În urmă cu trei ani, pe 16 iunie 2013, în jurul orelor 22.30, pleca la Ceruri, după o lungă şi controversată boală, unul dintre cei mai mari duhovnici ai Ortodoxiei româneşti: Părintele Justin Parvu. Redăm mai jos, In Memoriam, cuvântul unuia dintre fiii săi duhovniceşti:
Părintele Justin: „În momentul în care am pierdut porunca iubirii, nu mai suntem creştini”
Părintele Justin nu este numai al unuia sau altuia, nu este numai al unor ucenici sau al altora, este al tuturor românilor ortodocși. Și nu numai. Părintele a întins acoperământul dragostei sale pentru creștinii din întreaga lume. Dovezi ale evlaviei pentru Părintele vin din întreg spațiul ortodox. Părintele Justin este exemplificarea dragostei nemărginite, trăită la cea mai înaltă măsură.
Dimineața, când mă uit în ochii fetiței mele văd ceva din sclipirea ochilor Părintelui Justin. Sănătatea ei este rodul rugăciunilor acestui sfânt al lui Dumnezeu. Pentru asta, și pentru toate celelalte, îi sunt recunoscător Cuviosului Părinte Justin, pentru ale cărui rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-ne pe noi, păcătoșii! (Florin Palas)
Notă: Acum ceva timp am cutezat a scrie câteva gânduri despre iubitul nostru Părinte Justin. Le redau mai jos, ca un modest semn de cinstire din partea familiei mele pentru cel care ne-a dăruit atât de mult, încât nu ne-a ajuns timpul ca să-i mulțumim pe măsură. Părintele Justin a suferit dramele fiecăruia, pe care le cunoștea în profunzime, mai bine chiar decât cei care le purtau. N-ar fi dormit ca să stea de vorbă cu oamenii, pentru a le aduce o alinare, o mângâiere. A dăruit tuturor, încălzind inimile românilor din prinosul sufletului său. În ultimele întâlniri, când ne uitam la Sfinția Sa, îl vedeam transparent, străveziu, aproape imaterializat. Suferința din ultimul timp al vieții sale pământești a fost o încununare a vieții Părintelui. Un sfânt al lui Dumezeu, cum este Părintele Justin, a trecut în Biserica Triumfătoare, de unde va mijloci în fața lui Dumnezeu să se îndure pentru poporul român, pe care l-a iubit precum puțini alții. Să avem parte de rugăciunile sale!
De când Dumnezeu mi-a îngăduit să-l cunosc pe Părintele Justin Pârvu, am fost învăluit de dragostea sa. Toţi cei care l-am cunoscut ştim că dragostea este principalul atribut care l-a caracterizat pe duhovnicul cu viaţă sfântă. Părintele nu ne-a judecat după legea dreptăţii, ci după cea a iubirii. A aplicat măsura iubirii tuturor, buni sau răi. Unii au reuşit să se ridice la exigențele sale, alţii nu. Funcţie de cât a ascultat fiecare. Dar noi avem oare dragoste adevărată? Care este măsura dragostei? A iubi înseamnă a trăi viaţa celuilalt, fără a aştepta ceva în schimb. Dragostea noastră a slăbit atât de tare, încât nu ne mai putem înţelege unul cu celălalt. Fiecare ne îndreptăţim în argumentele, dar mai ales în mândria noastră. Spunea Părintele Justin că „în momentul în care am pierdut porunca iubirii, nu mai suntem creştini”. În acest context, ne amintim vorbele Mântuitorului: “Oare Fiul Omului, când va veni, va găsi credinţă pe pământ?”. Părintele Arsenie Boca ne atenţiona că atunci când nu vor mai fi poteci între oameni, când nu vor mai fi dragoste şi înţelegere creştinească între oameni, va veni sfârşitul lumii. „Din pricina înmulţirii fărădelegii, dragostea multora se va răci” (Matei 24:12), spune Hristos.
