de Elena Solunca Moise

Aşa ne rugăm la Sfânta Liturghie şi mărturisim „Avem către Domnul” şi, mai departe, „Să mulţumim Domnului cu vrednicie”, continuând: “Cu vrednicie şi cu dreptate este a ne închina Tatălui şi fiului şi Sfântului Duh, Treimea cea de o fiinţă şi nedespărţită.” Aşa am învăţat de la străbuni şi  aşa se cuvine s-o facem pentru toate cele pe care le primim de la Domnul spre zidire şi mântuire.  Astăzi însă inimile noastre se înalţă urmând lui Hristos care, la patruzeci de zile de la Înviere, după ce a curăţat, prin jertfa pe cruce, chipul nostru întunecat de păcate, îl poartă  ca un dar de preţ spre Tatăl ceresc. Timpul petrecut de la Învierea Domnului este cel mai frumos din întreg anul, deschide sublimul împodobit cu bucuria propriei învierii, căci scria Sf. Ap. Pavel: „Dacă Hristos nu a înviat, zadarnică e credinţa noastră”. Dacă încercăm să ne ridicăm deasupra răutăţilor, Domnul ne ajută s-o facem, atunci simţim cum ne învăluie Lumina Învierii şi întreaga realitate se transfigurează astfel încât înţelegem cum anume „putem” fi în lume” fără a fi „din lume”. Înainte de Înălţare însă a mai fost o pescuire minunată, când Petru a fost reprimit între apostoli prin întreitul legământ al iubirii spre anularea întreitei lui lepădări din noaptea Răstignirii.  Curios, el a întrebat ce se va petrece cu Ioan, ucenicul cel mai mic şi Hristos a răspuns: „Dacă Eu vreau ca el să rămână până voi veni, ce te priveşte? Tu urmează-Mă pe Mine!” Petru L-a urmat pilduind rostul ascultării lucrătoare spre îndumnezeirea omului, sinonimă cu libertatea după îndemnul pe care îl auzim prin veac: „Trăiţi ca oamenii liberi, dar nu ca şi cum aţi avea libertatea drept acoperământ al răutăţii, ci ca robi ai lui Dumnezeu.” Petru şi ceilalţi apostoli au crezut că Ioan nu va muri şi într-un fel nu a „murit”, el trăieşte până la cea de a doua venire a lui Hristos prin  Evanghelia ce-i poartă numele. Este Evanghelia Iubirii, în numele căreia Hristos asigură: „Eu am biruit lumea.” Mai grăieşte Hristos: „Ieşit-am de la Tatăl şi am venit în lume; iarăşi las lumea şi Mă duc la Tatăl”. În cele patruzeci de zile, număr al înălţării deasupra condiţiilor materielnice, Hristos ne-a condus pe un drum al înţelegerii că Fiu al lui Dumnezeu fiind, s-a făcut Fiul Omului ca el, omul să redevină „cununa creaţiei”.

În cele patruzeci de zile s-a arătat ucenicilor Săi dăruindu-le de fiecare dată pacea Sa, acea „pace care covârşeşte toată mintea” şi pentru care ne rugăm în Biserică. În această zi, a patruzecea, El s-a arătat apostolilor şi ucenicilor pe Muntele Măslinilor, locul unde se ruga adesea, şi le-a zis: „Mergeţi în toată lumea şi propovăduiţi Evanghelia la toată făptura. Cel ce va crede în Mine şi se va boteza se va mântui, dar cel ce nu va crede se va osândi”. Spre luare aminte le-a numit semnele credinţei în El: „În numele Meu, demoni veţi izgoni, în limbi noi vor grăi, şerpi vor lua în mână, şi chiar ceva dătător de moarte de vor bea, nu-i va vătăma; pe bolnavi mâinile-şi vor pune şi se vor face bine”. Astfel „Îmi veţi fie martori”, cum au şi făcut-o sfinţind pământul şi timpul prin care i-au purtat paşii vieţii, „Domnul lucrând împreună cu ei şi întărind cuvântul prin semnele ce urmau.” Apoi, ridicându-şi mâinile Hristos i-a binecuvântat înălţându-se la cer iar ei s-au închinat Lui, într-o legătură ce este mai puternică decât moartea. S-a înălţat într-un nor dincolo de tot ce este lume materială în împărăţia Luminii, El care venise “lumină a lumii” să fie. Ca să le redea liniştea ucenicilor uimţi s-au arătat doi „bărbaţi în haine albe” care  zis: „Bărbaţi galileeni, de ce staţi privind la cer? Acest Iisus, Care s-a înălţat de la voi la cer, aşa va şi veni, cum L-aţi văzut voi mergând la cer.” Sf. Ioan Gură de Aur  scrie că au venit îngerii  anume pentru că distanţa era prea mare pentru ochii oamenilor, „ca ei să nu creadă că El a  fost luat la cer ca Ilie. Ilie a fost luat ca rob al lui Dumnezeu, iar Iisus ca Domn; Ilie cu o căruţă de foc. Iisus a fost luat pe nor, căci şi Tatăl, zice Isaia, şade pe nor; Ilie la înălţarea sa, a slobozit cojocul asupra lui Elisei; dar Iisus după ce s-a înălţat, a făcut să se coboare asupra ucenicilor darurile Harului şi a făcut mii de prooroci, care au fost mai mari şi mai slăviţi decât Elisei.” Hristos îi prevenise pe apostoli zicându-le: “Nimeni nu s-a suit la cer, în afară de Cel care s-a pogorât din cer, adică Fiul Omului, care este în cer”. Se întrevede aici o cale regală a mântuirii care începe cu Bunavestire, continuă cu Naşterea, Botezul, propovăduirea cu rostirea şi lucrarea, Răstignirea, Învierea şi Înălţarea Fiului Omului “care este în cer”.

