Ne-am reamintit dumineca trecută de minunea vindecării slăbănogului din Vitezda, Casa Milostivirii, spre a cuprinde în inima şi mintea noastră adevărul că boala este, de cele mai multe ori, o consecinţă nerespectării poruncilor divine. Dumnezeu a dat omului cele zece porunci pentru a-l feri de urmările lor nedorite, în primul rând de Ziditor şi nici de om. Dumnezeu nu a făcut lumea şi nici pe om spre distrugere. Deşi mulţi văd în porunci o ameninţare la libertatea omului, ele sunt, de fapt, descoperiri ale cauzele răului ce bântuie lumea şi arată drumul spre vindecare prin iertare. Pe drept cuvânt, se poate spune că poruncile reprezintă o chezăşie a libertăţii. O poruncă a avut Adam şi, încălcând-o, a schimbat destinul omului spre moarte. O ştia şi David când cerea „Întoarce faţa Ta de la păcatele mele şi toate fărădelegile mele şterge-le.” Între vindecările miraculoase, observăm că, de această dată, Iisus nu a aşteptat rugăciunea slăbănogului poate şi pentru că aşteptarea lui răbdătoare de-a lungul a 38 de ani era o rugăciune nerostită. Urmând pedagogia divină, în duminica Samarinencei ne apropiem de taina puterii rugăciunii făcută în “Duh şi Adevăr”.Învaţă f. Sf. Briancianinov că “Nu este cu putinţă să ne apropiem de Dumnezeu…altfel decât prin mijlocirea Domnului nostru Iisus Hristos, singurul sigurul mijlocitor, singurul mijloc de împărtăşire între Dumnezeu şi oameni! Nu este adevărată cunoaştere a lui Domnului Iisus Hristos fără mijlocirea Duhului Sfânt”. Să amintim că la Botez, Duhul Sfânt a stat deasupra lui Hristos în chip de porumbel, iar glasul Tatălui a înştiinţat întreaga creaţie: „Aceste este Fiul Meu mult iubit întru care bine am voit”. Sub aceste cuvinte se rînduieşte întreaga Evanghelie, Vestea cea Bună care a schimbat cursul istoriei, prin care omul a primit şansa înveşnicirii vieţii sale. La Schimbarea la Faţă a Mântuitorului, glasul Tatălui a vestit: „Acesta este Fiul Meu, pe El să-L ascultaţi.”De aceea, nu vom obosi amintind că, de atunci, omul nu e o „fiinţă spre moarte”, acel faimos „Sein zum Tode”,ci o fiinţă spre înviere. Alegerea unei femei şi, mai mult, din Samaria, este un argument de netăgăduit care dezvăluie faptul că în faţa lui Dumnezeu nu este motivantă apartenenţa la o anume etnie sau categorie socială, ci deschiderea inimii către înţelegerea lui Dumnezeu în „în duh şi adevăr”.
Darul lui Dumnezeu
S-a făcut că, plecând din Iudeea, Hristos se îndrepta spre Galileea, numită şi a neamurilor pentru că aici coexistau religii diferite – iudaică, elenistică, creştină şi islamică. Drumul trecea prin ţinutul Samaria şi s-a oprit în Sihar, locul pe care Iacob l-a dat lui Iosif, fiul său, şi unde se afla fântâna ce-i poartă numele. Să fi fost pe la al şaselea ceas al zilei şi Hristos, obosit de drum, s-a aşezat să se odihnească. Tocmai atunci a venit o femeie să ia apă şi Mântuitorul spus cu simplitate: „Dă-mi să beau.” Surprinsă de această cerere, femeia a întrebat: „Cum, tu care eşti iudeu ceri de la mine care sunt samarineancă? Pentru că iudeii nu au amestec cu smarinenii”. Avea dreptate, căci regele Asiriei, cucerind Samaria, au repopulat-o cu cinci triburi, iar locuitorii ei s-au amestecat cu ocupanţii şi au început să se închine zeilor străini. S-a plămădit astfel un popor hibrid, „bastard”, sinonim cu dizarmonia, aflat pe picior de luptă cu iudei care respectau conştiincios tradiţia. Ca şi altădată, Hristos surprinde iarăşi prin cuvintele cu care i se adresează:„dacă ai fi cunoscut darul lui Dumnezeu şi cine este Cel ce-ţi zice: Dă-mi să beau!, tu ai fi cerut de la El şi El ţi-ar fi dat apă vie.” “Darul lui Dumnezeu” este însuşi Fiul Său venit în lume ca acei care cred în El să treacă de hotarul vremelniciei spre înveşnicire. Dar, de unde să ştie femeia ce mare „dar” îi făcuse Dumnezeu tocmai ei? Nu ştia, dar era dornică să cunoască iar Hristos a răspuns acestei dorinţe cu asupra de măsură omenească, căci a făcut-o cu măsura Fiului lui Dumnezeu făcut Fiu al Omului spre a-l înălţa din condiţia căderii în lumea amestecului dintre bine şi rău. Încă s-a mai mirat femeia, şi nu fără temei, pentru că fântâna era adâncă şi Hristos nu avea găleată, fără de care nu avea cum să scoată apă. Aşa era până la Hristos, nimeni neputând scoate apă decât pentru sine şi spun Sfinţii Părinţi că Mântuitorul anume a venit să spele inimile oamenilor şi să bucure sufletele lor şi a făcut-o din voia lui cea bună. Mai poposise aici anume să arate că acel pământ era a lui Hristos şi Iosif a fost o prefigurarea a Sa. Cezar de Arles scrie că deloc întâmplător a venit aici, „pentru ca samaritenii, care doreau să ceară pentru ei moştenirea patriarhului lui Israel, să-L recunoască pe stăpânul lor la Hristos, care a devenit moştenitorul legitim al Patriarhului”. De aceea şi femeia Îl întreabă: “Doamne, nu cumva eşti Tu mai mare decât părintele nostru Iacob, care ne-a dat această fântână şi el însuşi a băut din ea şi fiii lui şi turmele lui?”
