izvorâtor de dăinuire. În rugăciunile care i le facem este numită în numeroase chipuri, fiecare desluşind timid doar puţin din imensitatea nemărginită care s-a rodit prin Fecioara  Maică.  Mai înainte, ca într-o recapitulare, a urmat paşii Fiului Său, poposind la Bethleem, dar şi la Golgota şi statornic pe Muntele Măslinilor pe care l-a binecuvântat. Nespus de drag   îi era Muntele Athos, căruia i-a dăruit binecuvântarea sa, apoi a mai rămas o vreme la Efes, unde începuse  o mare prigoană împotriva creştinilor.  Îngerul i-a spus că peste trei zile Mântuitorul o va chema la El, încurajând-o ca odinioară: „Nu te teme!”. Da, nu avea a se teme că venise vremea bucuriei de a lua calea spre  „viaţa cea nemuritoare” spre Fiul Său şi Dumnezeul Său şi al nostru. Urmându-i, nici noi nu avem a ne teme de moarte, ci de Judecata ce va să vină. Frica de moarte este făptuirea a celui rău care ne împinge pe un destin faustic, anume să ne abată atenţia de la Judecată. I-a dăruit îngerul un ram de finic care să o însoţească şi în care Sf. Maxim Mărturisitorul a văzut un semn „ al biruinţei asupra patimilor, sărăciei şi morţii”. S-a întors acasă  pentru a se îndeletnicii cu cele cuvenite înaintea  plecării la Fiul lui Dumnezeu care prin ea s-a făcut Fiu al Omului. Cei apropiaţi au înconjurat-o întristaţi de vestea  plecării Celei Preacurate. Tare le era dragă blânda Maică pentru că i-a mângâiat în îndoielile şi întristările lor,  arătându-le pe îndelete că mai de folos este să se mute la Fiul ei, la ceruri, spre a acoperi cu milostivirea-i întreaga lume. Aduşi pe nori, au venit apostolii risipiţi prin lume ca să propovăduiască Evanghelia. Li s-au alăturat şi Sf. Dionisie Areopagitul, Timotei şi Ierotei şi alţi ierarhi.  Între ei, şi Ap. Pavel, însufleţit de negrăită bucurie că, deşi nu i-a fost dat să-l vadă pe Hristos, i-a fost dăruit s-o vadă pe Maica Sa. Şi iar pilduitor, Preacurata Maică, cea fără de prihană,  a cerut iertare de la toţi, s-a rugat apoi, cum a făcut-o şi Fiul său, când a cerut: „Părinte, vreau ca unde sunt Eu să fie împreună cu Mine şi cei pe care Mi I-ai dat…pentru ca iubirea cu care Tu M-ai iubit să fie întru-înșii şi Eu întru ei.”

 Izvor al darurilor şi al nemuririi

În pacea coborâtă a binecuvântare, Maica Domnului şi-a dat neprihănitul suflet în mâinile Celui Unul născut al său.  Tradiţia spune că atunci  s-au făcut nenumărate vindecări miraculoase de cele mai felurite boli spre pomenirea în veac a celei „mai sfinte decât sfinţii îngeri”. Era semnul a încă unei biruinţe. Se întreba tânguitor David ce este omul că Domnul i s-a făcut cunoscut, spunând că l-a făcut stăpân a toate şi cu  puţin mai prejos decât îngerii. Deschizătoare a „căii de sus”, Maica Domnului nostru s-a învrednicit a fi „mai presus decât heruvimii şi mai slăvită, fără de asemănare decât serafimii.” Prin ea, ne vindecăm de toate bolile sufletului şi ale trupului,  prin ea ne-am vindecat de cea mai cumplită dintre ele – moartea.

Toate făcute după rânduială, apostolii, purtând sfânta povară a trupului Maicii Domnului, au plecat spre Grădina Ghetsimani, unde în glasul cetelor îngereşti, trupul celei numite „izvor al darului şi al nemuririi”, a fost aşezat alături de drepţii săi părinţi, Ioachim şi Ana. Cum creştinii începuseră să fie prigoniţi,  mai marii vremelniciei au pus pe unul dintre  cei ce o însoţeau pe Maica Sfântă  să-i profaneze sicriul. Impietatea i-a fost îndată pedepsită căci mâinile profanatoare i-au fost  retezate. Speriat din cale afară, a implorat vindecarea care i-a fost dăruită de Maica Iubirii şi a Iertării, adeverindu-i încă odată sfinţenia ei nu poate fi atinsă de gânduri sau fapte duşmănoase.

