Învierea Domnului

Desăvârşirea creaţiei

de Elena Solunca Moise

Scria Sf. Ap, Pavel că, dacă Hristos nu ar fi înviat, zadarnică ar fi propovăduirea apostolilor, cum la fel ar fi şi credinţa noastră; adică deşartă, golită de conţinutul care îi dă viaţă veşnică; acea „deşertăciune a deşertăciunii” de care se tânguia Eclesiastul. Hristos, Biruitorul lumii a înviat, călcând cu moartea Sa moartea noastră, dând căderii omului posibilitatea „restaurării” cum scria Părintele Stăniloae. A făcut-o prin iertarea păcatelor spre reînnoirea firii, redându-i viaţa veşnică  într-un act cosmic suprem de desăvârşire a creaţiei. Iertarea este o expresie a Iubirii lui Dumnezeu pentru om şi, totodată o măsură a asemănării omului cu Dumnezeu cum ne rugăm: „Şi ne iartă greşelile noastre precum şi noi iertăm greşiţilor noştri.” Neîndoielnic, Învierea este,cum s-a spus, desăvârşirea creaţiei în prezentul fără de sfârşit al lui „acum” răsărit în acel „aici”,  unde Adam i-a spus lui Dumnezeu că se găseşte după cădere. În natură, domină evoluţia ciclică, totul supunându-se ei fără abatere şi doar omul, înnobilat cu chipul Ziditorului său, a primit în dar un rost propriu – al îndumnezeirii şi, odată cu el al îndumnezeirii întregii creaţii. Propovăduirea are  un sens înălţător iar credinţa celor care se închină şi slujesc Dumnezeului celui viu are rostul eliberării de răul la care singur s-a înjugat. Sub povara lui mai suntem şi, din nefericire, încă îi slujim, după vorba Sf. Ap. Pavel care spunea că nu face ceea ce iubeşte, şi face ceea ce urăşte. Din liber ce era, omul s-a făcut rob al răului din neştiinţă şi neascultare; neştiinţă ce avea să-l facă pe Socrate să spună: „ştiu că nu ştiu nimic”; din neascultare pentru că a dat crezare vicleniei cu care răul se îmbracă spre înşelare şi a căzut din rai a cărui „nostalgie” îl urmăreşte pretutindeni şi neîncetat după sugestiva metaforă a lui Nichifor Crainic. Ca să-l ferească de rău, Domnul i-a dat porunca – singura! – de a nu mânca din pomul binelui şi răului. Neascultând cuvântul Ziditorului, omul a căzut în orizontul ambiguităţii, unde amestecul dintre bine şi rău deschide nebănuitele căi ale rătăcirii. A căzut ca un ram uscat din veşnicie, experimentând moartea pândind la capătul răului. Adus din nefiinţă la fiinţă, dintr-un preaplin al Iubirii, de  Creatorul şi Ţiitorul a toate câte sunt, omul   nu a fost însă părăsit şi Însuşi Fiul lui Dumnezeu s-a întrupat din Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria. Anume s-a făcut om spre a-l scoate de sub robia morţii şi a-l reda libertăţii prin cunoaşterea Adevărului.  „Veţi cunoaşte Adevărul şi Adevărul vă va face liberi”. El, Fiu al Dumnezeu a luat firea noastră şi a deschis drumul îndumnezeirii prin moartea, învierea şi înălţarea Sa. Cuvintele pe care Hristos l-ea rostit pe cruce: „Părinte iartă-le lor că nu ştiu ce fac!” sunt bunul început a înaintării spre desăvârşire, ca biruinţă a lumii,  prin îndemnul: „În lume, necazuri veţi avea, dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea!” Şi, cum desăvârşirea este ca posibilitate  în firea omului, iar Dumnezeu gată să răspundă dorului său de veşnicie, asigură: „Iată, eu sunt cu voi până la sfârşitul veacului!” Ce alt dar mai preţios şi-ar putea dori omul când Însuşi Domnul Păcii este cu el? Urmează  doar ca şi noi să fim cu El.

