Mozaic din Biserica ‘Sant’ Apollinare’ din Ravenna realizat în perioada marelui împărat roman de origine tracă Justinian I. Mai jos apar şi cei trei magi

Gând de duminică

Duminica Mironosiţelor – Bucuraţi-vă şi vă temeţi!!

de Elena Solunca Moise

Hristos a înviat! sunt cuvintele cu care ne întâmpinăm în aceste zile, când  Lumina Învierii îndeamnă a ne privi mai bine sufletele spre renaştere. În aer se simte o  tremur blând, mângâietor ca o mărturie că „Hristos este cu noi în toate zilele până la sfârşitul veacurilor”. Vineri luminată a fost sărbătoarea Izvorul Tămăduirii, cuvenită cinstire a Maicii Domnului ale cărei rugăciuni  vindecă  toată boala şi neputinţa, aşa cum prin Iisus Hristos, Fiul ei cel Unul Născut am fost vindecaţi de moarte. La o săptămână după Răstignire, Izvorul Tămăduirii este ca şi cum lacrimile de durere ale Născătoarei de Dumnezeu s-au făcut lacrimi tămăduitoare şi mântuitoare. Cu apostolul Toma ne-am încredinţat definitiv că Hristos a înviat şi credinţa în miracolul Învierii este o fericire pentru că pecetluieşte învierea noastră. În cea de a treia cuvântare teologică, Sf. Grigorie de Nazianz îl înfăţişează pe Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu şi Fiu al Omului aduce la pace toate contrariile pricinuitoare de neînţelegere şi  dezbin are,între care  vom aminti că „s-a botezat ca un om, dar a desfiinţat păcatele, ca să sfinţească apa…Se aruncă în El dar El scapă;…Se sfâşie catapeteasma, căci arată cele de sus…Moare dar dă viaţă şi desfiinţează moartea prin moarte. E înmormântat dar învie…E numit şi Împăratul Salemului, ceea ce înseamnă pace şi Împărat al dreptăţii”. Urmează un îndemn binecuvântat: „Urcă şi tu printre ele…ca să ajungi Dumnezeu urcând de jos pentru Cel ce s-a coborât pentru noi de sus.” S-a suit la ce vii şi morţii”. Continuă  Cuvântătorul de Dumnezeu că, dacă primele afirmaţii sunt prilej de rătăcire, următoarele alungă rătăcirea. Şi a fost ca pământul să-L primească asemenea unui om, dar nu l-a putut ţine căci El l-a întocmit cu toată bogăţia lui şi a înviat ca Dumnezeu; ca biruitor al morţii pentru că moartea nu este făcută de Dumnezeu.

Le-a fost dat mironosiţelor să primească primele vestea Învierii şi s-o ducă apostolilor care să o dăruiască lumii întregi spre înnoire. Biruind frica prin iubire recunoscătoare, căpătând putere din evlavia cu care împlineau datinile, femeile purtătore de mir au venit la mormânt să facă cele de cuviinţă. Îşi recunoşteau  doar   o singură slăbiciune şi se întrebau cine la va ridica piatra care pecetluia mormântul. Ca oameni se întrebau, dar răspunsul a fot dat de Dumnezeu, singurul ce-l poate da: piatra era dată la o parte. Era, spun Sfinţii Părinţi, piatra cea mare a păcatelor noastre pe care nu ne stă în puteri să o ridicăm. O ştia Sf. Ioan Înaintemergătorul, care, văzându-L venind să primească Botezul, l-a recunoscut: „Iată mielul lui Dumnezeu, Cel care a venit să ridice păcatul lumii.”  Minune: piatra fusese dată la o parte iar mormântul era gol, cum a şi rămas ca o  nedezminţită mărturie prin veac. Pământul l-a primit la sine ca pe un om făcut din ţărână şi întors în ţărână, dar nu L-a putut ţine pe Fiul lui Dumnezeu „prin care toate s-au făcut”. Se întrebau, deci, cu îngrijorare cine le va da deoparte piatra care acoperea mormântul în care fusese pus ca un muritor, Domnul Vieţii.  Dar cu adevărat dumnezeiesc, veşnicia a izvorât din acel „aici”, răscruce a tuturor căilor din care doar una este întru deplină eliberare – Calea care este Hristos şi ne cheamă să-i urmăm lepădându-ne de sinele, „prund de păcate” ca, luându-ne crucea să-I urmăm Lui. Am putea spune că suntem mai liberi decât odinioară Adam, care a fost doar neascultător, în timp ce noi avem cunoştinţa lui ca premergătoare  şi pilduitoare pentru conştiinţa noastră.