În înţelepciunea proniatoare cu care pe toate le-a zidit,  Dumnezeu a rânduit ca Sf. Ap. Toma  să ajungă la Ierusalim abia la trei zile după ce Maica Sfântă a plecat la Domnul. Dorind să-şi ia rămas bun, împreună cu ceilalţi apostoli au descoperit mormântul rămas gol, încredinţându-i pe toţi că trupul s-a înălţat la cer. O altă tradiţie spune că în drum spre Ierusalim, acest „geamăn” al nostru a văzut-o însuşi pe Maica Preasfântă urcând la ceruri şi, spre încredinţare, a lăsat să-i cadă omoforul. Când a ajuns la mormânt şi l-au deschis  l-au găsit gol.  Cum ar fi fost cu putinţă ca maica Vieţii nesfârşite să rămână în pământul – sălaş al morţii? Ea, cea dintâi şi fără egal între oameni, mai presus de îngeri şi mai slăvită decât serafimii, care a sfinţit  numele Tatălui Ceresc pe pământ?  Spre neuitare, în fiecare an, pe 31 august, ca o plecăciune la încheierea anului bisericesc , ca un Amin, cinstim aşezarea sfântului omofor în raclă. În evlavia de o profunzime cu totul parte şi  într-o cuvioasă  aducere aminte a Adormirii Măicuţei Domnului, străbunii noştri se rugau pentru cel plecat spre lumea de dincolo zicând: „să-i fie ţărâna uşoară”. Cât de înţeleaptă rugă! Simţea sufletul neamului că o viaţă trăită în curăţenia lucrării voii Domnului, uşurează de păcate, sfinţeşte ţărâna din care suntem făcuţi. E nevoie de această rugă ca sufletul să nu poarte povara țărăniei întinată de păcate ca ecou al blestemului sub care se află din pricina neascultării de care s-au făcut vinovaţi protopărinţii noştri. Să ne ajute Maica – Fecioară Preasfântă să  ne curăţim sufletul de păcate şi să sfinţim în noi, clipă de clipă, numele Domnului, cum ea a făcut-o. Avem pilda şi  statornic ajutorul rugăciunilor ei, omoforul ca semn al înfrânării prin care ne împăcăm cu Dumnezeu. Astfel, ne vom regăsi cu bucurie în definiţia omului ca fiinţă al cărei destin e a sfinţi pământul. Şi iar ne întoarcem la bunii noştri cei din veac să învăţăm cum „omul sfinţeşte locul”, ţărâna care îi este dată spre vieţuire.

Evlavia pentru Preasfânta Fecioară atât de „grabnic ajutătoare” s-a răspândit  în timp, începând din Egipt şi continuat în toată lumea creştină, teologia răsăriteană  închinându-se  cu asupra de măsură   Fecioriei Maria ca Născătoare de Dumnezeu,  „culme a sfinţeniei”. Poporul nostru are o evlavie cu totul specială pentru Sfânta Fecioara Născătoare de Dumnezeu, ca Maică  nedespărţită de Fiul ei şi ţăranul de odinioară se ruga nu doar la ceasurile rânduite,ci de-a lungul întregii zile: „Maica Domnului, ajută-mă” sau simplu „Măiculiţă, nu mă lăsa”, sau „Mulţumesc Măicuţă Sfântă”, sau însemnându-se cu semnul crucii: „Doamne, Maica Domnului”. Nu uita să-i mulţumească pentru toate, ruga de mulţumire împlinind bucuria de a-i putea spune Maică Sfântă, Maică Domnului şi acea chemare-rugă plină de tâlcuri: Măicuţă Sfântă, sau Măiculiţa Domnului. Asta spre neuitare că  numai prin Sfânta Maică Fecioară şi împreună cu ea ne facem vrednici de iubirea lui Dumnezeu care ne acoperă spre înfiere.

Ca Maică a Lui Dumnezeu, Sfânta Fecioară este Împărăteasă a cerului, ca Maică noastră are  chipul Bisericii, acoperită de harul divin şi   izvor de binecuvântare pentru toţi creştinii. E o legătură sfinţită şi sfinţitoare trăită în chip firesc, până acolo încât se spune că „nu există ortodoxie fără Maica Domnului”. Cu dreapta cumpănire aflată în lada de zestre duhovnicească a poporului nostru, să ne închinăm Preasfintei Maici să ne ajute să dobândim „gând de întoarcere şi vreme de pocăinţă” . Îi datorăm lacrimile noastre spre a-i şterge lacrimile  care nu se usucă pe obrajii ei din pricina răutăţilor cu care  îl răstignim pe Hristos şi să-i spunem cu Sf. Efrem Sirul: Păzeşte-mă cu dumnezeiescul tău dar, ocârmuieşte-mi viaţa, povăţuieşte-o către sfânta voie a Fiului Tău şi Dumnezeul nostru.

Elena Solunca Moise

Sf. Mănăstire Surpatele

Sursa: Ziaristi Online