Elena Solunca Moise

Rugăm pe Tatăl nostru Ceresc să ne dea pâinea ce de toate zilele atât de folositore  vieţii petrecută întru sfinţire prin lucrarea ascultătoare a voii Sale. Înainte însă,cerem să se voia Sa şi să se sfinţească numele Său la fel cum sfinţit este în ceruri, într-o înţelegere a împlinirii omului prin lucrarea voii sale. Nichifor Crainic considera sfinţenia ca adevărata împlinire a umanului. Aşa omul se aseamănă îngerilor din ceruri,care ascultă cuvântul Său şi fac voia Sa. Registrul parcă se schimbă brusc şi cerem „pâinea noastră cea  de toate zilele” iar gândul poartă spre alte cuvinte ale Mântuitorului cum că mâncarea Sa este a face voia lui Dumnezeu. A face voia Părintelui Ceresc i-a fost dorire neîntreruptă şi a făcut-o pilduitor până la răstignirea pe Cruce urmată de Înviere. Pilduitor, pentru că aşa se cuvine şi nouă a face, conştienţi că Domnul este singurul care, voindu-ne binele, îl face deşi noi, nu odată ne arătăm nerecunoscători, spunem că al nostru este meritul, deşi este numai o părere. Înmulţirea pâinilor aminteşte  de mana căzută din cer, venită de la Dumnezeu pe vremea când încă nu se făcuse cunoscut oamenilor, atotputernic în identitatea perfectă sieşi a-tot-suficiemtă a lui „Eu sunt Cel ce sunt”.

Astăzi, făcând rememorare despre înmulţirea pâinilor, reţinem că, atunci când ucenicii i-au spus lui Hristos că nu au de unde da  mâncare mulţimilor care Îl urmaseră spre a-I asculta Cuvântul izvorâtor de viaţă, le-a spus: „Daţi-le voi să mănânce!”. Aceşti oameni  despre care nu ni se spune dacă erau sau nu săraci, L-au urmat mergând pe malul apei când El le vorbea din corabie. Lăsaseră în urmă toate ale lor ca să-L asculte pe Hristos cuvântându-le despre împărăţia cerurilor care se apropia. Acea împărăţie pe care trebuie să o căutăm mai întâi şi nu o putem face dacă nu ne pocăim, nu ne cercetăm cele făcute spre despărţire de ceea ce am greşit cu voie sau fără de voie, cu ştiinţă sau fără de ştiinţă. Grea încercare fiindcă ştiinţa în deplinătatea ei nu este cu mult peste  puterea omului iar poruncile ne-au fost date tocmai pentru ca a preîntâmpina răul şi a îndrepta paşii spre lucrarea binelui. Când recunoşti rugându-te că „ştii că nu ştii nimic” şi mai adaugi că nici asta nu ştii, poruncile Ziditorului a toate sunt  repere ale  vieţii, îndreptare  pe drumul ieşirii din efemeritatea „clipelor la fel”. Pentru asta, trebuie să ne despărţim de grija lumească ca de o haină învechită şi asta au făcut cinci mii de oameni urmându-I lui Hristos. Dacă ţinem seama şi de femei şi de copii, numărul lor creşte peste zece mii, şi toţi au urmat Mântuitorului fără să se gândească la cele ale zilei – ce vor mânca, ce vor bea sau unde se vor adăposti. Când omul ia hotărârea de  a urma pe Hristos, nu are importanţă vârsta sau condiţia socială, este un fel de egalitate ce ţine de libertatea fiecăruia, o libertate de alegere pentru că toţi suntem chemaţi şi numai cei care vor urmează chemării. Aşa şi spune Hristos: cel ce vrea să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie. Paradoxal, hotărârea de a urma lui Hristos, Dumnezeu adevărat şi Om adevărat nu dizolvă personalitatea, ci dimpotrivă îi oferă un prilej optim de a şi-o modela întru asemănare cu Creatorul. Demni de a-I fi urmat, ucenicilor li s-a făcut milă şi L-au rugat pe Hristos să-i lase să plece după mâncare că vremea era trecută şi prima aşezare omenească era departe. Până aici poate ajunge mila omenească poticnindu-se de neputinţa de a merge mai departe.