Femeile purtătoare de mir, care au privit de departe la Răstignire, L-au urmat biruind cu iubirea pentru Hristos frica firească şi au primit putere. Urmând Mântuitorului  la mormântul rămas gol, purtătoarele de mir au început să „biruiască lumea” cu biruinţa asupra fricii şi din temătoare cum erau a s-au arătat mai curajoase. Asta pentru că, scrie Sf. Ap. Pavel, „iubirea nu cade niciodată”. Apostolii nu reuşiseră să-şi învingă teama de prigonitori şi se ascunseseră în foişor închizând uşile. Credinţa şi iubirea purtătoarelor de mir le-a fost răsplătită, cum numai Dumnezeu poate – când au ajuns la mormânt, l-au găsit gol iar giulgiurile înfăşurate şi puse de o parte. Ele, slujitoarele vieţii, au urmat cu evlavie pe Cel care este Viaţă şi Înviere şi a venit spre mântuirea omului şi umanităţii. Îngerul, despre care se spune că ar fi fost Gavriil, mesagerul veştilor bune, le-a întrebat cumva mirat: „Ce căutaţi pe Cel viu printre cei morţi?” Aşa e, dar cum să ştie că Hristos a înviat, câtă vreme nu se pomenise în veac un om care să se învie pe sine? Pentru noi cei de astăzi, gata să dăm fuga în realitatea virtuală, e şi mai greu de crezut şi asta până într-atât încât ocultăm pur şi simplu valoarea credinţei adevărate. Altminteri cum am înţelege criza morală cu care parcă ne-am obişnuit şi aruncăm totul pe seama secularizării ignorând că ea este generată şi întreţinută de  noi în înşine. Descoperim cum sursa absurdului şi a angoasei pandemice este încercarea zadarnică de a seculariza… veşnicia.

Da, Hristos, Cel care ne-a redat veşnicia, a primit să moară ca om, ucis de păcatele oamenilor  pe care  le-a iertat. Doar femeile mironosiţe, adică unse de mirul iubirii Lui, au primit tăria credinţei şi curajul de a merge la mormânt să urmeze obișnuitul ritual pentru cei. Mai înainte, Iosif din Arimateea, „sfetnic ales” şi ucenic de taină al Mântuitorului a cerut trupul de la Pilat, care l-a dat, uimit cumva că Hristos murise. Vedem cum printre cei care urmau Mântuitorului era şi acest bogat cu autoritate, „bun şi drept”, care de aceea a şi primit pe dată încuviinţarea guvernatorului roman.  Fericitul Ieronim, în „Comentariu la Matei” scrie că era necesar să fie astfel deoarece un om necunoscut sau sărac nu avea cum să intre la reprezentatul puterii imperiale. Mai era şi Nicodim, care i-a înfruntat  pe farisei şi cărturari întrebând:”Oare legea noastră îl osândeşte pe om. Fără ca mai întâi să-l asculte şi să cunoască ce a făcut?”  De aceea s-a spus că „în măreţia sufletului său, a lăsat frica, s-a descotorosit de toată slugărnicia, dând pe faţă că este ucenic al lui Hristos”. Pilat s-a mirat şi, necrezând că a murit, a trimis un sutaş să vadă dacă e adevărat şi abia după ce moartea lui Hristos a fost recunoscută oficial, a îngăduit lui Iosif să ia trupul Mântuitorului. Sf. Evanghelist Matei scrie că Iosif a cumpărat giulgiu, L-a înfăşurat în el şi L-a pus în mormântul săpat în stâncă şi a prăvălit o piatră. Sf. Evanghelist Ioan consemnează că în acest mormânt nu fusese nimeni îngropat. S-au făcut toate acestea spre a arăta absurdul cuvintelor care încearcă să convingă că Hristos fie că nu a murit, fie, dacă a murit cu adevărat, nu a înviat. Învaţă Părinţii cei sfinţiţi că, dacă şi noi vrem ca Domnul să învie în noi, e nevoie ca să ne păstrăm trupul curat de  orice patimă pângăritoare.  La toate, priveau de departe, Maria Magdalena, Maria, mama lui Iosif, între care Sf. Grigorie de Palama consideră că era Maica Domnului, ea fiind „mama lui Iosif” fiu al logodnicului ei. Între purtătoarele de mir venite în zorii zilei la mormântul lui Hristos amintim mama lui Iacob şi Salomeea, femeia lui Zevedeu, mama apostolilor Ioan şi Iacob, Maria lui Cleopa, Suzana şi cele două surori ale lui Lazăr, Marta şi Maria, Veronica despre care se spune că a dat Mântuitorului un ştergar să-şi şteargă faţa. Tot Fericitul Ieronim subliniază că ele au venit dis-de-dimineaţă din iubire pentru Hristos dar şi din teama de a nu fi văzute.

