Prinos de cinstire aducem astăzi Sf. Apostoli Petru şi Pavel, cel întâi chemat şi cel „mai mic”, cum singur s-a numit, arătându-se a fi propovăduitorul Evangheliei între neamurile toate. O facem pentru că în şi prin ei Dumnezeu îşi arată măreţia de necuprins după cuvântul Psalmistului „Minunat este Domnul între sfinţii Săi”. Au fost numiţi şi „căpeteniile învăţăceilor” câtă vreme personalităţile lor, complementare într-un fel, sunt semnificative pentru puterea desăvârşitoare a unităţii când se alcătuieşte în numele Celui pe toate le-a făcut cu pricepere şi înţelepciune. Îi sărbătorim împreună astăzi fiindcă au plecat la Domnul în aceiaşi zi. Sf. Ap. Petru, în anul 64, crucificat cu capul în jos, bucuros că astfel se uită mereu spre Hristos, nesocotindu-se el a fi vrednic de o răstignire asemănătoare. Sf. Ap. Pavel, trei ani mai târziu şi fiind fariseu şi cetăţean roman a avut parte de o moarte pe măsură, prin decapitare. Icoanele lor ne întâmpină a binecuvântare la intrarea în Biserică, pe care au slujit-o cu credinţă tare, iubire cu asupra de măsură şi speranţă izvorâtoare de sfinţenie. O reprezentare iconografică la fel de răspândită îi arată într-o îmbrăţişare frăţească ca într-un îndemn: Să ne iubim unii pe alţii ca într-un gând să mărturisim pe Tatăl pe Fiul şi pe Sfântul Duh, Treimea cea de o fiinţă şi nedespărţită. Aşa putem face până şi din neînţelegeri prilej de luminare şi comuniune. Petru înseamnă „piatra” pe care Hristos a spus că va zidi Biserica; Pavel desemnează „mic” pentru smerenia cea împreună mergătoare cu iubirea cu care suntem mereu datori unul către celălalt; mic şi pentru că a fost ultimul care s-a adăugat apostolilor.
Începem cu Petru, întâiul chemat, împreună cu fratele său, Andrei, ucenici ai Sf. Ioan Înaintemergătorul deprinzând puterea pocăinţei de a ne apropia de împărăţia cerurilor. Este foarte probabil că au fost la Iordan când Domnul a primit Botezul de la Sf. Ioan şi când glasul Tatălui a vestit neamurile şi timpurile „Acesta este Fiul Meu mult iubit întru care am bine-voit.” Aşa înţelegem de ce Andrei l-a înştiinţat de îndată ce L-a văzut: „Am aflat pe Mesia”. Cum la evrei respectul datorat fratelui mai mare este asemănător cu acela pentru părinţi, Andrei l-a lăsat pe Petru să meargă el întâiul spre Hristos. Apoi a fost acea pescuire minunată căci, după ce întreaga noapte nu prinseseră nimic, la îndemnul Mântuitorului a aruncat mreaja care s-a umplut de peşti încât abia au putut-o scoate din apă. Cutremurat, Petru a zis îngemănând smerenia cu pocăinţa: „Ieşi de la mine Doamne, că sunt om păcătos”. După ce Hristos i-a spus că îl va face păstor L-a urmat, adăugând pocăinţei ascultarea şi lucrarea voii lui Dumnezeu. Împreună, pocăinţa şi ascultarea lucrătoare îl arată pe „cel dintâi chemat” ca vrednic şi de cununa muceniciei cu care şi-a sfârşit viaţa dăruind-o lui Hristos. La el să ne gândim cu osebire astăzi când la Sfânta Liturghie vom înălţa ruga: „Pe noi înşine şi unii pe alţii şi toată viaţa lui Hristos Dumnezeu să o dăm.” La el, mărturisitorul care, atunci când Hristos a întrebat „voi cine ziceţi că sunt Eu?”, a răspuns fără să stea pe gânduri: „Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui Viu”.

