Hristos a vindecat pe cei doi demonizaţi din Gadara şi, în loc să mulţumească după cuviinţă, locuitorii l-au „rugat” să plece. Cutremurătoare rugăminte, dar firească pentru o lume care, şi dacă spune că se închină lui Dumnezeu, slujeşte cu sârg lui Mamona; o lume care preferă câştigul material cu orice preţ – chiar şi omul. Oare câţi dintre noi nu facem la fel? Probabil că destul de mulţi dacă ţinem seama că specialiştii constată că afecţiunile psihiatrice au crescut într-un ritm îngrijorător. Un Părinte spunea odată că atunci când nu sunt duhovnici buni, spitalele de psihiatrie sunt pline de bolnavi. Să ne punem la suflet faptul că Hristos a alungat demonii fără să i se fi cerut, ştiind că cei posedaţi erau iresponsabili şi dorind să-l ajute, să-i redea libertatea de a fi ei înşişi. Demonizatul nu mai are „sine”, este doar biologic om, spiritual este înstrăinat de sine, lipsit chiar de puterea de a-şi „reveni în sine”. Poate presimţea că locuitorii Gadarei în loc să-I fie recunoscători îl vor „ruga” să plece. Cu ochii inimii parcă îl vedem cum s-a îndepărtat însingurat, fără să rostească un cuvânt. Cel de care ascultă întreaga fire şi tocmai domolise furtuna, s-a supus voii oamenilor. Stăruie aproape îndoliat gândul că dintre aceşti oameni au fost cei care au preferat să-l elibereze pe tâlharul Baraba iar pentru Hristos au găsit un singur cuvânt: „Răstigneşte-L!”

S-a urcat Mântuitorul în corabie şi a plecat spre Capernaum, cetatea Sa, unde l-au întâmpinat de patru oameni care purtau pe targă un slăbănog. În necuprinsa-i iubire şi milostivire, Hristos nu a mai aşteptat să fie rugat şi, „văzând credinţa lor”, a spus încurajator: „Îndrăzneşte, fiule, iertate sunt păcatele tale”. „Îndrăzneşte”, cuvânt de natură să dea credinţei puterea de a vedea dincolo chiar de speranţa cu care, neîndoielnic, cei patru veniseră la El; cuvânt rostit blând mângâietor, alinător şi însoţit de iertarea păcatelor şi vindecare dă o imagine deplină a lui Hristos, Cel care a luat toate bolile noastre. Iubirea pentru Dumnezeu este una a cutezanţei cuvioase care-L recunoaşte, îi slujeşte şi se roagă: Doamne, ştiu că face precum vrei Tu, fie întru mine, voia Ta. Hristos i-a spus cu drag „fiule”, l-a „înfiat” adică, odată cu ştergerea abaterilor de la Lege, expresia supremă a voii celei bune a lui Dumnezeu. Aceste abateri de la lege l-au făcut incapabil să meargă, l-au legat de patul suferinţei, degradându-i umanitatea pe care Hristos, Fiul Omului, i-o redă dintru început spunându-i „fiule”, cuvânt pe care nu l-a mai folosit. Poate să fi fost chiar tânăr şi, în sinea lui, se ruşina de ceea ce făcuse, vizibil acum de toţi prin neputinţa care-l imobiliza. Poate avea şi conştiinţa lor dar nu avea tăria să se apropie de Vindecătorul sufletelor şi trupurilor. Câtă putere au, în astfel de situaţii, cuvintele Mântuitorului pline de negrăită blândeţe: „Îndrăzneşte fiule”. I-a venit în ajutor iubirea prietenilor, care, foarte probabil, ca o rugăciune l-au adus la „Cel prin care toate s-au făcut”. Se ţese aici o legătură trainică între credinţa în Dumnezeu, chiar dacă nu o numesc, şi iubirea pentru aproapele lor, una pe alta îmbogăţindu-se. Ne amintim că pe slăbănogul de la Vitezda, care aştepta de amar de vreme pe cineva să-l arunce în apa tămăduitoare, Hristos l-a întrebat: Vrei să te faci sănătos? Întrebarea părea retorică dar prin ea, cel paralizat îşi mărturisea condiţia: „Doamne, nu am om”. Era adică singur şi, ne amintim, că încă de la facere Ziditorul a spus: „Nu este bine ca omul să fie singur.” Hristos s-a făcut Om să fie mereu în preajmă spre ajutor celor însinguraţi. Sunt mulţi însinguraţi şi numărul lor creşte, pentru că „singur poţi fi şi printre oameni.”

