Gând de duminică

Cinstire tuturor sfinţilor

Cerea stăruitor David: „Duhul Tău cel sfânt nu-L lua de la mine. Dă-mi bucuria  mântuirii Tale şi cu Duh stăpânitor mă întăreşte”. În rugăciunea începătoare, cerem Duhului Sfânt să se „sălășluiască întru noi” şi „să ne curăţească de toată întinăciunea”, adăugând „şi mântuieşte sufletele noastre”. Cuvintele tăinuiesc o mare bogăţie ce se cere lucrată cu vrednicie căci rodul ei este cel al  sfinţeniei, al  eliberării de negura păcatelor în lumina slujirii lui Dumnezeu. Aici lucrurile sunt clare: nu poţi sluji la doi domni odată – lui Dumnezeu şi lui mamona. La Dumnezeu găsim viaţă şi viaţă prisositoare, la mamona doar risipirea în nimic şi moarte; slujirea lui Dumnezeu este eliberare, pentru că binele e mereu deschis spre mai bine; slujirea lui mamona este inevitabil o robie a minciunii şi urii.  Cea de a treia ispită cu care Hristos a fost încercat de diavol în pustia Carantaniei  a fost cea a puterii cu condiţia slujirii lui totale. Atunci, Domnul a spus cu limpezime: „Piei satana, căci scris este: Domnului Dumnezeului tău să i te închini şi numai Lui unuia să-I slujeşti.” Demonul a dispărut şi atunci au venit să-I slujească îngerii. În aceste cuvinte aflăm începutul sfinţeniei ca perpetuă luptă cu încercările lumii în care necazuri ne întâmpină la tot pasul. Dar, să nu uităm nicicum că Domnul le îngăduie atât cât noi putem lupta şi, mai mult, este împreună cu noi. Şi a mai fost o ispită, pe cruce, când unul dintre tâlhari i-a spus că dacă este Fiul lui Dumnezeu să se elibereze pe Sine şi pe ei. Atunci, tâlharul cel bun a spus că ei pentru păcatele lor au ajuns pe cruce, pe când „acest drept nimic rău nu a făcut” şi s-a rugat: „Pomeneşte-mă Doamne întru Împărăţia Ta” şi Hristos i-a spus „Adevărat spun ţie: astăzi vei fi cu Mine în rai”. Deci, primul trăitor din rai nu a fost unul dintre mai marii vremii, orbiţi de propria „vrednicie” ci un tâlhar, dar unul conştient de sine şi de faptul că se afla în faţa Celui care a venit „să ridice păcatul lumii”.   Am ţinut să amintim acestea astăzi, când, la o săptămână după Pogorârea Sfântului Duh, aducem prinos de cinstire tuturor sfinţilor care, oameni fiind, s-au învrednicit de a-L urma pe Hristos şi sunt nu doar modele, ci şi învăţători şi sprijinitori în lupta noastră cu noi înşine şi cu lumea. Ei sunt cei care  „în lume” fiind,  au izbutit să  fie „din lume”, înstrăinându-se de păcate şi înrobindu-se lucrării iubitoare de Dumnezeu şi oameni, făcându-se „îngeri în trup omenesc”. Cuvântul în sine, sfânt, provine din slava veche, sventŭ, purificare, curăţire perfectă, supremă şi este o formă de a-L mărturisi pe Hristos ca mod de a fi şi a trăi întru îndumnezeire. Rostea Hristos spre luare aminte: „Pe cel ce Mă va mărturisi pe Mine în faţa oamenilor, îl voi mărturisi şi Eu în faţa Tatălui Care este în ceruri, dar cel ce se va lepăda de Mine în faţa oamenilor, de acela Mă voi lepăda şi Eu în faţa Tatălui Meu Care este în ceruri”. Înţelegem acum de cum s-a făcut că Petru, lepădându-se de Hristos de trei ori, în noaptea Răstignirii a plâns cu amar. Dar noi, care ne lepădăm de El în noaptea păcatelor şi nu aducem lacrimi prisositoare de pocăinţă? Să cerem „vreme de pocăinţă şi gând de întoarcere”. Există credinţa că sfârşitul lumii va fi atunci când numărul sfinţilor va fi egal cu acela al îngerilor căzuţi. Nu, nu este nici o contradicţie  cu cuvintele lui Hristos care spune că sfârşitul doar Tată ceresc îl ştie pentru că doar  El cunoaşte şi numărul îngerilor căzuţi odată cu Lucifer şi tot El pe sfinţii care s-au învrednicit a fi „îngeri cu trup de om”.