Rob şi apostol al lui Hristos

Aşa s-a numit pe sine Petru, pescarul care a lăsat totul şi pe „sine” pentru a urma lui Hristos. Deloc întâmplător a fost pescar, pentru că această îndeletnicire este una în care omul şi natura împărtăşesc acelaşi rost şi presupune pricepere, îndelungă răbdare, conştiinţa limpede că eşti în voia şi în mâinile lui Dumnezeu, Cel care te-a zidit. Ucenicia duhovnicească şi-a făcut-o cu Sf. Ioan Botezătorul de la care a învăţat puterea eliberatoare a pocăinţei, „reînnoire a vieţii” cum mai este numită. Şi reînnoire a fost pentru Petru care nu s-a despărţit de Hristos şi ca păstor înţelepţeşte pe toţi cei care vor să fie creştini cu adevărat, să urmeze Celui Căruia i s-a dat toată puterea în cer şi pe pământ. Între ucenicii lui a fost şi Marcu, pe care l-a numit „fiul meu” de la care avem Evanghelia ce-i poartă numele şi care, se spune, a fost întocmită pe temeiul mărturii lui. Puterea propovăduitoare a Evangheliei izvora din tăria credinţei, trecută prin furcile caudine ale îndoielii şi ieşită mai puternică pentru că Hristos „s-a rugat” pentru el ca să nu cadă. Totul într-un anume firesc al coerenţei divine în care Hristos a venit, nu ca să desfiinţeze, ci să „plinească Legea”. De la el înţelegem lupta celui care „fiind în lume”, nu este „ din lume”, o luptă câştigată în „numele Domnului”. Credinţa a căpătat carate noi de tărie când, pe Muntele Taborului, urcând cu Hristos şi cu ucenicii Ioan şi Iacob, au fost martorii Schimbării Lui la Faţă. Atunci, Petru a recunoscut: „Ce bine ar fi să rămânem aici” şi a propus să facă trei corturi – pentru Hristos, pentru Ilie şi pentru Moise. Atunci un nor luminos i-a acoperit glasul lui Dumnezeu Tatăl a poruncit: „Acesta este Fiul Meu Cel iubit. Pe El să-L ascultaţi!” Cuvinte grele de tâlcuri prin toate ne „îmbogăţim în Dumnezeu”. Să-L ascultăm negreşit pentru că El singurul este Cel care „voieşte ca tot omul să se mântuiască şi nimeni să nu piară”. Asta să nu o uităm mai ales astăzi, când mulţi vor să fie „ascultaţi” şi fie se întrec a ne îmbie ca sirenele odinioară, fie îşi impun voinţa doar pentru a-şi arăta puterea ce trecător le-a fost dată. Noi să-L ascultăm pe Hristos Domnul, Păstorul Cel bun care şi-a pus viaţa pentru oile sale; să-L ascultăm pentru că El ne-a dat singura poruncă prin care omul cel pierdut se regăseşte în demnitatea dintâi: „Să vă iubiţi unul pe altul, cum Eu v-am iubit pe voi.” Altfel, şi vrăjmaşul vrea să fie ascultat şi cunoaştem prea bine care este „răsplata” slujirii lui.