Ca şi cum nu ar fi auzit, Hristos îi răspunde cum că acela care bea din fântâna lui Iacob, va “înseta iarăşi”, apa fiind una obişnuită la care omul aleargă să-şi potolească setea ori de câte ori simte nevoia s-o facă. Femeia a intuit ceva când a întrebat: “Nu cumva ai apa cea vie?” Răspunsul Mântuitorului este lămuritor: “Oricine bea din apa aceasta, va înseta iarăşi; Dar cel ce bea din apa pe care o dau Eu nu va înseta în veac, căci apa care o voi da Eu se face în el izvor de apă curgătoare spre viaţă veşnică”. Gândind omeneşte, femeia cere această apă, însă a făcut-o pentru a nu fi nevoită să vină mereu şi să care apa de care avea atâta nevoie. Dialogul catehetic continuă într-o gradare pilduitoare, căci Hristos îi cere să vină cu bărbatul ei şi ne amintim că dintru începuturi, Dumnezeu a spus că nu este bine ca omul să fie singur. Doar că, de această dată,femeia spune că nu are bărbat, e singură, după ce a avut cinci şi cel cu care “este acum”, nu este bărbatul ei. Cinci, numărul triburilor, dar şi ale simţurilor care ne aduc lumea mai aproape dar niciunul singur, nici toate laolaltă nu duc decât la cunoaşterea lui „aici şi acum”, a succesiunii imediate. Surprinsă de adevărul rostit pe faţă, femeia recunoaşte că aşa este şi îl numeşte pe Hristos e proroc, în sensul de interpret al voinţei lui Dumnezeu.
Buna cuviinţă a rugăciunii în Duh şi Adevăr
Din acest moment, dialogul se desfăşoară pe un alt registru, se trece anume de la cele pământeşti la cele duhovniceşti pentru că spre acest orizont de lumină poartă întreaga discuţie. Cele pământeşti sunt doar o urzeala necesară şi folositoare pentru a dezvălui cele de dincolo, după cum cele “văzute” trimit la cele nevăzute. Aici este un fel de punct arhimedic al dialogului care de acum înainte gravitează în jurul cunoaşterii Fiului lui Dumnezeu. Nu conta prea mult nici locul închinării, câtă vreme atunci când femeia vorbeşte despre acesta ca fiind unul binecuvântat, Hristos îi spune: “Femeie, crede-mă că vine ceasul, şi acum este, când adevăraţii închinători se vor închina Tatălui în Duh şi în Adevăr.” Cu puţin înainte însă îi atrăsese atenţia că iudeii se închină Celui pe care îl ştiu, pentru că “mântuirea de la iudei este” cum învaţă Sfânta Scriptură. Este un adevăr necesar dar nu şi suficient; este important să te rogi Tatălui Ceresc, de unde vine “toată darea cea bună şi tot darul cel desăvârşit”. Nu mai puţin important este şi cum o faci, adică nu ca unui “idol”, jertfind animale, ci s-o faci “în duh şi în adevăr”. Încredinţa David că „jertfa bine plăcută lui Dumnezeu este duhul umilit; inima înfrântă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi”. Mai mult, Hristos explică şi de ce anume trebuie să o facem: “Duh este Domnul şi cei care i se închină trebuie ca în duh şi adevăr să se închine.” Aşa cum o facem în Rugăciunea pe care Hristos Însuşi ne-a dăruit-o şi care ne îndreptăţeşte a-L numi pe Dumnezeu, Tată spre a-I cere „Şi ne iartă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri”. De aceea, Hristos îi spune că samarinenii, care se închinau la muntele Ghenizarem, o făceau fără să ştie cui anume se roagă, o rugăciune oarbă, cu gust de zădărnicie.
