Elena Solunca Moise

Se spune că, odată,  Emil Cioran, cu superbia-i cunoscută i-a spus lui Mircea Vulcănescu că poporul român nu a dat lumii nici un sfânt. Senin, autorul „Dimensiunii româneşti a existenţei” nu l-a contrazis, a spus doar că ştie undeva, într-un sat uitat de lume, dar iubit de Dumnezeu, o bătrână care a făcut gropi în lutul podelei  tot bătând mătănii în cămăruţa ei cât o chilie. De această dată, autorul „Schimbării la faţă a României” nu a avut ce să mai răspundă. De răspuns, a răspuns fiecăruia viaţa. Mircea Vulcănescu a murit în cumplita închisoare de la Aiud, lăsând ca testament cuvintele: „Să nu ne răzbunaţi”. Da, el iertase şi se ruga ca nu cumva noi, dorind  a face  dreptate, să le răsplătim cu o aceiaşi „monedă”, căci nu acesta este răspunsul unui creştin ce ştie că e dator cu iubire până şi vrăjmaşului. S-a petrecut la Aiud, unde şi-au îngropat în suferinţă vieţile atâţia şi atâţia  reprezentanţi ai elitei româneşti de toate categoriile – intelectuali mai ales, dar şi muncitori şi ţărani.  Aici aerul este înmiresmat de sfinţenia lor iar localnicii îi numesc cu respectoasă iubire „sfinţişori” şi invită să mergem să-i vizităm în semn de datorie pentru cei ce acum ne aşteaptă. Cât despre Cioran, s-a stins din viaţă mai târziu într-o mansardă din Paris, bolnav de Alzheimer.  Loc sfinţit şi sfinţitor mai este la Sighetul Marmaţiei sau la Jilava şi peste tot unde creştinii români şi-au mărturisit credinţa cu viaţa sfidând ateismul comunist.

Părintele Dumitru Stăniloae scria că „creştinismul românesc a rodit în el şi din sine mulţi şi minunaţi sfinţi, chiar  dacă smerenia caracteristică poporului nostru sau împrejurările în care au trăit au făcut ca Biserica noastră să nu canonizeze decât un număr mic de sfinţi dintre ei şi aceasta după 1955”.  E drept că , în ultima vreme, au fost canonizaţi mai mulţi sfinţi dând comuniunii creştine ortodoxe  din timp şi peste timp anvergura unui „rug aprins”. Puterea creştinismului nostru stă în taină pentru că suntem singurul popor ortodox cu limbă de origine latină şi singurii latini ortodocşi. Apoi, taina presupune o comuniune de suflet şi minte deodată, neavând cum toarce în rostire împreuna trăire întru Duhul Sfânt.

Ca oameni sub „vremi”, ei aparţin unui loc şi timp anume, ca sfinţi  o transcende, ei sunt universali, căci, ne spune Părintele Dumitru, sunt purtători ai aceluiaşi Duh Sfânt revărsat peste apostoli în ziua Cincizecimii. Între ei, şi Sf. Ap. Andrei care a propovăduit creştinismul cu „râvnă şi pricepere, cu timp şi peste timp”, îngemănând la tot pasul cuvântul cu fapta.  Dacă cineva voia să-i mulţumească pentru vreo minune şi întreba cum s-o facă, răspunde: Te vreau pe tine pentru Hristos.