Spre uimirea lor Hristos le-a spus: „N-au trebuinţă să se ducă”. Aşa era:  Cum  să cauţi pâine în altă parte când eşti împreună cu Cel ce este Pâinea vieţii însăşi? Este aici o fericită îmbrăţişare a realului cu sacru, în care sacrul îmbogăţeşte realul fără a se sărăci pe sine în nici un fel şi, mai mult, se îmbogăţeşte pe sine nemărginit. Când a auzit că nu au decât cinci pâini şi doi peşti, Hristos a cerut să le aducă şi, primindu-le, mai întâi a binecuvântat. Binecuvântarea este o datorie faţă de Dumnezeu de la care primim „toată darea cea bună şi tot darul desăvârşit”, singurul ce poate spori din sine firea fără margini iar cuvântul lui Hristos este unul al împlinirii. O datorie ce ne apropie de Părintele ceresc ca de un izvor de apă vie. Apoi a frânt pâinile, anticipând frângerea propriului trup pe Cruce care astfel a îngemănat Răstignirea şi Învierea. Hermeneuţii consideră cele cinci mii de oameni reprezintă cele cinci simţuri care asigură viaţă trupului, omul biologic cu nevoile lui de viaţă cotidiană concretă. Or, aceşti oameni îl urmau pe Hristos presimţind că viaţa este cu mult mai mult decât mâncare, băutură, haine şi un acoperiş deasupra capului iar El le dezvăluia această taină dătătoare de viaţă. Altădată, în pustiul Carantaniei, când vrăjmaşul, ispitindu-L, i-a spus să prefacă pietrele în pâini spre a dovedi că este Fiul lui Dumnezeu, Hristos i-a răspuns: Nu numai cu pâine se va hrăni omul, ci cu tot cuvântul care vine de la Dumnezeu. Iar Hristos este Pâinea vieţii. Cei doi peşti semnifică viaţa care  prin Hristos redobândeşte  veşnicia pe care omul o pierduse din trufie, făcând voia sa şi nu a Celui care din preaplinul iubirii Sale i-a dat viaţă ca să-i fie dimpreună. În primele veacuri ale creştinătăţii, creştinii prigoniţi se ascundeau în catacombe şi foloseau de peşte ca semn de recunoaştere a identităţii lor spirituale. A frânt deci pâinea, a dat-o ucenicilor, cărora, în acest fel, le-a încredinţat misiunea de a duce mai departe în zarea timpului învăţătura Sa: „Drept aceea, mergeţi şi învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit Eu vouă.” Tâlcuind mai departe, Sf. Nicolae Velimirovici spune că cele douăsprezece coşuri rămase cu firmituri de pâine reprezintă mulţimile care s-au hrănit mai apoi din ele.

„Daţi-le voi să mănânce!” îndemn la milostivirea neînvăluită care şterge multe păcate şi ne îmbogăţeşte în Dumnezeu. Milostivirea, formă de manifestare a iubirii este,mai înainte de toate, a lui Dumnezeu şi lucrând-o, ne asemănăm Lui după cuvintele: „Fiţi milostivi, cum Tată vostru cel din ceruri milostiv este”. Se cere ca milostivirea să fie  făcută cu discreţie, cu grijă  astfel încât cel care primeşte să nu se simtă umilit iar cel care dăruieşte  să nu se trufească  pentru că nu dă din ale lui, ci din cele ale Domnului: „Ale Tale dintru ale Tale, Ţie îţi aducem de toate şi pentru toate.” Milostivirea este, mai presus de toate recunoştinţă pentru darurile primite – sănătate, putere de muncă, pricepere, înţelepciune, bunătate. Da, sănătate şi medicii constată astăzi că oamenii cu care făptuiesc binele se îmbolnăvesc mai greu, se vindecă mai uşor şi văd în asta o încercare prin care se pot apropia de Dumnezeu.   Bunătate mai cu seamă pentru că „numai Dumnezeu este Bun” şi din bunătatea Lui noi vieţuim pe pământ cu nădejde în viaţa veacului viitor. Scrutându-ne cu sinceritate faptele simţim cum creşte în noi puternic nevoia de pocăinţă şi binecuvântare, pentru că, de-ar fi după cele ce facem am pieri chiar înainte ca mânia Domnului să se abată cu dreptate asupra noastră. Cu mult mai bogaţi duhovniceşte, străbunii noştri foloseau o expresie lămuritoare – „milostenie cuviincioasă”, lăsând a înţelege că  ea poate fi şi mimată în forme dibaci răstălmăcite care îi prăduiesc înţelesurile duhovniceşti. Noi, obsedaţi de pragmatism şi eficienţă spunem doar „milostenie”, repede lunecând spre secularizare ocultată, secularizare totuşi. Asta pentru că este, bunăoară, milostenia ce râvneşte la răsplată pe măsură sau chiar cu asupra de măsură. De aceea nu de puţine ori auzim a reproş cuvintele „cât bine nu i-am făcut?!” rostite de cei care vor înmulţirea „binelui” doar pentru că le pare, le pare doar, că ei o fac de la sine, din ale lor. Mai este milostenia fariseică, făcută în momente strategice pentru „imagine”, pandemică în zilele noastre. Cei care o fac cu dezinvoltură zornăitoare uită că tot ceea ce „omul descoperă, Dumnezeu acoperă” şi ceea ce „omul acoperă, Dumnezeu descoperă”. Banii pe care îi dăm cu un gest grăbit cerşetorilor sunt adesea o amăgire pentru a ne arăta  nouă înşine şi celor din preajmă  aşa-zisa milostivire. Sf. Vasile cel Mare spunea că trebuie să transpire banul în mână înainte a-l da. Cuvintele sunt deosebit de actuale astăzi pentru că adevăraţii săraci, care muncesc şi nu cei leneşi, au o demnitate a lor pe care avem datoria să o respectăm. Cineva povestea cum o bătrână bolnavă privea la vitrina unei cofetării. Când un domn a vrut să-i dea pomană, a refuzat politicos. Inspirat, domnul a insistat şi i-a spus să se considere invitata lui şi să-şi aleagă ce vrea. S-a înviorat, a mulţumit şi a cerut cea mai ieftină prăjitură.