Hristos înălţându-se a binecuvântat şi ucenicii s-au închinat într-o legătură pentru toate veacurile şi de o putere izvorâtă din cuvintele proniatoare:  „În lume necazuri veţi avea, dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea.” El,Mântuitorul  este, cum zice Psalmistul „cel tare în război”. Bartolomeu Anania scria că „Înălţarea cu trupul la cer este o mărturie că omul a fost creat pentru veşnicie, căci Fiul nu se înfăţişează Tatălui numai ca Dumnezeu, ci şi ca Om.” Mai mult chiar, El „se face cale şi putere ca omul să ajungă la acea stare”.  Puterea credinţei creştine este un rod al împăcării mlădioase a contrariilor, recuperarea lor într-o unitate care este aceea a păcii Sale. „El şade pe tronul dumnezeiesc, dar şi locuieşte în inima celor care îl iubesc. Aşa putem înţelege paradoxul: Hristos este înălţat şi în drum spre înălţare cu fiecare dintre noi.”  Despărţirea înfiorează, cum fior ne dă orice despărţire de cineva drag, şi rămâne, cum a sfătuit pe ucenici, să ne rugăm, să fim, adică, într-o legătură perpetuă prin cuvântul izvorât din minte şi îmbrăţişat de inimă ca să vedem „drept cuvântul Adevărului”. Mai este comuniunea pecetluită de numele Său, căci, Hristos ne asigură că acolo unde sunt doi sau trei adunaţi în numele Lui, El este dimpreună cu ei. Nu e bine ca omul să fie singur a rostit dintru început Ziditorul a toate şi este de o valoare capitală a şti în numele cui ne unim. Hristos este Adevărul care aduce Iubirea şi pune pe fugă cearta, lupta, gâlceava, războiul; El, Adevărul eliberator face din competiţie pe care o invocăm atât de des în anii din urmă, o împreună lucrare spre binele din care se pot împărtăşi mai mulţi întru desăvârşirea unimii. Atunci, deşertăciunea, pustietatea de care se plângea Eclesiastul se face un pământ al făgăduinţei şi, deloc întâmplător, marii Părinţi şi Sfinţi ai Bisericii au trăit în pustie. Au făcut-o nu dăruindu-ne un model şi, nu mai puţin, pentru a arăta că atunci când eşti cu Dumnezeu, pustia se poate face asemenea unei grădini în care rodesc virtuţile.

Sărbătoarea de astăzi este ca o deschidere generoasă  spre nesfârşire, Hristos fiind întâiul om care a deschis cerurile şi, Dumnezeu fiind, a făcut-o pentru toţi cei care Îl urmează şi fac văzându-L cu credinţa nestrămutată şi cinstindu-L cu dragostea care de la Dumnezeu fiind, îndumnezeieşte. Şi noi privind, asemenea ucenicilor, la cer, să ne rugăm: Hristoase, Cel ce Te înalţi la cer, înalţă şi inimile noastre, ca mai presus de toate, să te iubim pe Tine, cum Tu ne-ai iubit pe noi”. Sfetnic statornic, ca şi pentru apostoli, este rugăciunea, „maica faptelor bune” E greu într-o lume a urii şi agresivităţii, dar cutezând a ne înălţa inimile vom primi putere întăritoare de la Însuşi Biruitorul lumii.  Presimţeau asta apostolii şi ucenicii care s-au întors în Ierusalim „cu bucurie mare”.

Astăzi este şi Ziua eroilor, a celor care cu sfinţit acest pământ cu viaţa lor, fiecare unde l-a lăsat Dumnezeu. Decizia a fost luată prin Decretul-lege din mai 1920, ţara noastră fiind prima care comemora într-o aceiaşi zi pe eroii români şi străini. Decizia a urmat Tratatului de la Versailles prin care se convenea ca ţările beligerante să întreţină mormintele celor căzuţi pe teritoriile lor. În anul 1948, comuniştii, atei înverşunaţi, au hotărât ca Ziua eroilor să fie pe 9 mai. Abia în anul 1995, Parlamentul a votat revenirea cinstirii eroilor în ziua de Înălţare a Domnului iar Biserica Ortodoxă Română a stabilit, în sinoadele din 1999 şi 2001 ca Înălţarea Domnului să fie sărbătoare naţională bisericească de pomenire a celor căzuţi pe câmpul de luptă, a celor care cu viaţa lor au scris cu demnitate istoria noastră.  E o datorie a   tuturor să nu-i uităm a-i cinsti pentru tot ce ne-au lăsat, căci de-i vom uita, ne vom trezi siguri, cu un trecut pierdut şi un prezent fără viitor. Plecându-ne capul a recunoştinţă în faţa celor atât de mulţi ştiuţi şi neştiuţi să înălţăm spre imn de cinstire: “Presăraţi pe-a lor morminte/ Ale laurilor foi/ Spre a fi mai dulce somnul/ Glorioşilor eroi…Pe copii la sânul vostru/ Alintaţii cu-acest cânt/Povestindu-le cu fală/ Al eroilor avânt/ Dezveliţi tot adevărul/ Şi le spuneţi tuturor/ Cum muriră fraţii voştri pentru neam şi ţara lor”.

Să lăsăm totul măcar o clipă şi zicând “Hristos S-a înălţat” să lăsam o lacrimă discretă să cadă pe pământul sfinţit cu truda, cu lupta, cu rugăciunile, cu doinele ce ne-au îndulcit amarul de-a lungul atâtor veacuri şi cu jocurile în care se întâlneau cerul şi  pământul în ritmul  melodios ca o bucurie  reîmprospătată cu fiecare viaţă întru Hristos.

Sursa: Ziaristi Online