Cunoscătoare în ale Scripturii, femeia spune că ştie de venirea lui Mesia, care „se cheamă Hristos” şi „când va veni El toate ni le va spune toate”. Aici, plinirea vremii îşi află desăvârşirea, căci Hristos i se arată deschis ca Mesia: „Eu sunt, Cel care îţi grăieşte”. Cuvântul cel dintru început dă seama Sine în faţa unei femei şi o face pentru sinceritatea ei exprimată în dorinţa mărturisită ca într-o rugăciune. Ea nu a mai comentat, a crezut pur şi simplu şi această credinţă i-a adus mântuirea ca şi cum acesta era răspunsul îndelung aşteptat. Femeia a lăsat găleata de care acum, după întâlnirea cu Hristos, nu mai avea nevoie şi s-a dus în cetate să dea de ştire: „Veniţi să vedeţi un om care mi-a spus toate câte le-am făcut. Nu cumva acesta este Hristosul?” Locuitorii cetăţii au crezut-o şi îndată ieşind, „veneau spre El” şi, mai mult, l-au rugat să rămână la ei şi Hristos a dat împlinire rugăciuni lor, petrecând în cetate două zile. Au spus femeii şi nouă tuturor de sub veacuri au zis: „Credem nu numai pentru temeiul cuvântului tău; noi înşine am auzit şi ştim că Acesta este cu adevărat Hristos, Mântuitorul lumii”. Ei au crezut, L-au rugat să stea cu ei, asta în timp ce „ai Săi” nu au făcut-o nici când îi vindecase pe cei doi demonizaţi şi i-au cerut să plece din cetatea Gherghesenilor. Asta spre a pune în suflet spre necontenită păstrare că Hristos nu obligă pe nimeni în nici un fel, nu forţează uşi; El stă la uşa sufletului aşteptând răbdător şi nu intră decât numai dacă şi numai atunci când i se deschide, cum în felul ei a făcut-o femeia samarineană şi locuitorii cetăţii.
Întâlnirea cu Hristos schimbă omul în toată făptura sa şi să recunoaştem că nici un om nu poate rămâne la fel cum a fost, nici chiar ateii a căror înverşunare e, în felul ei, o recunoaştere răzvrătită de trufie. Să-l mai invocăm şi pe Sf. Ap. Pavel care din prigonitor împătimit ce era a devenit apostol neamurilor. Tradiţia spune că femeia samarineană, după ce s-a pocăit, a fost una dintre cele mai vrednice propovăduitoare ale creştinismului şi a făcut-o până la moartea sa mucenicească pe vremea împăratului Nero, cel mai crud prigonitor al creştinilor. Învăţând de la Însuşi Mântuitorul lumii să se roage în duh şi adevăr, muceniţa Fotini, numele creştin al femeii din Samaria, l-a înfruntat pe Nero, zicând:”Orice voieşti fă, dar noi nu vom înceta a vesti pe Domnul nostru Iisus Hristos cum că este Dumnezeu adevărat ţi făcătorul tuturor.” Supusă, împreună cu alţi mărturisitori, torturilor pe care numai mintea bolnavă a lui Nero le-a putut închipui, înainte de a-şi da duhul lui Dumnezeu a făcut minuni care au adus la Hristos pe soldaţii care o păzeau şi pe încă alţii.