Fariseii însă, cei care se considerau cunoscători a toate şi doreau să fie ascultaţi fără cârtire se arătau primii care încălcau Legea pe care o propovăduiau şi grabnic mustrători ai celor care, după părerea lor strâmbă nu se conformai ei. Cum Hristos cunoştea prea bine vicleşugul gândirii lor, i-a întrebat direct, făcând imposibilă orice replică: „De ce cugetaţi cele rele în inimile voastre?” Aşa este deoarece, în altă parte, Hristos spune cu limpezime că „din inimă ies: gândurile rele, ucideri, adultere, desfrânări, mărturii mincinoase, hule.” Presimţea încă David când cerea lui Dumnezeu: „Inimă curată zideşte întru mine şi duh drept înnoieşte întru cele dinăuntru ale mele.” Uitaseră farisei toate acestea, preocupaţi de curăţenia părţii exterioare a paharului, la ritualuri care deveniseră goale de conţinut şi nu mai transmiteau nimic. De altfel, ştiinţa contemporană confirmă legătura din inimă şi creier şi se conturează o nouă disciplină cardio-neurologia. Drept urmare, hula fariseilor a fost admonestată cu bună dreptate. Hristos a vindecat pe slăbănog, arătând tuturor, chiar şi celor ce nu voiau să vadă, minunea ca fel propriu de a lucra a lui Dumnezeu. Orbirea de nevindecat a fariseilor se vădeşte şi în faptul că nesocotesc un fapt elementar: hula nu are cum face rău în vreun fel lui Dumnezeu, dar face cu prisosinţă omului. Spun Sfinţii Părinţi că „omul care se îndreptă datorită fricii se întoarce iute la răutatea lor”, fapt evident la farisei cu deosebire pentru că ei care ăl făcuse, după viclenia lor până şi pe Dumnezeu un fel de idol. În contrast, Mântuitorul arată că nu teama este plinitoarea Scripturii, ci Iubirea; nu vorba mustrătoare, ci blândeţea este mai puternică şi a ei este, în cele din urmă biruinţa deplină şi definitivă. În aceste cuvinte mângâietoare, „îndrăzneşte fiule” descifrăm pe altele mai încurajatoare: „Îndrăzniţi, Eu am biruit lumea!” Totuşi, mai plutea ca o umbră ecoul cuvintelor „ iertate îţi sunt păcatele” şi asta deoarece le rosteşte oarecum impersonal, tocmai nimerite ca fariseii să găsească pricină de învinuire. Intrând în „jocul” lor, Hristos îi întreabă ca o provocare: „Ce este mai lesne a zice iertate îţi sunt păcatele sau a zice i-aţi patul tău şi umblă?” Altfel spus, a însănătoşi un trup minat de boală sau a rosti doar a ierta păcatele? Se ştia că păcatul este pricina bolii şi ne amintim de orbul din naştere, când ucenicii L-au întrebat pe Hristos dacă a păcătuit el sau părinţii lui iar fariseii s-au grăbit să-l numească păcătos pe el şi pe părinţii lui. Doar cu puţin înainte ce Mântuitorul spusese ucenicilor că nu a greşit nici el şi nici părinţii, ci ca să se vadă lucrarea lui Dumnezeu.

Ca şi alteori, Hristos se înfăţişează întocmai cum îl proorocise Sf. Ioan Înaintemergătorul: „Iată Mielul lui Dumnezeu Cel ce ridică păcatul lumii.” Şi toate au mers într-un crescendo, uimirea făcându-se poartă a înţelegerii spre a-L urma pe Cel care este „Calea, Adevărul şi Viaţa”. Apogeul este în momentul răstignirii, când Hristos se roagă: „Părinte, iartă-le lor că nu ştiu ce fac.” Spunând lui Dumnezeu „Părinte” Hristos, care s-a numit adesea „Fiul Omului”, s-a arătat în deplinătatea Sa ca Fiu al Lui Dumnezeu. Până atunci, oamenii l-au considerat ca pe unul dintre ei şi de aceea „mulţimile s-au mirat şi au slăvit pe Dumnezeu şi au slăvit pe Dumnezeu; Care a dat oamenilor o putere ca aceasta.” Au spus „Le-a dat oamenilor” pentru că nu puteau vedea dincolo de Hristos Omul, asemenea lor, pe Fiul lui Dumnezeu. Era ca şi cum trupul lui Hristos era piatră de poticnire pentru puterea de a-I recunoaşte firea cea dumnezeiască. Era cu adevărat o piedică pentru că ei ştiau că „Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată”. Nu puteau trece mai departe din cauza inimii lor împietrite şi nu înţelegeau cum „Fiul cel Unul-Născut, Care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut.”

