La începutul secolului XX, aromânii din Peninsula Balcanică au insistat pentru a-şi folosi limba proprie în şcoli şi biserici, fiind sprijiniţi de statul român. Această posibilitate a determinat nemulţumirea grecilor, care considerau că nu există aromâni. Bande de greci, sprijinite financiar mai ales de preoţii eleni, s-au dedat la omoruri în masă, săvârşite în aşezările cu populaţie majoritar aromânească. Reacţia Executivului de la Bucureşti faţă de masacrele bandelor greceşti a stârnit iritarea omologilor eleni, conflictul diplomatic devenind de neevitat. Drepturile aromânilor din Peninsula Balcanică au constituit motivul unor dialoguri intense între Ministerele de Externe ale României şi Înaltei Porţi. Într-un asemenea context, Ministrul român de Externe, generalul Lahovary, a beneficiat de suportul unor persoane influente din Austro-Ungaria (Contele Goluchowski şi Baronul Calice), Germania (Baronul Marschall), Italia (Marchizul Incisa) şi Rusia (Zinoviev), care direct sau prin intermediari au discutat cu factorii de decizie de la Constantinopol.

În decembrie 1903, Generalul Lahovary, trimis al României la Constantinopol, a prezentat Patriarhiei un proiect în care sugera posibilitatea ca aromânii să beneficieze din punct de vedere religios de serviciile unui episcop propriu în eparhia Ohrida-Kruševo, în locul celui greco-ortodox. În acelaşi timp, pe data de 24 aprilie 1904, aromânii au depus un Memorandum la Patriarhie solicitând, printre altele, înfiinţarea unor biserici proprii, posibilitatea pentru preoţi de a ţine slujba religioasă în limba română şi de a avea un delegat pe lângă Patriarhie. Cum Sfântul Sinod a respins cererile aromânilor, ambasadorul Germaniei, baronul Marschall, a fost primit în audienţă la sultanul Abdul-Hamid al II-lea (1876-1909) în legătură cu doleanţele aromânilor. Iniţiativa ambasadorului german s-a datorat solicitării lui Lahovary, ultimul cerând printr-o notă oficială acordarea de drepturi aromânilor, aşa cum aveau şi celelalte naţionalităţi nemusulmane. În cele din urmă, sultanul a emis o iradea (22 mai 1905), recunoscându-le aromânilor toate revendicările cerute, cu excepţia celei de a avea un conducător religios propriu. De la această dată, românii s-au pus în mişcare ca să redeştepte conştiinţa naţională, printre toţi românii din Imperiul Otoman. Ei au fondat, în scurt timp, şaizeci de comunităţi vlahe. Patriarhul şi grecii, nemulţumiţi de aceste progrese, s-au dedat la persecuţii şi fapte criminale împotriva aromânilor, determinând proteste energice din partea guvernului român pe lângă guvernul grec (sursa: Aromânii balcanici şi bandele greceşti –  dr. in istorie Catalin Fudulu).

«Deodată ne pomenim cu arhiereul în biserică strigând: „Afară! Afară voi cuţo-vlahii!” Până să mă uit îndărăt să văd ce se întâmplă, Mitropolitul m-a lovit tare în cap cu bastonul şi a început să-mi curgă sângele…»

Suferinţele pătimite de preoţii din Macedonia din partea Clerului de la Fanar sunt evocate, cu mult dramatism, de către părintele aromân Dumitru Constantinescu din comuna Perivole – Pind (Epir) într-un text intitulat “Biografie”, trimis soţiei lui Iancu Bacalbaşa, pe 20 august 1913, pentru a fi publicat în ziarul acestuia, „Înainte”. Documentul nu a mai fost însă tipărit în publicaţia respectivă, văzând lumina tiparului abia în februarie 2004, în numărul 12 al revistei „Rost”. Redăm, mai jos, un pasaj semnificativ din mărturia cutremurătoare a preotului aromân:

„Pe la 4 Decembrie 1884 fiind la Grebena, prin depeşe am fost chemat de către dl. Apostol Mărgarit la biserica românească din Vlaho-Clisura, cu hramul Sfântului Nicolae. Zi de Sfântul Nicolae, 6 Decembrie, pe când eu şi colegul meu, părintele Nicolae Papa Flora, eram în biserică în Sfânta Liturgie, vine şi Mitropolitul Filaret din Castoria, însoţit de toţi preoţii, diaconii şi institutorii grecomani şi de mare mulţime din aromânii grecomani, împreună cu Mudirul local şi cu un ofiţer din Castoria, anume Caraman-aga, care avea cu dânsul şi peste 20 de soldaţi. Stau în curtea bisericii şi se sfătuiesc. Prea Sfinţia Sa vrea să fim scoşi din biserică şi să slujească el în ea. Autorităţile nu ştiau cum să procedeze. Aromânii erau veniţi cu toţii în biserică. Eu mă găseam la Sfânta Masă în altarul bisericii, în momentele acelea, iar Părintele Nicolae la proscamidie. Deodată ne pomenim cu arhiereul în biserică strigând: „Afară! Afară voi cuţo-vlahii!” Până să mă uit îndărăt să văd ce se întâmplă, Mitropolitul m-a lovit tare în cap cu bastonul şi a început să-mi curgă sângele. De ameţeală n-am simţit dar, când am văzut sânge peste obraz şi peste odăjdii picând jos, m-am speriat şi am început să strig şi să cer ajutor. Pe când strigam, preoţii băteau pe Părintele Nicolae, i-au despicat gura şi l-au scos afară din altar. Diaconul Prea Sfinţiei Sale l-a lovit pe cântăreţul Nicolae, care a căzut din strană leşinat. Atunci femeile aromâne s-au încăierat cu Arhiereul, iar la ţipetele lor au intrat autorităţile în biserică şi ne-a scăpat pe noi românii de la moarte sigură. Noi eram puţini, iar inamicii erau înarmaţi cu cuţite, cu pistoale şi cu suliţe în bastoane. După ce a restabilit liniştea, Autoritatea ne-a scos pe toţi afară din biserică ne-a trimis cu pază pe la casele fiecăruia. Biserica a fost încuiată, iar Autoritatea a luat cheile cu dânsul. Pe urmă a raportat la Caimacamul din Castoria cazul. După trei zile, a venit ordin de la Valiul prin care spunea să slujească la biserica Sfântul Nicolae o septămână grecii şi una aromânii. Aşa a rămas până în timpul izbucnirii răsboiului balcanic.”

“Românii din Macedonia nu sunt greci, sunt români: trebuie să fie”

În scrierile sale despre românii macedoneni, Dimitrie Bolintineanu relatează că ar fi adresat un memoriu către ministrul de Externe Fuad-Pașa, cerând printre altele deschiderea de școli românești în Balcani.“Românii din Macedonia nu sunt greci, sunt români: trebuie să fie” – spunea Bolintineanu;„ceea ce credem noi că toți acești români ar trebui să facă este de a-și păstra cu sânțenie limba și datinile române”.

De asemenea, cu privire la românii sud-dunăreni numiţi şi macedoromâni sau aromâni, Eminescu scria: „Cât despre limba macedoromânilor, e azi un adevăr cunoscut de toţi că e numai un dialect al limbii dacoromane şi că n-are a face deloc cu limbile neolatine ale Occidentului. Studiile recente ale lui Miklosich au dovedit-o cu toată evidenţa. Atât dialectul din Istria cât şi cel macedoromân sunt varietăţi ale limbii dacoromane, cu mici deosebiri fonologice şi cu mari şi hotărâtoare asemănări. Ne rămâne numai să admirăm ignoranţa grecilor moderni în privirea istoriei şi etnografiei unor ţări asupra cărora pretend a avea drepturi. Dacă se află români în Macedonia cari vor redeşteptarea poporului lor şi readucerea lui la conştiinţa naţională, ei au cuvânt să lucreze în acest sens, şi nu injuriile foilor greceşti îi vor opri. În mozaicul de popoare orientale, credem că e loc şi pentru români şi că nu există nici o necesitate să fie anexaţi la Grecia.” (M. Eminescu, Erori istorice şi filologice, 11 august 1882).

Deţinători ai unui tezaur cultural păstrat în memoria colectivă şi transmis, de-a lungul generaţiilor prin viu grai, aromânii luptă, de veacuri, pentru menţinerea identităţii lor spirituale. Iubindu-şi atât de mult limba, portul, folclorul şi obiceiurile, aromânii le vor păstra mereu, ca pe cele mai preţioase dovezi ale conştiinţei apartenenţei la etnia românească.