De aceea, sfetnic înţelept este dreapta cumpănire pentru ca milostenia să nu fie poticnire,  folosită pentru proliferarea unor obiceiuri dăunătoare pe care mas-media le prezintă spre atragere aminte.  Milostenie este să ajuţi un copil sărman să meargă la şcoală, nu să dai doi lei unui alcoolic învederat care refuză tratamentul. Exemplele pot continua.  Cei mai catolici decât papa pot amenda uşor aceste cuvinte, spunând acuzator că nu se cade a judeca pe alţii. Aşa este, doar că aici nu e vorba de judecată, ci de acea dreaptă cumpănire a vorbelor şi mai ales a faptelor de fiecare zi.  Altfel, în deşert vorbim de criza spirituală a contemporaneităţii şi chiar de secularizare. Oare nu  această „nejudecare” vinovată netezeşte terenul prielnic pentru fuga de răspundere ce dă iluzia păgubitoare că astfel ne facem vrednici deopotrivă de lauda oamenilor şi împărăţia cerurilor? Şi mai apoi, cine ştie unde este hotarul între „nejudecare” şi „învoiala la păcat”? Revenind, milostivire este şi cuvântul alinător dat în clipe de necaz sau deznădejde, cum milostivire este a-l ajuta cu iubire discretă pe frate să înţeleagă o situaţie ca singur, în deplină cunoştinţă de cauză, să ia o hotărâre înţeleaptă. „Vorba dulce” care mult aduce şi celui care îi este adresată şi celui ce o rosteşte este şi ea milostivire. Azi am cam uitat de această „vorbă dulce” şi am înlocuit-o cu „dulcegăriile”  de toate felurile. Obsedaţi de folosirea tehnicilor de ultimă oră alungăm înţelepciunea celor dinainte care în pilde, parabole şi metafore descriau o lume a „misterului spre revelare”.

Înmulţirea pâinilor s-a petrecut în pustiu, în cel real, dar cu osebire în pustiul sufletesc care se extinde, iar cei care au avut parte de ea îl urmau pe Hristos spre ascultarea cuvintelor vieţii veşnice. Este ca o dăruire de sine, care nu ştim dacă şi cum aduce vreo dobândă, dar sigur ne aşează paşii pe calea dăinuirii. De aceea frângerea pâinilor este asimilată cu Sfânta Euharistie, mulţumire deci prin care ne facem părtaşi Cinei celei de taină. Într-una dintre rugăciunile premergătoare spunem „Cinei Tale celei de taină, astăzi Fiu al lui Dumnezeu părtaş mă primeşte, că nu voi spune duşmanilor Tăi taina Ta, nici sărutare vicleană nu-ţi voi da ca Iuda. Ci ca tâlharul, mărturisindu-mă strig Ţie: Pomeneşte-mă Doamne când vei veni întru împărăţia Ta.” Să nu uităm, fie şi o clipă, valoarea cuvântului rostit şi felul în care o facem, pentru că el poate aduce sănătate, linişte, pace, după cum poate îmbolnăvi, tulbura sau chiar ucide sufleteşte mai întâi, trupeşte apoi. Dimpreună cu ruga este angajarea pe care să ne-o asumăm „in integrum”, cum se spune, ca nu cumva ruga să ne fie păcat. Ne dumirim de ce nu puţini sunt care consideră ortodoxia grea, chiar „imposibilă”. S-ar putea ca aşa să fie, însă cel care şi-o doreşte cu ardoare va descoperi curând spre iluminare că nu este singur, că Hristos este cu el fără încetare, gata să-l ajute să-şi ducă propria-i  cruce spre mântuire. Împreună-i este şi Maica Sfântă care, în înţelepciunea neprihănirii sale, cheamă spre pocăinţă şi  „cale de întoarcere”, ne ajută să facem „tot ce spune” Fiul ei. La Sfânta Mănăstire Surpatele Vâlcea este o icoană făcătoare a Maicii Domnului, Smolenscaia. Icoana, în tonuri de galben auriu, o înfăţişează pe Maica vieţii veşnice învăluită în lumină pentru că prin ea ni s-a născut Cel ce este „Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat”.

Înmulţirea pâinilor spre hrană a trupului şi sufletului ne aduce mai aproape veşnicia ivită din preaplinul sufletului însetat de Dumnezeu. Ca virtute, milostivirea cuviincioasă, cheamă după sine toate celelalte, ca o cloşcă puişorii ei; este renunţare la cele ale împărăţiei lumeşti spre deschide calea spre în împărăţia cerurilor;  renunţarea la clipă pentru a primi dăinuirea, la trecător pentru a fi moştenitor al vieţii veşnice. Şi ce comoară poate fi mai mare decât ascultarea vrednică a cuvintelor sfinţitoare: „Fiţi milostivi, cum Tatăl vostru Cel ceresc milostiv este”?

Elena Solunca Moise

Sf. Mănăstire Surpatele

Sursa: Ziaristi Online