„Părinte, iartă-le lor că nu ştiu ce fac”

„Părinte, iartă-le lor că nu ştiu ce fac!”. Rugăciunea mântuitoare străbate istoria care, în acest fel, a dobândit sens şi de atunci numărăm anii noului eon. Ce lecţie mai necesară şi folositoare ar putea fi pentru trufia omului  purtătoare de moarte? Ce anume şi cum nu ştim? Când a intrat în Ierusalim, după învierea lui Lazăr, poporul L-a întâmpinat strigând: „ Bine este cuvântat Cel ce vine întru numele Domnului”. Erau entuziasmaţi, crezându-L a fi asemenea unui împărat al acestei lumi, nu au reuşit să ajungă adâncimea acestor cuvinte şi au rămas în afara lor, la poarta „înţelesurilor de neînţeles”. Dacă îl cunoşteau cu adevărat, sau s-ar fi străduit a o face,  a doua zi nu ar fi pus  piatra de hotar a pătimirii pe drumul spre Golgota, drumul supliciului.

Tot ceea ce a urmat este semnificativ pentru această „ne-ştiinţă” cu variile ei forme de manifestare care sunt tot atâtea piedici în calea cunoaşterii adevărate echivalentă cu viaţa veşnică; adică, după cuvintele lui Hristos însuşi: ”să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat şi pe Hristos pe care L-ai trimis.” Evanghelistul Ioan lasă mărturie pentru veacuri  cum Cuvântul care a fost la început şi prin care „toate s-au făcut”, „întru ale Sale a venit, dar ai Săi nu L-au primit”. Gândul aproape că nu poate cuprinde cum este să vii „la ai tăi” şi să nu fi recunoscut; drama nerecunoaşterii este una pe care  puţini dintre noi ar suporta-o. Între cele făcute, aflăm şi timpul în care a venit Hristos ca să-l ducă pe om dincolo de mărginirea lui, făcându-şi-l frate, sau cum atât de măiestrit scria Vasile Voiculescu „contemporan cu Dumnezeu”.

„Părinte, iartă-le lor că nu ştiu ce fac” este  expresia supremei Iubiri despre care, mai târziu, Sf. Ap. Pavel scria că „ toate le iartă, toate le rabdă”. Aceasta este perspectiva care ne-o îngăduim a o supune atenţiei Dvs. În ordine, cei dintâi care aveau nevoie de iertare erau fariseii, grabnici a-L trimite la moarte, anume  la moartea cea mai înjositoare şi chinuitoare, rezervată ultimilor oameni ai societăţii. Paradoxal, tocmai ei  care aveau toate cele necesare să-L recunoască pe Hristos ca Mesia: cunoşteau Scripturile, văzuseră toate minunile pe care Hristos le-a făcut şi pe care nimeni înaintea Sa nu le-a făcut şi nici după aceea; au căutat să-L prindă „în cuvânt” şi au fost înfrânţi. Numai că, orbiţi de trufie, având ochii, „nu vedeau”; sau vedeau doar că Hristos e un pericol pentru şubreda lor „mărire”. Ura lor a ajuns la paroxism când le-a spus vânzătorilor de la poarta templului că „Este scris: Casa Mea se va chema de rugăciune. Dar voi aţi făcut din ea o peşteră de tâlhari”