Un etos filocalic

Sfinţii români, câţi au existat, au fost cinstiţi încă din viaţa lor care a rămas pildă ca viaţa de acum s-o petreci cu grijă pentru viaţa veşnică. Această grijă anima pe cei din vechime şi povăţuiau mai ales pe cei mici să se poarte cu grijă. Nu era, nici pe departe, acea grijă faţă de moarte despre care a teoretizat existenţialismul, ci grija pentru viaţa de acum ca pregătire pentru viaţa veşnică. Ei nici nu… „mureau”; ei „plecau la Domnul” sau îşi dădeau sufletul Domnului. Apoi plecau spre „lumea de dincolo” cu care cei din lumea de aici puteau comunica prin taina rugăciunii.  Astfel, scrie Părintele Stăniloae, sfinţii români, „fie că au fost mucenici ai dreptei credinţe în secolul al IV-lea, sau în secolul al XVIII, fie că au fost ierarhi care au luminat poporul cu cuvântul şi l-au ajutat cu fapte, fie că au fost sihaştri ajunşi la cea mai mare înălţare a fiinţării lor în Dumnezeu, prin rugăciune pentru ei sau pentru credincioşi, au înălţat prestigiul dreptei credinţe şi chipul de om care trăieşte cu seriozitate la o treaptă care îi îndeamnă pe credincioşii de pretutindeni, când ajung să fie cunoscuţi, să o trăiască cu cât mai multă convingere şi să le urmeze pilda.” Ar mai fi de adăugat şi  smerenia, o anumită discreţie cu care îşi împodobeau viaţa după o vorbă plină de tâlc: „A fi mare, nu-i mirare; a fi om e lucru mare”. A fi om şi dacă se poate mai mult – om al lui Dumnezeu, o denumire  de vrednică râvnă lucrătoare. O ruşine mai mare nu era de închipuit  decât aceea de a spune despre cineva  „că nu are nici un Dumnezeu”, ca şi cum nu ar avea rost pe lume.  Este sugerată aici ideea că e important să crezi în Dumnezeu şi fiecare s-o facă după datina lui, dar s-o facă. Să mai remarcăm şi o anume sfială în numirea vrăjmaşului căruia nici nu-i spuneau numele, zicându-i când „cel cu coadă”, când „cel cu coarne” sau „aghiuţă”, adică cel ce se dă sfânt (aghios) fără să fie. Mai îndemnau ei cei plecaţi la Domnul să facem binele, fără să ne lăudăm, ci să-l dăm pe apă pe care, astfel, să o sfinţească în roade binecuvântate.

„Credinţa este puterea de a iubi”

Părintele Justin Pârvu învaţă că, până la urmă, „credinţa este puterea de a iubi”, a iubi adică şi duşmanul nu pentru răul pe care îl prilejuieşte, ci pentru a face astfel să-L simţi mai aproape pe Dumnezeu şi, gustând din această dulceaţă să nu te mai desparţi de El.  Tot cuvioşia Sa ne dă şi o unitate a apreciere a sfinţeniei: „Omul are atâta sfinţenie, câtă rugăciune are în el”, ecou în timp a cuvintelor pauliene „Rugaţi-vă neîncetat”. Şi au făcut-o mulţi creştini, o fac şi acum şi doar Domnul ştie câţi sihaştri se roagă în pădurile noastre. Povestea odată Părintele Stăniloae, cum că, plimbându-se cu Părintele Cleopa prin pădure au găsit pe cărare o grămăjoară de cenuşă fierbinte. Cunoscător al locurilor pe care însuşi a sihăstrit, Părintele Cleopa i-a spus că pe acolo tocmai fusese un sihastru, care, auzind-le vorba, a fugit. A făcut-o din ascultarea a Domnului la care se ruga în taină şi din smerenie faţă de oameni pe care nu voia să-i tulbure. Smerenia este urmată îndeaproape de iubirea faţă de ceilalţi aflaţi în suferinţe şi nevoi, acei „fraţi mai mici” ai lui Hristos. Povestesc cei care l-au cunoscut că Părintele Cleopa era tare mâhnit când nu avea bani să dea săracilor.  A face binele în numele Domnului şi a o face tainic – să  nu ştie stânga ce face dreapta, este un crez de viaţă al celor care ştiu că „Domnul acoperă ceea ce omul descoperă şi descoperă ceea ce omul acoperă”.  Această făptuire a binelui în numele Domnului este o formă de mucenicie fără sânge. S-o facem ca mulţumire şi în credinţa nestrămutată că fiecare zi este un dar de la Dumnezeu spre mântuire; că spunând „bună ziua” este a aminti neîncetat că Domnul a făcut ziua să fie bună şi noi, deşi avem libertate, nu avem dreptul să-i negăm rostul în nici un fel.