Urcând drumul Golgotei, femeile mironosiţe se întrebau, „cine” le va prăvăli piatra ce acoperea uşa mormântului. Interesant că până atunci n-au făcut-o, mânate numai de dorinţa râvnitoare de a ajunge la Mântuitorul. Bunul Dumnezeu le-a dat răsplată cu măsura Sa şi după ostenelile lor, căci s-au dus să îngrijească un trup mort şi au primit pe Hristos cel Înviat. Nu aflăm nimic despre soldaţii care aveau misiunea să străjuiască mormântul după insistenţele fariseilor. În locul lor  era îngerul care le-a întrebat întru sublimul rostirii: „De ce căutaţi pe cel viu între cei morţi?” Intrând, au văzut o făptură a cărei înfăţişare era „ca fulgerul şi îmbrăcămintea lui albă ca zăpada”. Mai întâi, îngerul le pregăteşte pentru vestea cea mare, de necrezut alungând:„Nu vă înspăimântaţi!” Apoi, ca să dea credinţei temei mai puternic adaugă: Căutaţi pe Hristos Cel răstignit?” şi abia într-un sfârşit dă vestea:”A înviat! Nu este aici. Iată locul unde L-au pus.” Mai mult, le-a amintit cum Hristos le spusese despre aceasta încă dinainte ceea ce avea să se petreacă şi care, acum, erau aidoma. „Dar mergeţi şi spuneţi ucenicilor şi lui Petru că merge în Galileea, mai înainte de voi”; mergea în cetatea „neamurilor” care să afle vestea care a schimbat lumea.  Să spună lui Petru în mod special, pentru că, în timpul răstignirii, împreună cu alţi ucenici îl părăsiseră. La Cruce a rămas doar Ioan, „cel mai mic” între ucenici împreună cu Maica Domnului. Apoi, Petru se lepădase de trei ori de Hristos şi astfel, s-a exclus dintre ucenici. Era poate cel mai tulburat şi trebuia să fie încredinţat şi, într-un fel reabilitat, să i se redea demnitatea de apostol. Numirea lui Petru arată măsura „nemăsurată” a iubirii lui Hristos, care i-a iertat şovăiala şi lepădarea. Era necesar ca întâlnirea apostolilor cu Hristos să fie în „Galileea neamurilor” pentru că propovăduirea lui Hristos nu se adresa, întâi iudeilor, dar şi tuturor neamurilor. A mers „înaintea” lor, fiindcă El este cel care deschide „Calea” întru unime cu Adevărul şi Viaţa, iar apostolii o urmează spre înţeleaptă propovăduire.

Reamintim toate acestea, spunem cu Psalmistul „Minunate sunt lucrurile Tale, Doamne, toate cu înţelepciune le-ai făcut”. O înţelepciune pe care o putem urmări spre asumare, amintind că întâi s-a arătat celor mai apropiați, „uşile fiind închise”, când apostolii încredinţaţi, I-au dat slavă şi le-a spus: „Datu-Mi-s-a toată puterea în cer şi pe pământ”; altfel spus El este înaintea noastră şi este ca „Biruitor al lumii”. Înainte a spus-o femeilor şi ele erau uimite şi înspăimântate, nu le vena să creadă, cum multora nici azi cred, chiar şi când o mărturisesc. Frica şi cutremurul lor nu erau din lume; era o binecuvântare de care le-a învrednicit Domnul pe ele, urmaşele Evei ca oamenii să devină „fiii” ai Maicii Domnului şi ai Tatălui ceresc. Doar prin Hristos  suntem moștenitori ai vieţii celei veşnice şi cu Hristos îl putem spune „Tatăl nostru”. De aceea, s-a făcut ca Mironosiţele femei să meargă să ungă cu miresme unui trup mort dar au primit „mirul” cel nepieritor al vieţii veşnice; Hristos a uns sufletele lor cu mirul iubirii sale  mântuitoare. S-a întâmplat parcă anume să ne împărtăşim şi noi cu fericirea celor care plâng, pentru că ei se vor milui.

