“Misiunea profesorului universitar e mare sau e nulă, după cum el o înţelege şi o poate realiza. Nu e nimic mai greu şi nu e nimic mai uşor, după cum o iei. Poţi fi profesor universitar repetând un singur curs viaţa întreagă fără obligaţia ca acel curs să aibă o contribuţie personală. În acest caz, profesorul poate fi înlocuit foarte bine cu o placă de gramafon aşezată pe catedră.
Poţi fi profesor universitar utilizând disciplina ta numai ca pretext pentru a improviza în faţa studenţilor o vorbărie de cafenea, care să umple o jumătate de oră sau chiar un sfert. Poţi să nu vii la curs decât de câteva ori pe an, nici măcar o dată pe lună, pentru că salariul ţi se poate servi direct la domiciliu contra unui bacşiş dat curierului.
Nimeni nu e liber ca profesorul universitar. Dar adevăratul profesor universitar trebuie să fie nepărat un creator de ştiinţă, un informator şi un deschizător de orizonturi în specialitate, un povăţuitor metodic în munca discipolilor şi, dacă e posibil, un om care să le pună înaintea minţii o concepţie de viaţă, un crez pentru care ei să simtă că merită să trăiască şi să muncească. Sub aparenţa celei mai largi libertăţi, nu e om mai controlat ca profesorul universitar.
De câte ori se suie pe catedră, de atâtea ori se supune unei multiple judecăţi critice, cu atât mai ascuţită cu cât vine de la tineri nedeplin formaţi, dar care vor să se formeze. Eu m-am suit întotdeauna pe catedră imaginându-mi că am sub ochi multiplicat de câteva sute de ori, pe studentul care am fost eu, lacom să aflu lucruri noi, pretenţios din cale-afară ca aceste lucruri să-mi fie date într-o formă impecabilă şi arzând de dorul să fiu ridicat în regiuni mai presus de mine, iar dacă se poate, să rămân cu mintea spânzurată de cuiele de aur ale cerului. Pe acest student, care îşi examina critic profesorii din ţară şi din străinătate, dând de pământ cu cei mai mulţi dintre ei, ştiu sigur că nu l-am mulţumit deplin; dar citind atâtea mărturisiri publice ale discipolilor mei, am înţeles din ele, că nu în zadar am stat pe o catedră universitară.
Mai mult decât atât: nu o dată am fost acuzat de mişei, şi aceasta în incinta tribunalelor, că aş fi fost un corupător al tineretului. Acuzaţia i s-a aruncat în vremea lui de glorie şi lui Nicolae Iorga. Să nu amintim de Socrate, pentru că admiratorul lui Alcibiade şi magistratul tânărului Plato, a fost cu adevărat, din punct de vedere creştin, un corupător al tinerimii. Dar însuşi Mântuitorul lumii, care ridica pe tineri din coşciuge şi-i smulgea vii din putreziciunea mormintelor, a fost învinuit drept corupător al legii.
Oricine vrea să facă oameni vii, ridicaţi din adormirea mediocrităţii, oricine vrea să creeze o mentalitate nouă peste rutina mecanică a banalităţii, poate fi acuzat de rutinari şi proşti ca un corupător. Astfel de acuzaţii nu sunt decât recunoaşteri în răspăr ale înrâuririi binefăcătoare pe care o personalitate o exercită asupra contemporanilor.
Dacă pe tinerii aceştia i-aş fi considerat nişte plăvani legaţi de iesle şi i-aş fi hrănit cu paie, adăpându-i cu apă chioară, aş fi fost desigur un rândaş înţelept; dar eu i-am vrut bidivii cu aripi şi m-am străduit să-i hrănesc cu jăratec ceresc. Nu e aceasta, într-adevăr, coruperea unui regim alimentar practicat chiar în cantinele universitare?
Şi totuşi eu n-am făcut nici un fel de politică în Universitate. Teologia mistică, disciplina pe care am căutat s-o reînviez chemând-o în actualitatea spiritului din veacurile de slavă ale creştinismului, n-are în esenţa ei nimic temporal şi e, dimpotrivă, anistorică. Matematica însăşi nu e aşa de străină de politică precum e mistica… Dar singurele aluzii consecvente, pe care mistica le-ar îngădui într-un curs faţă de actualitate, n-ar fi altfel decât ostile oricărui fel de politică. În cursurile mele, care sunt litografiate, nu există nici măcar astfel de aluzii. Ca profesor de teologie, unde mânuirea termenilor pretinde o preciziune mult mai strictă decât în dreptul roman sau în anatomie, am înţeles să redactez aceste crusuri cu mâna mea şi să le ofer studenţilor.
Ştiu că sunt profesori care îşi comercializează cursurile, fie litografiate, fie tipărite. E dreptul lor, fiindcă e munca lor. Unii au abuzat în chip condamnabil, impunând această comercializare şi condiţionând examenele de ea. Eu am socotit că e mai nimerit ca munca mea s-o dăruiesc studenţilor, însărcinând cu litografierea pe cei mai săraci dintre ei. Astfel, orice adversar de bună credinţă – teoretic există şi sămânţa unor asemenea lighioane –, ar dori să-mi aducă vreo învinuire ca profesor n-ar avea decât să citească aceste cursuri.”
Sursa: Nichifor Crainic, Zile albe, zile negre. Memorii 1889-1944, Ed. Floare Albă de Colț, editie ingrijita de Florin Dutu, 2015, p. 292-293. Reproducerea textului de mai jos s-a facut de pe contul de Facebook Floare Alba de Colt, via Anomismia, cu multumirile portalului Ziaristi Online