Iubirea – puterea de a acoperi mulţime de păcate

Cât de Bun este Domnul şi cât de îndelungată îi este răbdarea o vedem şi prin felul în care înţelege momentele de slăbiciune şi le converteşte în trepte de întărire a credinţei. Aşa a fost, bunăoară, şi după ce a potolit furtuna, Petru i-a cerut lui Hristos, ca Fiu al lui Dumnezeu, să-l cheme să vină pe apă. Şi a mers el pe apă până când a prins a se îndoi şi a început să se afunde. A strigat cu disperare: „Doamne, scapă-mă!”. Hristos i-a întins mâna salvatoare şi i-a spus spre luare aminte: „puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?”. S-a îndoit Petru dar nu până într-acolo încât, la primejdie, să uite cui şi cum trebuie să se roage pentru ajutor. Asta pentru cei care mai gândesc că nu e rău „să te faci frate cu aghiuţă, până ce treci puntea.”(aghiuţă de la Aghios, Sfânt, el dându-se a fi doar unul mai mic). Şi a mai fost o piatră de poticnire chiar la Răstignirea Mântuitorului şi asta după ce spusese cu sinceră convingere: „Chiar dacă toţi te vor părăsi, eu nu te voi părăsi.” I-a spus atunci Mântuitorul că o va face şi nu odată, ci de trei ori. De trei ori s-a lepădat de Hristos, dar a plâns, tot de atâtea ori „cu lacrimi amare”. Pentru cei care se grăbesc să facă din această lepădare un „cap de acuzare”, să amintim că a făcut-o în clipele cumplite ale Răstignirii şi ne-ar fi de folos să ne cercetăm propriile „lepădări” în noapte păcatelor. Întreita lepădare a fost anulată după Înviere prin întreitul jurământ al iubirii de la cea de a doua pescuire minunată, după Învierea Mântuitorului. Atunci, celui care s-a poticnit, dar şi-a plâns căderea, Hristos i-a dat şi o nouă misiune – aceea de păstor: „Paște oile Mele”. Pescarul care atrăgea voinţa spre credinţa cea adevărată a devenit „păstor”, plin de grijă părintească şi a propovăduit Evanghelia lui Hristos în Antiohia, Pont şi Galiţia.
Personalitatea Apostolului Petru ne este spre înţelegerea omului pornit pe calea îndumnezeirii. Este astfel prin complexitatea ei, prin încercările care apar în calea credinciosului şi felul în care le putem înfrunta întărindu-ne virtuţile creştineşti – credinţa, iubirea şi speranţa. Avem de la el, ca preţioasă moştenire , pilda vieţii lui şi două epistole în care se cuprinde înţelepciunea sfântă a ei spre a ne fi sprijin în clipe mai grele. Să-l ascultăm cum îndeamnă peste vremi: „Pentru aceasta, punându-vă întreaga voastră sârguinţă, credinţei voastre adăugaţi-i virtutea; virtuţii, cunoştinţa; cunoştinţei, înfrânarea; înfrânării răbdarea; răbdării, evlavia; evlaviei, prietenia frăţească; prieteniei frăţeşti, iubirea”; mai ales iubirea care „acoperă mulţime de păcate”. Se roagă Hristos Cel care stă răstignit până la sfârşitul veacurilor. „Părinte iartă-le lor că nu ştiu ce fac”.

„Iar mie să nu-mi fie a mă lăuda decât cu Crucea Domnului nostru Iisus Hristos”

Tot într-o zi ca aceasta pleca la Domnul Sf. Ap. Pavel, care fariseu şi cetăţean roman fiind, a avut la moarte aparte – prin decapitare, privilegiu acordat doar romanilor. Se ştiu destul de puţine despre viaţa lui şi poate că e mai folositor aşa pentru că adevărata viaţă o aflăm în cele paisprezece epistole, care după cele patru Evanghelii, întregesc Noul Testament. Această formă de apostolie este cum nu se poate mai potrivită pentru că, adresându-se „neamurilor”, a făcut-o ţinând seama de ceea ce astăzi numim „identitatea” fiecăruia spre a se face mai bine înţeles. Toate formează un singur întreg alcătuit din armonia părţilor, unite de credinţa în Hristos, Fiul lui Dumnezeu şi puterea Crucii Sale după cum singur se destăinuieşte : „Iar mie, să nu-mi fie a mă lăuda, decât numai în Crucea Domnului nostru Iisus Hristos, prin care lumea este răstignită pentru mine, şi eu pentru lume”. Crucea semnifică puterea biruitoare a iubirii jertfelnice, a iubirii fără de care „nimic nu sunt”. Spontaneitatea şi o anume francheţe a exprimării este semnul sincerităţii cuvintelor rostite spre a face ca, ajunse în minte, să coboare spre luminarea inimi şi înălţarea ei. E cum spunem la Sfânta Liturghie: „Sus să avem inimile. Avem către Domnul.” S-o facem spre a-I mulţumi pentru toate cu vrednicie şi cu dreptate Domnului, Cel Unul în Treime – Părinte, Fiu şi Duh Sfânt. S-o facem mai ales cu „dreptate”, adică să fim „drepţi”, deplin conştienţi de păcatele pe care le făcut şi cerând „vreme de pocăinţă şi gând de întoarcere”.