Mereu în  preajma lui Hristos, slujindu-L cu devotament, femeile mironosiţe, au fost martore ale Răstignirii, ale rugăciunii „Părinte, iartă-le lor că nu ştiu ce fac!”, urmată de „Părinte, în mâinile Tale îmi încredinţez Duhul Meu”. Au făcut un alt fel de ucenicie faţă de aceea a Apostolilor,  la de fel de necesară pentru cei care îl urmează pe Hristos. Apostolii propovăduiesc, femeile slujesc şi împreună fac o unitate dătătoare de speranţă. Nu este aici pricină de „sminteală” pentru întâietate. Iar cei care o fac să nu uite ceea ce învaţă Hristos cu cuvântul şi fapta:  acela care vrea să fie întâiul, trebuie să slujească celorlalţi, cel ce vrea să fie „mai mare” să fie ca acel mai mic prin ascultare plină de iubire jertfelnică. Altfel, chiar de ne numim creştini, şi o facem asurzind cu vorbele urechile ascultătorilor suntem „ţimbal răsunător” dar nu urmaşi ai lui Hristos. Femeile mironosiţe, „cele din urma” atâtora şi atâtora semeni Dumnezeu le-a dat să fie primele care au aflat şi au adus vestea cea mare „Hristos a înviat”. Cu credinţa lor plină de curaj, au depășit impasul îndoielii temătoare a apostolilor, cărora le-a revenit să vadă şi să recunoască adevărul spuselor lor. Domnul şi Dumnezeul nostru pe ele lor le-a încredinţat taina Învierii Sale, care s-a păstrat ca izvor de bucurie mântuitoare. Ele sunt, cu îngăduinţa Dvs. înainte mergătoarele apostolilor, martore tăcute ale Patimilor Domnului şi vestitoare ale Biruinţei Sale.

Spunea Eclesiastul că Dumnezeu „tot ce a făcut, bun l-a făcut pentru vremea sa/ şi durata le-a dat-o în inima lor/fără ca omul să poată descoperi lucrarea/ pe care Dumnezeu a lucrat-o de la început până la sfârşit.” Aşa fiind, să primim toate spre lucrare iubitoare ştiind prea bine că Domnul ne va judeca după cele ce am făcut, pentru şi cum le-am făcut şi pentru ce nu am făcut dar trebuia să facem. Mironosiţele femei ne dau pilde şi, să reţinem, ele nu s-au întrebat cine este mai mare între ele, având în sufletul lor prevalenţa lucrării eliberatoare asupra aprecierilor omeneşti, adesea… prea omeneşti.  Ele ne arată că, mai important decât ceea  ce ţine de părelnicia acestei treceri prin timp este împlinirea misiunii fiecăruia de Dumnezeu şi nu alteia doar pentru că, în marea Sa milă, îngăduie. O femeie desfrânată, Maria-Magdalena s-a făcut „asemenea apostolilor” iar apostolul Iuda l-a trădat ca un ucenic fals şi apoi vândut pe Fiul lui Dumnezeu ca pe o marfă, pe treizeci de arginţi. Comparaţiile nenumărate care s-au făcut, nu odată “pricinuitoare de sminteală” pălesc în faţa  acestei femei vrednice de cinstire, care adevereşte adevărul cel mare care dă unitate binecuvântată şi dătătoare de viaţă: „Domnului, Dumnezeului Tău să i te închini şi numai Lui Unuia să-I slujeşti”. Şi s-o faci până la jertfă spre eliberare, „plătind” cu moartea binele făcut din Iubirea, fără de care nimic nu suntem.

Sursa şi foto: Ziaristi Online, Turismo Ravenna, Bridgeman Images