Cuvintele care urmează par  înfricoşare însă numai la o primă şi prea grăbită citire: „Cel ce iubeşte pe tatăl său ori pe mama sa mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine”. Sunt dintre cei care consideră aceste cuvinte  ca fiind în contradicţie cu porunca privind cinstirea părinţilor. Doar că vedem ceva mai departe  o afirmaţie şi mai provocatoare, dar limpezitoare: „Să nu socotiţi că am venit să aduc pace pe pământ, ci sabie…şi cine iubeşte pe tatăl sau pe mama sa mai mult decât Mine, nu este vrednic de Mine.” Asta o spune Hristos care a dat apostolilor şi ucenicilor „pacea Sa”. Contradicţie? Nici gând! Sabia este acea a discernământului care să deosebească până la fineţea nuanţelor înţelesurile pentru ca, alegându-le pe cele aducătoare de mântuire, să evite pacea…lumii, nu odată „învoială la păcat” dacă nu de-a dreptul complicitate. Pacea dăruită de Hristos este a plenitudinii fiinţării pentru că este bucurie pentru împăcarea cu Dumnezeu şi cu sine, o pace atotcuprinzătoare. E vorba de „dreapta socoteală” a ceea ce este bine şi de urmat şi răul care trebuie alungat. Mai este, dacă ne este îngăduit a o spune, „sabia” lepădării de sine, a despărţirii de egocentrismul ce poate îmbrăca formele monstruoase ale egolatriei care în zilele noastre are aspecte pandemice. Acest egocentrism este vădit prisosinţă în propovăduirea fariseică a „smereniei învăluite”, deîndată însoţită de superlative absolute asociate unei persoane pentru a-i dobândi bunăvoinţa; mici servicii după principiul „cu iaurt, cu gogoşele, te făcu-i vornic mişele”. E „smerenia” care face rău celui ce o practică şi, cu atât mai mult, celor din jur şi care are partea sa de vină,  deloc mică, în criza din care nu reuşim să ieşim. Slava în care este „învăluită” smerenia cade degrabă şi rămâne înfăţişarea hâdă a minciunii şi urii pe care o le întâlnim la tot pasul, măiestrit  împachetate în concepte măgulitoare.

Mai mult, Hristos spune să ne urâm sufletul. Cum adică? Cum să urâm tocmai ceea ce ne dă viaţă? Tocmai aici răsare sublimul şi transfigurează totul. Pentru că, astfel eliberat de tot ce este al tău te poţi dărui lui Hristos întru înveşnicire. Sinele este un balast cu care nu poţi pleca pe urma lui Hristos. Sf. Ioan Gură de Aur spune că Hristos dă curaj ucenicilor pentru că „lupta aceasta nu numai că nu vatămă, ci vă va fi de mare folos; dacă nu luptaţi veţi fi vătămaţi”. Lupta este pentru a redobândi curăţia dintâi a sufetului destinat veşniciei iar paradoxul asigură trecerea de la registrul mundan la cel celest, înţelegând cum este să urăşti păcatul, dar să iubeşti pe păcătos spre a-l elibera. A-L iubi pe Hristos mai mult decât pe „casnicii noştri” este a nu uita porunca iubirii aproapelui, până într-acolo încât iubirea unuia faţă de celălalt e să fie  criteriu pentru cei care se vor „ucenici” ai Lui. Astfel, contradicţia nu deschide un abis, ci deschide Calea, anume aceea care singură între atâtea este Adevăr şi Viaţă. Ca într-un crescendo adaugă: „Cel ce nu-şi ia crucea sa şi nu-mi urmează Mie, nu este vrednic de Mine”. O spune Hristos care Însuşi, Dumnezeu fiind şi rămânând, s-a făcut om, s-a lepădat de Sinele său dumnezeiesc ca să-l înproprieze omului întru refacerea Unităţii dintâi. O vedem cu limpezime în fericiri, pentru că toţi sfinţii au fost, fiecare în felul său distinct fericit. În fiecare dintre fericiri fericire este o „lepădare de sine” pentru a-L urma pe Hristos. Pe toate le aflăm însumate în ultima: „Fericiţi făcătorii de pace, căci aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema”, adică la înălţimea lui Hristos. Spre o asemenea fericire se cuvine să ne îndreptăm paşii vieţii mai ales acum, când trăim într-un război al tuturor împotriva tuturor.