În calea cunoaşterii reale, fariseii pus trufia egolatră care anulează  orice posibilitate de  a ajunge la Adevărul care i-ar fi făcut liberi. Dar cum să recunoască pe Fiul lui Dumnezeu, când ei înşişi se comportau  ca fiii ai lui Dumnezeu, impunând  poporului să se comporte în consecinţă. Atunci când L-au învinuit pe Hristos că spune despre Sine că este Fiul lui Dumnezeu, nu şi-au dat seama că Hristos   nu doar spunea, ci chiar era Fiul lui Dumnezeu. A văzut-o însă sutaşul roman când Hristos şi-a dat ultima suflare  şi a recunoscut: „Cu adevărat, Acesta Fiul lui Dumnezeu era”. E aici o pilduitoare lecţie de cunoaştere, ca drum care se închide definitiv când omul se însoţeşte cu  trufia, piatră de poticnire peste care nu se poate trece decât prin smerenie. Cu smerenia, „maica tuturor virtuţilor” începe urcuşul spre desăvârşire într-o logică divină a îndumnezeirii omului. Pentru asta însuşi Fiul lui Dumnezeu s-a smerit, s-a făcut din Creator fiinţă creată. Ne mai învaţă Mântuitorul cum smerenia aduce cu sine blândeţea, crescută din Iubire din care se hrăneşte ca dintr-un izvorul viu al veşniciei. Tânjind să supună efemerul, trufia naşte monştri, între care  vicleşugul, abilitatea de a-şi ascunde, sub straiele adevărului şi binelui, răutatea şi ura. În credinţa deşartă că astfel îşi afirmă şi impun puterea, farisei suportă, mai devreme sau mai târziu, efectul de bumerang al vicleşugului. La pas cu viclenia, aflăm înşelătoria cu măştile ei groteşti. Îi putem recunoaşte şi în spusele psalmistului, care scria că „îi stăpâneşte pe ei mândria şi se îmbracă în nedreptate şi silnicie. Din răutatea lor iese nedreptatea şi cugetele lor ies la iveală. Gândesc şi vorbesc cu vicleşug, nedreptate grăiesc de sus”.

Dându-L spre moarte pe Hristos şi-au amintit de porunca „să nu ucizi” şi, în gândirea lor prădalnică au hotărât să-L trimită la Pilat, simbol al puterii acestei lumi. Era un transfer de răspundere dar atât, pentru că răspunderea le este în faţă ca un perpetuu „memento”. Minciuna şi ura s-au autonumit  „dreptate” şi L-au acuzat pe Hristos că a hulit numele lui Dumnezeu, numindu-se pe sine „Fiul lui Dumnezeu, Mesia, regele iudeilor”. Dar, oare cel care trimite la moarte nu este la fel de vinovat cum este cel care execută? Aici  vicleşugul se răsuceşte şi se condamnă pe sine la, cum singuri au spus: Sângele Lui asupra noastră şi a copiilor copiilor noştri.

La, rându-i Guvernatorul Pilat, a recunoscut deschis că nu-I găseşte vină, că legislaţia romană, pe care o reprezenta, nu prevedea pedeapsa capitală pentru asemenea fapte. Atunci, furia fariseilor a crescut până la paroxism încât urlau: „Răstigneşte-L. Răstigneşte-L”. Au început chinurile, dar, paradoxal,  vederea lor nu a potolit dezlănţuirea urii lor, dimpotrivă, a făcut-o mai aprigă. Cum datina era ca de sărbătoare, guvernatorul să elibereze un condamnat, Pilat, încercând să-L salveze,  a întrebat poporul dacă  să fie eliberat Hristos sau Baraba. Instigat  de farisei, poporul  a ales pe Baraba să beneficieze de clemenţa stăpânirii romane iar pe Hristos l-au trimis la moarte. Dându-se bătut, Pilat a acceptat şi apoi, conform legii, s-a „spălat pe mâini”, semn că nu este de acord cu verdictul. „De jure” este nevinovat, dar conştiinţa i-a rămas încărcată de acceptarea crimei de care era conştient, de acordul cu o nedreptate pe care n-a avut curajul s-o înfrunte de teama pierderii puterii acestei lumi. Căci, poate fi  o dramă cumplită, decât să fii în faţa Adevărului, să doreşti a-L cunoaşte şi să-ţi fie imposibil. În veac, Pilat rămâne încremenit în întrebarea ce tulbură şi acum mintea multora: „Ce este Adevărul?” Dar, Adevărul nu este „ce”, Adevărul este „cine”, adică Fiul lui Dumnezeu înomenit ca omul să se îndumnezeiască.  Cuvintele rostite l-a înstrăinat pe guvernatorul roman  Împărăţia lui Hristos, „care nu este din lumea aceasta” cum i-a spus-o deschis. Această formă de neştiinţă, l-a încătuşat iremediabil în zădărnicia care acoperă cu lințoliul ei  firea umană.  Puterea Adevărului avea să-l depăşească şi pe Cruce a fost scris pentru tot veacul INRI, Iisus Nazarineanul Regele Iudeilor. Când iudeii  i-au atras atenţia că „nu este”, ci că „a spus că este”, Pilat a rostit verdictul: „ce-am scris, am scris”, amintind de cunoscutul proverb: „verba volant, scripta manent”.  Astfel el a consacrat Adevărul care e mai presus de voia noastră cea şubrezită.