„Fiţi prevăzători cu binele şi neamestecaţi cu răul”

Pe numele său dintâi, Saul, cu sensul de „cerut”, apostolul Pavel, cel „mic” s-a născut în Tarsul Ciliciei cam prin anul 7 în familia unor mici meseriaşi. S-a format în atmosfera culturală elenistică, având ca mentor pe Gamaliel, cunoscut reprezentant al şcolii rabinice fariseice. Dotat cu însuşiri intelectuale de excepţie, Saul a devenit rabin, considerat chiar „perfect” şi apreciat în mod deosebit prin râvna pe care o depunea în slujirea lui Dumnezeu. Cu această râvnă înverşunată pornită dintr-o inimă sinceră, Pavel prigonea fără urmă de milă creştini pe care-i considera adversari ai lui Iahve. Tradiţia spune că atunci când primul arhidiacon şi mucenic Ştefan a fost lapidat, Pavel, ceva mai de o parte, îi păzea hainele. Poate că Dumnezeu a auzit ruga din urmă a tânărului mucenic „Părinte, iartă-le lor şi acest păcat” şi l-a îndrumat pe Saul spre convertire. Înverşunat anticreştin, a pornit pe drum spre Damasc, cu gând de moarte creştinilor de acolo. S-a făcut însă că, pe drum fiind, la fost învăluit de o lumină orbitoare de a căzut la pământ, când a auzit glas zicând: „Saule, Saule, de ce mă prigoneşti?” Singur povesteşte: „Eu i-am răspuns: Cine eşti Doamne? Zis-a către mine:Eu sunt Iisus Nazarineanul , pe Care tu îl prigoneşti.” Cei dimpreună cu el au văzut lumina dar nu au auzit nimic, cuvintele fiindu-i adresate doar lui. Întrebat ce anume să facă, Hristos i-a răspuns: „Ridică-te şi mergi în Damasc şi acolo ţi se va spune toate cele ce ţi s-au rânduit să faci”. Cum lumina l-a orbit a fost dus de mână în Damasc, unde a fost întâmpinat de Anania, „bărbat evlavios după Lege”: „Frate Saule, vezi iarăşi”. După ce şi-a recăpătat vederea, Anania i-a spus: „Dumnezeul părinţilor noştri te-a ales mai dinainte ca să cunoşti voia Lui şi să-l vezi pe Cel drept şi să auzi din gura Lui. Că martor vei fi Lui în faţa tuturor oamenilor, despre cele ce ai văzut şi ai auzit. Şi acum, de ce zăboveşti? Sculându-te, botează-te şi spală-ţi păcatele, chemând numele Lui.” A urmat întocmai Cuvântul şi a făcut-o cu mai multă râvnă, cu pricepere şi înţelepciune care l-au făcut pe Sf. Ioan Gură de Aur să-l numească „fereastră prin care lumea păgână l-a văzut pe Hristos”. A călătorit mult, a propovăduit cu măiestrie neegalată, a înfruntat primejdii, prigonitorul de odinioară a devenit însuşi prigonit, urmărit şi bătut cu pietre ca odinioară mucenicul Ştefan, a fost întemniţat. Pe toate le-a primit cu seninătate şi cu bucuria sfântă că îl poate mărturisi pe Hristos, Mântuitorul lumii. Tot Sf. Ioan Gură de Aur, care a avut o evlavie specială pentru apostolul neamurilor scrie: „Ca un împărat străbătea lumea, ca unul fără trup înfrunta primejdiile, ca unul ce a dobândit cerul dispreţuia cele de pe pământ, ca unul ar fi trăit cu puterile cereşti era veghetor. Adeseori, îngerilor li s-au încredinţat popoare; cu toate acestea niciunul nu a ocârmuit poporul care i s-a încredinţat, cum a cârmuit Pavel întreaga lume.” Cuvântul său avea putere izvorâtă din înţelepciunea lui, dar şi din viaţa în numele căreia ne cheamă peste timp: „Fiţi urmăritorii mei, cum şi eu sunt al lui Hristos”, sau „Fiţi dar urmăritori a lui Dumnezeu ca nişte copii iubiţi”. Ne-a lăsat moştenire pilda vieţii lui, arătând anume că, oricum, noi suntem în urma lui Hristos şi când Îl prigonim cu gândurile răzvrătite, cuvintele învăluite în amăgiri şi mai ales cu faptele care ne arată adevărata fire. În urma Lui suntem mai ales, alegând a ne lepăda de sine ca de o haină prea veche şi a ne înnoi întru Hristos: Câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi şi îmbrăcat”