Din dragoste pentru poporul român şi pentru Hristos, Părintele a îndurat chinurile temniţelor comuniste. „Eu m-am individualizat pe lumea asta prin poporul român, prin istoria lui, prin limba română, şi toate acestea mi-au fost date de Dumnezeu”, spune Părintele. S-a împrietenit cu suferinţa, dându-şi seama că aceasta face parte din iconomia lui Dumnezeu. A considerat că numai aşa îl poate îndura pe Dumnezeu să izbăvească păcatele neamului său. În temniţa Aiudului, într-o iarnă geroasă, după opt zile de Zarcă, un alt părinte, Iov Volănescu, îi mulţumea lui Dumnezeu că i-a dat posibilitatea să sufere puţin pentru El. Acesta a fost duhul celor din închisori. Vrăjmaşii au vrut să îndobitocească acest popor. Mucenicii închisorilor comuniste s-au opus din răsputeri. Acum sunt în Biserica triumfătoare şi sunt mijlocitorii noştri în faţa lui Dumnezeu. Despre viitorul neamului nostru, Părintele crede că “vom avea soarta unui popor de jertfă, după ce vor trece peste noi toţi apusenii şi răsăritenii”. Dragostea faţă de poporul său îl făcea să stea în scaunul de spovedanie de dimineaţă până seara târziu.
Ştiind că nerecunoaşterea jertfelor luptătorilor şi deţinuţilor din închisorile comuniste nu poate aduce împăcarea Neamului Românesc cu Dumnezeu, Părintele a considerat necesară canonizarea acestora. Deşi există un curent semnificativ pentru acest lucru, Sfântul Sinod nu a făcut încă această recunoaştere. În cel mai sfânt loc de pe pământul românesc, la Aiud, „Ierusalimul neamului Românesc”, Părintele a avut iniţiativa ridicării unei mânăstiri ortodoxe. A prezentat un proiect, întocmit de specialişti în arhitectura bisericească, dar a fost alungat fără prea multe explicaţii. A dorit să ridice o biserică, mai apoi un paraclis, dar nu a găsit ecou în sufletul ierarhului locului. Miza e mare: recunoaşterea jertfei mucenicilor din închisori. Părintele credea că se aşteaptă moartea sa şi a puţinilor supravieţuitori trecuţi prin această temniţă, pentru ca urmaşii torţionarilor să confişte acest spaţiu simbolic al martiriului românesc.
Mărturisitor al generaţiei 1948, Părintele a atenţionat că se pune la cale o nouă dictatură, cea biometrică. Puţini l-au înţeles, şi mai puţini l-au susţinut în acest demers. Părintele a suportat defăimările care au venit din toate părţile, din partea vrăjmaşilor, dar şi a unora din cei care pretindeau că sunt alături de Sfinţia Sa. A fost paratrăsnetul tuturor în această campanie de salvare, a noastră personală, dar şi a neamului nostru. Tuturor le-a răspuns cu dragoste, fără a face niciun rabat de la mesajul său. Bătrânul nu se joacă cu cele sfinte, nu poate spune azi una, mâine alta. De la înălţimea stării sale duhovniceşti, Părintele spune că generaţia noastră va trece pin ceva cu mult mai cumplit decât jertfelnica generaţie interbelică, că experimentul Piteşti va fi nimic faţă de cele prin care vom trece noi. „Va fi mai mult o prigoană psihologică şi nu vă veţi putea ascunde nici în crăpăturile pământului!”, spune Părintele. Şi cum vom putea depăşi aceste încercări fără dragoste şi fără îndelungă răbdare? În ce stare ne aflăm noi? Vrem să salvăm o ţară, dar ne afundăm în mocirla patimilor. Nu suntem în stare să participăm nici măcar la Sfânta Liturghie, la Proscomidie, când se pomenesc morţii noştri, dar ne batem cu pumnul în piept că suntem români adevăraţi şi apărători ai ortodoxiei. Nu plecăm genunchii în faţa icoanei, dar îi plecăm în faţa lui Baal. Traian Trifan, unul din mentorii sfinţii închisorilor, îi spunea lui Gavrilă Ogoranu şi camarazilor săi că „brazii se frâng, dar nu se îndoiesc”. Luptătorii din Munţii Făgăraşului au demonstrat-o cu prisosinţă, oferindu-şi viaţa lor pentru mântuirea acestui neam, pentru a-i spăla păcatele în faţa lui Dumnezeu. Martirii închisorilor de asemenea. Avem o pildă vie în Părintele Justin Pârvu, care a rămas drept în faţa tuturor, pentru că s-a plecat numai lui Dumnezeu. Fără a lucra la despătimirea noastră şi fără a dovedi cu adevărat dragoste pentru aproapele nostru şi pentru Hristos, misionarismul pe care ni-l propunem va rămâne o iluzie. Misiunea creştină nu se poate rezuma la mărturisirea virtuală. Dacă ar fi existat o cale virtuală, ar fi folosit-o Însuşi Dumnezeu. Dar Acesta L-a trimis pe Fiul Său să se jertfească pentru noi şi pentru a noastră mântuire, ca să ne scoată de sub robia păcatului.
