Toate câte cereţi, rugându-vă, scrie Evanghelistul Marcu, să credeţi că le-aţi şi primit şi le veţi avea. E ca o provocare, cu deosebire pentru omul contemporan, care locuitor al clipei fiind se consideră, numai pentru aceasta moştenitor al veşniciei. Un astfel de om se poate întreba la ce mai este bună rugăciunea? Şi dacă e totuşi folositoare, de ce atâtea rugăciuni nu se împlinesc, mai ales acum când rugăciunea e un fel de marfă şi vedem pe diferite site-uri texte de rugăciune care vor să convingă că citite doar împlinire? Apoi, Domnul ştie mai bine ce ne este necesar şi folositor pentru că voia lui este Bună cum Bun este cel de la Care vine „toată darea cea bună şi tot darul desăvârşit”.  Aşa este, dar Domnul vrea să vadă dorinţa noastră, el nu se impune, dimpotrivă  ne vrea împreună-lucrător cu El întru îndumnezeirea omului.   Pildă vrednică de luat aminte spre lucrare  îl avem pe Avraam pe care Domnul l-a încercat spre întărirea lui în credinţă şi, gândind la el să ne întărim în rugăciune, singura şi netăgăduita cale spre împlinire. În înainte de vindecarea celor doi orbi şi a omului mut, Hristos, fiind în Capernaum, a înviat pe fiica dregătorului Iair. În drum spre casa Lui fiind, a vindecat o femeie care avea o scurgere de sânge de doisprezece ani, exact vârsta copilei moarte. Ruşinată de starea ei, femeia nu s-a rugat dar, cum credinţa îi era mai mare, s-a atins doar şi s-a tămăduit. Hristos simţit şi, cu blândeţea-i dătătoare de linişte şi pace i-a spus: „Îndrăzneşte fiică, credinţa ta te-a mântuit”. O numeşte „fiică” şi este astfel prin credinţa sinceră şi puternică  pe care o avea, expresie a curăţiei inimii căci, scrie Teofan Zăvorâtul că „nu raţiunea este potrivnică credinţei, ci inima destrăbălată.” În această „mântuire” aflăm o bogăţie mai de preţ decât vindecarea, care începutul ei bun. A înviat apoi copila pe care a dat-o părinţilor  care i-au dat viaţă iar vestea a străbătut întreg ţinutul. Îndepărtându-se Hristos, doi orbi se ţineau după El cu perseverenţă strigându-şi ruga: „Miluieşte-ne pe noi, Fiule al lui David!”, mărturisind prin aceste cuvinte credinţa că El este Fiul lui Dumnezeu întrupat. Tot perseverenţă, semn al credinţei lor nestrămutate, au arătat şi apoi, când Hristos a intrat în casă şi El i-a întrebat întru mărturisire paideică: „Credeţi voi că pot să fac Eu aceasta?” Îi auzim cum, parcă iluminaţi au zis cu întreaga fiinţă, căci aşa se cuvine a mărturisi credinţ: „Da Doamne!”. S-a atins doar de ochii nevăzători şi, minune, au început să vadă. E de natură să tulbure cuvintele care au fost rostite atunci „cu asprime”: „luaţi seama să nu ştie nimeni!” E o „asprime” ce dă măsura smereniei lui Dumnezeu, întărindu-i dorinţa spre a-i convinge. Aşa a înţeles Sf. Ioan Gură de Aur care sfătuieşte să fim smeriţi când facem binele aproapelui şi explică limpede şi de ce: „să nu căutăm laudele altora, căci prin aceasta noi batjocorim pe Stăpânul nostru, fiindcă trecem pe lângă Dânsul ca şi cum nu ar fi destoinic a ne admira izbânzile noastre şi alergăm la laudele oamenilor…noi, uitându-ne la oameni facem totul de ochii lor”. În altă parte, tot el spune că anume Domnul l-a făcut pe om trup şi suflet ca „atunci când e stăpânit de mândrie , omul să se smerească prin neputinţa şi lipsa de valoare a trupului său, iar atunci când îi vin în minte gânduri de înjosire a firii sale omeneşti, să prindă curaj, gândindu-se la valoarea sufletului său nemuritor.”

Bucuria celor vindecaţi era peste puterea lor de a o stăpâni şi  „L-au vestit în tot ţinutul acela”. Aşa cei doi care înainte nu vedeau, împreună cu cel fără grai, s-au făcut apostoli ai lui Hristos, dând mărturie a minunii făcute. Toţi erau uimiţi şi recunoşteau că „Aşa ceva nu s-a arătat în Israel”. De fapt, Hristos a făcut minuni atât de mari cum nimeni nu a făcut nici înainte şi nici după El. Ca şi altădată,fariseii s-au mâniat peste măsură dându-şi pe faţă ce aveau în inima lor şi, cum nu aveau cu ce să-L contrazică – nici vorbă înţeleaptă, nici faptă ziditoare – s-au folosit ca şi  de alte ori, de minciună, decretând obraznic: „Cu domnul demonilor scoate demoni”. Ar fi de compătimit „orbirea” lor dacă nu şi-ar asocia ura şi minciuna spre a-L omorî pe Cel ce este Viaţa Însăşi, Care biruind moartea cu moartea şi Învierea Sa ne-a lăsat moştenire Iubirea în şi prin care totul viază pentru că Însuşi Dumnezeu este Iubire.

În felul acesta ei fariseii, se arătau pe ei înşişi ca slujitori ai diavolului şi care îi stăpâneşte prin bănuială, neîncredere, îndoială, adică prin tot ceea ce se întoarce înapoi spre ei cu o furie sporită. Însăşi perseverenţa lor este tot opera vrăjmaşului. Fără să-şi dea seama sunt proprii lor osânditori şi condamnaţi a fi la marginea nefiinţei de unde începe abisul de nepătruns al întunericului. Cu o anume dibăcie, care nu lipseşte fariseilor de ieri şi de astăzi, ei pot găsi motive de apărare câtă vreme lumea în care trăim este departe de perfecţiune. Dar asta nu înseamnă, nici pe departe că, în dorirea unor măriri efemere, trebuie să le primim în suflet şi să-i facem sălaş. Să ne amintim, că a treia ispită cu care demonul l-a încercat pe Hristos în pustiul Carantaniei când i-a spus că-i dă toată puterea dacă i se închină, iar Hristos i-a răspuns şi spre luarea noastră aminte:Piei înapoia Mea Satană, căci scris este: Domnului, Dumnezeului Tău să i Te închini şi numai Lui unuia să-i slujeşti. Şi au venit atunci îngerii să-i slujească. Ori, fariseii se închinau cu fală lui Dumnezeu şi o făceau cu mult zel ca să-şi acopere falsitatea inimii.

Cei vindecaţi au început a-L propovădui pe Hristos, căci spunea Valeriu Gafencu, „Cine crede fără a fi misionar, acela n-a cunoscut încă frumuseţea credinţei”; o frumuseţe care-i dă tărie şi splendoare proprie celui care L-a primit pe Hristos în inima sa.

Elena Solunca Moise

Sursa: Ziaristi Online