Întreaga sa experienţă apostolică este cuprinsă în cel 14 epistole, un adevărat corpus etic creştin din care, după rânduială, se citesc la fiecare Sfântă Liturghie spre o mai folositoare cuprindere a Evangheliei. Coerenţa interioară accentuează unitatea care valorizează fiecare pericopă anume. Reamintim doar că spunea că dacă dorim să ne lăudăm, să nu o facem cu cine ştie ce măriri omeneşti şubrede şi obosind repede în trecerea lor spre abisul de uitare al trecutului. S-o facem asemănându-ne lui care zicea că de lăudat nu are a se lăuda decât cu „crucea lui Hristos”. Treptele de înălţare duhovnicească urcate cu strădania de a-I urma lui Hristos l-au dus la plinătate desăvârşită şi, plin de duh şi har, mărturiseşte: „trăiesc, dar Hristos trăieşte în mine” sau „lucrez, dar Hristos lucrează în mine”. În caracterizarea pe care i-o face, Bartolomeu Anania surprinde felul sfinţitor în care a unit contrariile pentru că a fost, în acelaşi timp, „mistic şi om de acţiune, teolog şi misionar, întemeietor şi organizator, păstor şi catehet, polemist redutabil şi orator înflăcărat, dialectician şi liric”. Toate l-au impus trecerii timpului ca un păstor înţelept şi, mai ales ca un părinte iubitor cu grijă veghetoare pentru discipolii săi. Pe ei şi pe noi ne îndeamnă: „Fiţi prevăzători cu binele şi neamestecaţi cu răul”; a vedea binele de departe şi urmările lui pentru a-l împlini ca o manifestare directă a iubirii; neamestecaţi cu răul pentru că acesta poate alunga binele, ne îndepărtează de Dumnezeu şi de semeni condamnându-ne la izolare. În spirit kantian, am putea defini omul şi ca o fiinţă a datoriei dar, adăugăm repede, a datoriei de a-L asculta pe Dumnezeu în toate, în tot locul şi în tot timpul. O singură datorie e binecuvântată: “cu nimic să nu fiţi datori, decât cu iubirea unuia către altul”. Iubirea este izvor al virtuţilor şi leac curăţitor şi vindecător al fărădelegilor şi păcatelor: rabdă îndelung, se dăruie şi dăruieşte , este străină trufiei pe care o aruncă pentru a lua haina smereniei; nu ţine seama de rău, dar se bucură de adevăr şi e plină de speranţă. Prin toate, iubirea sa izvorâtoare de veşnicie. Timpul va şterge profeţiile, ştiinţa va pierii în devenirea înveşnicirii iar limbile se vor desfiinţa, toate fiind sub semnul zădărniciei, a deşertăciunii, de care vorbea Eclesiastul. Cu . Ap. Pavel spune că toate ne sunt îngăduite, dar nu toate zidesc, toate ne sunt îngăduite, dar să nu lăsăm a fi biruiţi de ceva. Libertatea dăruită omului nu este spre „slujirea trupului” ci spre slujirea unuia pentru celălalt. Să urmăm Duhului ale primi ca răsplată roadele lui: iubirea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, înfăptuirea binelui, blândeţe, înfrânare, curăţie, neinterzise de Lege. Apoi, cum îndeamnă apostolul neamurilor „coiful mântuirii şi sabia Duhului care este cuvântul lui Dumnezeu”.

Cinstind astăzi pe Sf. Ap. Petru şi Pavel s-o facem sub semnul iubirii de Dumnezeu şi semeni care i-a unit şi care este singura cale care spre împlinirea ca fiinţe îndumnezeitoare. Adică să putem spune cu „îndrăznire fără de osândă”: Trăiesc, dar Hristos trăieşte în mine. Lucrez, dar Hristos lucrează în mine. Poate fi ceva mai preţios a fi dorit pentru omul făcut după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu?!

Elena Solunca Moise

Sursa: Ziaristi Online