Cum de la un timp nu contenesc lamentările şi criticile aspre asupra celorlalţi, reţinem că una dintre ele se referă la aşa-zisa lipsă de modele. Aşa-zisa, pentru că nu este reală: modele sunt dar nu le vedem din cauza individualismului feroce de care ne lăsăm contaminaţi nu odată spre compensarea unor complexe de inferioritate. În asemenea situaţii este mai uşor să fii „fan”, să imiţi aspecte exterioare şi să te ascunzi de tine. Adică să „pari” a fi şi nu „a fi”. Tăvălucul nivelării şi al clasificărilor făcute după criterii aleatorii imprimă opţiunilor o confuzie dezastroasă. O confuzie este şi la nivelul criteriilor şi ea se transmite în structurarea tipurilor de personalitate, dintre care rezistă doar cele din antichitatea greacă făcute după tipurile de temperament – sanguin, flegmatic, coleric şi melancolic.  Este unul dintre aspectele secularizării despre care se vorbeşte până la saţietate, dar se promovează cu o dibăcie ce s-ar cuveni folosită pentru cauze mai oneste. Am ajuns ca relele puse pe seama secularizării să fie trepte, şubrede fireşte, al slavei de sine zornăitoare în deşertăciunea sa. Privind mai ales acum la toate, vedem că sfinţii pot fi modele adevărate  între ei aflând cele mai diferite dar benefice forme de manifestare a binelui spre evadarea din vremelnice. Pentru că, aşa cum spunem într-o rugăciune, în faţa lui Dumnezeu, „împăratul nu e mai sus decât sluga”, fiindcă fiecare „prin faptele lui, ori se va coborî, ori se va înălţa”. Apoi, după spusa lui David, „minunat este Domnul întru sfinţii Săi” pentru că ei sunt cei care fac voia Lui cea dreaptă.

Un exemplu strălucit de sfinţenie ni l-a dăruit întâiul arhidiacon Ştefan, care tânăr fiind, L-a mărturisit pe Hristos cu viaţa sa şi, sub ploaia de pietre, se ruga: Părinte, iartă-le lor şi acest păcat. Poate această rugăciune a făcut ca prigonitorul Pavel să se convertească şi să ajungă „apostolul neamurilor”. De o aceiaşi strălucire îl vedem pe Sf. Mucenic Haralambie având o viaţă de cuvios şi un sfârşit mucenicesc  pentru că L-a mărturisit pe Hristos la o vârstă înaintată, căci având el 105 ani,  suportat cu demnitate  chinuri greu de imaginat pentru …cei ce repede se adăpostesc în ”realitatea virtuală”.