Asistăm de ceva timp la căderi dureroase. Acesta e spiritul vremurilor. Părinţii îmbunătăţiţi atrag atenţia că trăim vremurile din urmă. Deci, să nu ne mirăm că oameni care au luat atitudine în faţa ofensivei antihristice au început să cadă. Ispitele pentru aceşti oameni or fi fost prea mari. Unii, poate, şi-au pus prea mult nădejdea în găsirea unor soluţii omeneşti, fără de Hristos. Nu există nicio justificare pentru a urma altă cale. Nu putem sluji la doi stăpâni, şi lui Dumnezeu şi lui mamona. Ortodoxia este Adevărul, este calea spre mântuirea noastră. Ca români, nu avem a căuta altă cale. Toate celelalte sunt drumuri înfundate. Preocuparea excesivă de a învinge pe planul acestei vieţi ne duce spre compromisuri. Iar un compromis este urmat de altul şi de altul, până la prăbuşirea noastră în iadul fără timp. Trebuie să privim în permanenţă spre Hristos, să ne simplificăm viaţa. Să nu mai trăim atât de mult în secundar, ci să acordăm mai mult timp principalului, aşa cum ne-a cerut Părintele Atanasie Ştefănescu. Avem un model strălucit în generaţia interbelică. Dumnezeu ne-a hărăzit să mai avem în mijlocul nostru ultimii mesageri ai acestei generaţii mărturisitoare, crescuţi în şcoala Frăţiilor de Cruce.
Sunt convins că Părintele Justin suferă şi plânge pentru cei care cad, se roagă şi-i aşteaptă pe fiii risipitori să se întoarcă. Nu ştiu să fi osândit pe cineva vreodată. “Dacă e să ne judecăm unii pe alţii, nu mai rămâne niciunul”, spunea Părintele, la scurt timp după lansarea apelui prin care cerea creştinilor să respingă dictatura biometrică. Am auzit cu toţii spusele Bătrânului, dar nu le-am ascultat. Cu dragoste mâhnită, Părintele ne spune că orice păcat trebuie răscumpărat, că îl va răscumpăra cei care vin după tine. „Omul nu mai e om, când se ia numai după calcule de moment pe care i le bagă în gând diavolul. Sufletul pe cruce câştigă adevărata libertate”. Fiecare dintre deţinuţii politic a avut căderile lui. Dar s-a ridicat. Părintele a cedat o singură dată în închisoare, tăgăduind că e preot. Mustrarea de conştiinţă a păstrat-o mulţi ani după aceea, chiar dacă după aceea a exploatat toate ocaziile de reabilitare. Poetul Radu Gyr a expus ca nimeni altul statornicia idealurilor tinerilor din închisori: „Adevăratele înfrângeri sunt renunţările la vis”. Iar visul este mântuirea. Să nu-l pierdem!
Foto şi text: Florin Palas
Sursa: ParinteleJustinParvu.Ro
Preluare: Ziaristi Online