Mulţimile aduceau deci slavă lui Dumnezeu, cum cuvine-se s-o facem şi noi pentru toate şi în toată clipa pentru că fiecare clipă, fiecare zi este un dar al Iubirii Lui de necuprins pentru mintea noastră. Sf. Ioan Gură de Aur îndeamnă „să facem toate spre slava lui Dumnezeu” şi s-o facem ca o datorie sfântă, care împlinită după cuviinţă în faptele de zi cu zi, să ne facă părtaşi împărăţiei cerurilor”. Apoi, a aduce slavă lui Dumnezeu este o bucurie negrăit mai mare decât rugăciunea de cerere. Blândeţea îngemănată cu smerenia lui Hristos dă putere lucrătoare a binelui prin slujirea aproapelui. Hristos nu a spus „faceţi binele”, imperativ mai greu de înţeles şi urmat din pricina numeroaselor semnificaţii ale „binelui”. El îndeamnă: „Fiţi buni cum Tatăl vostru Cel din ceruri bun este!” şi a şi arătat-o pe deplin şi, am spune, cu asupra de măsură. Blândeţea se dezvăluie pe sine, vindecătoare a sufletului mai întâi şi apoi a trupului; adică tămăduire deplină căci aşa ne doreşte Domnul, Care ne-a făcut după chipul şi asemănarea Sa. Puterea cuvântului folosit cu chibzuinţă este dată de credinţa în Dumnezeu Cel Milostiv şi Iubirea Lui care e cu noi până la sfârşitul veacurilor. Dar asta numai dacă Îl chemăm şi nu-L „rugăm” să plece dintre noi cu îndoiala gândului, cu vorbe înşelătoare sau fapte tăgăduitoare.

Într-o lume intoxicată de propria-i agresivitate, Hristos ne arată că blândeţea, îndeaproape urmată de smerenie, depăşeşte cu mult forţa, în viaţa noastră parcă prea adesea fiind distrugătoare. Cuvintele mustrătoare ale fariseilor s-au stins în propriul vid chiar dacă înainte au răsunat puternic asemenea unor butoaie goale pe uliţele unui sat pustiit. Hristos ne arată că forţa urii poate ucide, dar Iubirea aduce înviere şi viaţă prisositoare în veşnicie. Împreună cu Părintele Stăniloae să ne rugăm: „Doamne, Dumnezeul meu, zi sufletului meu: scoală-te, vino şi îmi urmează Mie! Fii îndelung răbdător cu mine, căci doresc să slujesc împreună cu Tine, Iubitorule de oameni, slavă Ţie!” Să căutăm adică a face „voia lui Dumnezeu” ca să-I sfinţim numele Lui pe pământ aşa cum îngerii o fac în ceruri. Pilde avem sfinţii care s-au învrednicit a face atâtea şi atâtea minuni, pentru că, o spunea încă David, că Dumnezeu lucrează prin sfinţii Săi.
„Îndrăzneşte fiule, iertate sunt păcatele tale”, este, totodată, şi un îndemn să îndrăznim a ne ridica din „slăbănogirea” sufletului ca bun început pentru ca, prin iertarea păcatelor, să urmăm urcuşul de tainică lumină a iubirii. Parcă îl auzim pe Părintele Justin Pârvu: „Omul trebuie iubit. Dar ca să-l iubeşti trebuie să-l înţelegi. Dacă îl vezi căzut acolo, neapărat trebuie să te gândeşti că trebuie să-i dai o mână de ajutor. Iubirea aproapelui este prima treaptă spre mântuire, pe treapta asta trebuie să repeţi pentru marea iubire de Dumnezeu.” Aşa este, înţelegerea este înainte-mergătoarea iubirii, căci înţelegând nu mai poţi urî, singura „neputinţă” ce poate fi binecuvântată. Cum iubirea de aproape este una cu iubirea de Dumnezeu, să ne amintim că Hristos a spus: „Cel ce vrea să fie mai mare între voi, să fie slujitorul vostru.” Dacă suntem creştini, şi nu doar ne „numim”, e timpul prielnic să trecem de la „moraleme”, cum le numea un părinte contemporan, mediatizate până la intoxicare, la slujirea adevărată ca început de drum spre desăvârşire, cum arată Hristos.

Oamenii care l-au adus pe slăbănog la Hristos au slujit Iubirii dumnezeieşti după priceperea şi puterea lor – l-au dus la Hristos. Restul a făcut Domnul cum o face mereu – în chip minunat. Puterea rugăciunii se vădeşte aici în toată supremaţia ei ca rugăciune pentru fratele nostru aflat în durere sau necaz. Ne rămâne a ne curăţa inima ca s-o facem locaş Domnului, loc al împărăţiei cereşti şi, negreşit, toate celelalte se vor adăuga nouă. În primul rând şi mereu mulţumire şi slavă să aducem pentru toate darurile prin care suntem îngăduiţi să ne împărtăşim cu Lumina din Lumina Sa.

Elena Solunca Moise

Sursa: Ziaristi Online