Sfinţenia este în firea noastră, în chipul lui Dumnezeu după care am fost făcuţi şi lucrând dobândim asemănarea, înfruntând necazurile lumii căzute, suferinţele pe care le pricinuieşte. Aducând „laudă suferinţei”, Lucian Blaga se ruga: „Tată, Carele eşti şi vei fi/ nu ne despuia/ nu ne sărăci/ nu alunga de pe tărâmuri orice suferinţă./ Alungă pe aceea doar care destramă,/ dar nu care întăreşte/ fiinţa întru fiinţă…Fă ca semenii noştri… să ia aminte/ că există pretutindeni şi această suferinţă,/ până astăzi şi de acum înainte/ singura legătură între noi şi Tine” (s.n.) Îndeamnă Hristos: „Fiţi desăvârşiţi, cum Tatăl vostru cel din ceruri desăvârşit este”. Sf. Nicolae Velimirovici scria că „trebuie să-L mărturisim pe Hristos cu trup şi cu suflet; omul întreg trebuie să-L mărturisească pe Cel care a venit să-l mărturisească întreg”. Aşa au făcut apostolii, la fel toţi sfinţii – mucenici şi cuvioşi, monahi şi mireni, oameni simpli şi teologi străluciţi. Dorind a fi creştini şi nu doar a ne numi cu emfază „drept măritori creştini”, trebuie să ne asumăm cu maximum de răspundere destinul luptei celei „drepte”, care nu înseamnă doar nesfârşite critici ce ne iluzionează că astfel suntem deasupra lor. Nu ducem lupta cea dreaptă nici trecând pe lângă „răutatea zilei” cu indiferenţă seniorială, cocoţându-ne pe înălţimile autoamăgirii.

Mulţi dintre noi mai asociază sfinţenia cu facerea de minuni, ceea ce e îndreptăţit, dar ocultează adevăratul sens pentru că nu prea mare este numărul sfinţilor care au făcut minuni în timpul vieţii lor, ci după ce au plecat la Domnul.  Când ucenicii au pomenit minunile făcut în numele lui Hristos, Mântuitorul i-a mustrat: „Depărtaţi-vă de la Mine, cei ce lucraţi fărădelegea”. Sfinţii Părinţi învaţă că sfinţenia este caracterizată prin trei însuşiri de bază. Se începe cu înstrăinarea de patimi şi de răutăţi ca astfel, curăţindu-ne trupul să fim pregătiţi ca  transforma  „vase de lut” fiind să putem primi harul Sfântului Duh. Urmează mărturisirea dreptei credinţe. Corolar al lor este împlinirea poruncilor în care „este ascuns Dumnezeu” şi îl putem cunoaşte în fericiri. Între ele, „fericiţi cei curaţi cu inima, căci aceia vor vedea pe Dumnezeu”. Şi cum credinţa adevărată se vădeşte în fapte nu în cuvinte „ce din coadă au să sune”, aceasta înseamnă că dragostea de Dumnezeu are măsură dreaptă în fapte, ele fiind cartea de vizită ale „creştinătăţii” noastre. Căci cineva zice că iubeşte pe Dumnezeu, iar pe fratele său îl urăşte este un „mincinos” încredinţează Sf. Ap. Ioan. Şi pentru a-L vedea şi iubi e necesar să ne scoatem „bârna” iubirii de sine  din ochii pentru că din cauza ei  nu vedem drumul spre împărăţia cerurilor. Între oameni,  Sf. Fecioară Maria s-a arătat demnă, prin curăţenia ei sufletească desăvârşită nu doar a-L vedea pe Dumnezeu, ci şi a naşte pe Fiul Său şi Mântuitorul nostru. Prin cuvintele „Fie mie după cuvântul tău”, Sfânta Fecioară şi Maică Preacurată se înfăţişează „mai cinstită decât sfinţii heruvimii şi mai slăvită decât serafimii”. De aceea pe Născătoare a Cuvântului prin care toate s-au făcut o rugăm stăruitor ca „zilei celei neînserate părtaş mă arată”. „Părtaş al zilei neînserate” este cel care coborându-şi mintea în inimă o luminează spre fapta ziditoare a iubirii, care „nu cade niciodată”.

Elena Solunca Moise

Sursa: Ziaristi Online