Taina rugăciunii dă unitate

O taină este şi a înţelege că nu fapta bună în sine este virtute, ci puterea lui Dumnezeu care transpare spre cunoaştere şi urmare. Din viaţa sfinţilor de odinioară s-a născut tradiţia şi s-a ctitorit Biserica noastră vie  prin puterea exemplului şi a rugăciunilor lor. Cinstirea lor cunoaşte trei forme distincte de manifestare: recunoştinţa pentru ceea ce lăsat moştenire; pentru starea lor de îndumnezeire care înmiresmează totul ca binecuvântare; pentru că se fac mijlocitori ai rugăciunilor noastre. Şi apoi, să nu uităm răbdarea, ca virtute naţională. Nu răbdarea „învăluită”, pândind prilej de răzbunare ci răbdarea  suferinţei, după acea expresie tulburătoare: să rabzi până ajunge cuţitul la os. Până atunci cuţitul nemilos străbate pielea şi carnea, taie vase de sânge.  Este „taina suferinţei” pe care poporul a încercat-o de-a lungul istoriei, o taină adâncă prin care omul se uneşte cu Dumnezeu, e taina Maicii Preasfinte care şi-a văzut Fiul, Unul Născut, răstignit pe Cruce, şi Căreia Hristos Însuşi ne-a încredinţat arătându-l pe Apostolul Ioan, Evanghelistul Iubirii: „Femeie, iată fiul Tău” lui „Iată mama ta”. Când răul e mai mare decât puterea de îndurare, se rugau străbunii: „Nu ne lăsa Măicuţă să pierim pe cale, căci noi suntem fii lacrimilor tale”. Fii ai lacrimilor Maicii Domnului purtăm în suflet o evlavie specială pe care Sandu Tudor o numea „Foame şi sete de Dumnezeu, foame şi sete de slăvirea Lui…dorinţa şi dorul cel neprihănit şi mistuitor de taină, de minune, de veşnicie…Rugăciunea neîncetată e trebuincioasă ca  pâinea, ca văzduhul, ca apa, ca libertatea…e munca şi odihna, însăşi libertatea lăuntrică”. Taina rugăciunii dă unitate desăvârşitoare vieţii noastre  şi face inima sălaş al dumnezeirii; ea este un dar dumnezeiesc pentru care e nevoie să fim vrednici prin tot gândul bun, cuvântul mărturisitor şi fapta plinitoare. Cum spunem la Liturghie: Toată suflarea să laude pe Domnul!

Este evlavia care a impresionat pe mulţi străini, încât Keiserling, în celebra sa lucrarea „Analiza spectrală a Europei” o prefigurare a Europei unite prin spiritualitate, afirma că din ea se va putea naşte viitoarea „aristocrație spirituală”. Nu cred că aceste cuvinte sunt măgulitoare, ci angajante şi îndemn la răspundere.  E un memento ca să nu uităm că acela care vrea să meargă după Hristos, trebuie să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-L urmeze, asumându-şi suferinţa pe care Blaga o socotea „singura legătură” între om şi Dumnezeu. Se ruga poetul din satul ce avea „în nume sunetele lacrimei” să izbăvească omul de toată suferinţa, dar s-o lase pe cea care „întăreşte fiinţa întru fiinţă”. E dorul de după Dumnezeu, de Măicuţa Domnului. Putem vorbi de un anume etos filocalic, înfiripat şi perpetuat  de o „cultură tainei”, nu ca cine ştie ce mister, ci ca împreună trăire cu Dumnezeu în rugăciunea: Crucii Tale mă închin şi Sfântă Învierea Ta o mărturisesc şi o slăvesc. Sau, cum scria medicul şi poetul isihast care a suferit coşmarul închisorilor comuniste: „Stau să mă mâne Domnul unde-o vrea/ Cu biciul său de Duh atât de drag;/Şi nicio muncă nu-mi mai pare grea/ Când ştiu că brazda mântuirii trag.”

Încet-încet prindem a descoperi că, în afara contemporaneității mundane există şi o alta cu mult mai de dorit: contemporaneitatea cu Dumnezeu. Spre ea au năzuit şi au împlinit-o sfinţii toţi, şi cei români deopotrivă pentru că aşa trecem de hotarul vremelniciei dar nu pentru a ajunge la o alta, ci pentru a deveni fii ai Luminii, ai Iubirii fără de care „nimic nu suntem”, fii ai lui Dumnezeu, făcători de pace. Sfinţii, aceşti îngeri în trup de om, ne stau înainte cu îndemnul lor, ne sprijină cu rugăciunile lor, ne aşteaptă ca împreună să aducem imn de slavă: „Slavă întru cei de sus, pe pământ pace, între oameni bunăvoire”. Cum, după spusa cronicarului, „nu omul este deasupra vremurilor, ci bietul om sub vremi”, să încercăm, cu ajutorul lui Dumnezeu, a Maicii Preacurate şi a sfinţilor a fi „în lume”, fără a „fi din lume”, adică sfinţind numele Tatălui ceresc, pregătindu-ne pentru împărăţia cerurilor. Încercări sunt nenumărate, necazurile greu de suportat, vremurile sunt haine. Să le înfruntăm rugându-ne: „Doamne, ocroteşte-i pe români”!

Elena Solunca  Moise

Sursa: Ziaristi Online