Sărbătorită în fiecare an în ziua de 25 februarie, Sf. muceniţă Fotini, care L-a văzut şi a vorbit cu Hristos, Îl mărturiseşte în veac şi peste veac, şi luminează îndoielile noastre amintindu-ne că „Duh este Domnul” şi că trebuie să ne închinăm Lui „în Duh şi Adevăr”. Ne întoarcem iar la Psalmi ci citim: „Toate poruncile Tale sunt adevăr”, sau în altă parte „Aproape este Domnul de toţi ce Îl cheamă întru adevăr”. Hristos Însuşi spune: „Tu însă când te rogi, intră în cămara ta şi, închizând uşa ta, roagă-te Tatălui tău, Care este întru ascuns şi Tatăl tău, care vede în ascuns îţi va răsplăti ţie”. Cămara, locul cel mai tainic al fiinţării noastre care, astfel se face „sălaş” al lui Dumnezeu şi omul Hristofor. Acolo să ne rugăm cu incandescenţă ca David: „Auzi-mă Doamne! Îndreptările Tale voi căuta!” Şi să ne rugăm, după cuvântul Sf. Ap. Pavel, neîncetat şi astfel gândurile potrivnice fi-vor alungate de ne putem îmbrăca cu pacea dăruită de Hristos. Pacea încununată de recunoştinţa pentru tot ce Domnul ne-a dăruit şi pentru toate de care am fost apăraţi chiar fără de ştire. Şi nu există o bucurie mai mare pentru cei care suntem dăruiţi cu viaţă decât să mulţumim lui Dumnezeu pentru toate cele primite, chiar dacă nu ne dăm seama dintru început de binele pe care Domnul îl revarsă asupra noastră. Mulţumire este şi Sfânta Împărtăşanie şi în rugăciunea dinainte spunem: „Nu spre judecată, nici spre osândă să ne fie împărtăşirea cu sfintele Tale Taine, Doamne, ci spre tămăduirea sufletului şi a trupului. Amin”
În tot acest timp, ucenicii fuseseră plecaţi după mâncare şi s-au mirat văzând pe „Învăţător” vorbind cu o femeie, dar nu au avut tăria a-L întreba ceva. Au fost însă tulburaţi într-un anume fel când au văzut că nu vrea să mănânce. Răspuns-a Hristos gândului lor nerostit: „Mâncarea Mea este a face voia Celui ce M-a trimis şi să-I împlinesc lucrarea”. A face voia lui Dumnezeu, sinonim cu „a mânca”, este, sau ar trebui să ne fie „pâine de toate zilele”,principiu vital al vieţii trecătoare spre lumina veşniciei. Dumnezeu Tatăl a dat rostit spre ştirea întregii zidiri că Hristos e „Fiul Meu cel iubit întru care bine am voit”. Nici nu are cum fi altcumva, câtă vreme Dumnezeu este Iubire dătătoare şi ţiitoare a vieţii celei de aici şi celei de dincolo, cum o numeau străbunii.
Spunem „rugăciune adevărată”, deși rugăciunea nu poate fi decât astfel, dar o facem spre întărire deoarece este singura cale, pe care, urmând-o, putem ajunge la împărăția lui Dumnezeu cea din interiorul nostru pe care noi. E împărăţia pe care nu o mai putem recunoaşte de pâcla groasă a fărădelegilor şi păcatelor noastre. Toate se nasc şi vin din întunericul căruia, cu sau fără voie, ne facem gazdă, încăpățânându-ne a-l numi lumină. Din cauza lor, nu odată rugăciunea se face, cum spunea un părinte duhovnic, simplă „vorbeală”. Hristos a spus femeii din Samaria și fiecăruia că rugăciunea bine primită este „în Duh şi Adevăr” căci „Duh este Domnul” şi Hristos este Adevărul care ne face liberi de cătuşele morţii. De aceea, cum spune Sf. Ciprian, în rugăciunea împărătească „ nu ne rugăm ca Dumnezeu să facă ce vrea El, ci noi să putem face ce vrea El”; de aceea şi spunem: „Şi ne iartă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri”. Iertarea greşelilor este lucrarea prin care ne asemănăm cu chipul lui Dumnezeu care este în noi.
Sf. din Zadonsk, atrage atenţia că: „În rugăciune vom primi tot ceea ce este bun şi, prin urmare, inamicul nostru, ştiind acest beneficiu mare al rugăciunii, încearcă să ne distragă, aducându-ne diferite gânduri. Prin urmare, oamenii temători de Dumnezeu sunt mereu în stare de veghe, pentru a înfrunta vrăjmaşul, luând aminte numai la Dumnezeu, astfel încât, să stăm în faţa lui Dumnezeu, atât cu trupul, cât şi cu sufletul. Şi aşa, precum cădem înaintea Lui în trup, tot aşa cădem şi cu duhul, pentru ca limba noastră să vorbească despre ceea ce mintea şi inima nu lasă să fie neauzite. Într-un cuvânt, ca rugăciunea interioară să fie de acord cu cea din afară”. Oare poate fi un ideal mai demn pentru om decât să-şi facă viaţa o rugăciune, adică să se roage neîncetat cum scria Sf. Apostol Pavel tesalonicienilor? Rugăciunea ne poate însoţi în tot ce facem şi aşa vom descoperi împărăţia lui Dumnezeu din interiorul nostru iar toate celelalte se vor adăuga nouă. Hristos a înviat!
Elena Solunca Moise
Sursa: Ziaristi Online
Pingback: „Eu sunt, Cel care îţi grăieşte”. Gând de Duminica femeii samarinence de Elena Solunca Moise –promovat de Victor RONCEA in Ziaristi Online- RadioMetafora.ro