De faţă era poporul,  care, la o primă apreciere, a decis răstignirea; ne-ştiinţa lui a devenit  pradă lesnicioasă pentru vicleşugul fariseilor, grabnici în subordonarea faţă de „literă” care, nu odată, ucide în timp ce spiritul este cel ce dă şi perpetuează viaţa.  Asupra fariseilor stă marea răspundere a trimiterii la moarte a lui Hristos şi avem în de-a face cu o desfăşurarea a libertăţii spre moarte. Cu un  amendament imbatabil: moartea Adevărului este spre biruinţă prin înviere. Mai spun unii, cum că Hristos, ca Dumnezeu, ar fi putut, prea bine, să evite condamnarea la moarte. Aşa de-ar fi fost,  biruinţa lui Hristos nu ar fi fost spre desăvârşire, adăstând în zarea închisă condiţiei umane. Nu ocolirea morţii, accesibilă, în nişte limite şi omului, ci omorârea ei întru suprema afirmare a libertăţii care este aceea a desăvârşirii. Căci libertatea este a spune „Da” voii lui Dumnezeu şi a lucra spre împlinire poruncile Sale. Asta pentru că, ne este limpede, că porunca lui Dumnezeu nu este un imperativ, cum este a oamenilor;  este cu mult mai mult, este s-a spus, descoperire, acum a drumului spre desăvârşire. Să avem mereu în minte că dacă Adam ar fi ascultat porunca Domnului nu ar fi cunoscut moartea, căci Dumnezeu nu a făcut moartea, e consecinţă a neascultării, a abdicării din adevărata libertate. Era deci necesar şi folositor ca Hristos, Fiul lui Dumnezeu să se facă Fiu al Omului să biruiască moartea, care nu avea cum să fie făcută de Cel care „toate cu înţelepciune le-a făcut”. De aceea pentru creştin înţelepciunea  nu e pregătire pentru moarte, ci pentru Înviere.

Între cei de faţă se afla şi Apostolul Petru, cel mai în vârstă între cei doisprezece şi care recunoscuse că doar la Hristos se află „cuvintele vieţii”. Totuşi, om fiind, de teama morţii  s-a lepădat de Hristos, care îi prevestise de toate câte aveau a se petrece. Atunci a negat categoric,  luând ca măsură iubirea pe care o nutrea faţă de „Învăţător”.  În noaptea cea cumplită a Răstignirii, frica l-a doborât pe Apostol, făcându-l  să se lepede de Hristos şi  nu odată ci în trei rânduri. Când şi-a amintit de cuvintele Mântuitorului, Petru a plâns „cu amar”, căindu-se pentru ceea ce a făcut. S-a lepădat Petru de Hristos, dar să nu uităm că a  făcut-o  în noaptea Răstigniri. Într-una dintre tabletele  sale din Contemporanul, Geo Bogza  întreba cât de greu trebuie să fi fost a fi Petru în noaptea Răstignirii. Dar noi, cei atât de grabnici în a „osândi fratele”, vărsăm, fie şi o singură lacrimă, pentru lepădările de Hristos din noaptea păcatelor?Lacrimile  de pocăinţă i-au adus iertare lui Petru  şi, după Înviere, întreita lepădare a fost anulată de întreita recunoaştere a iubirii pentru Hristos. A fost reprimit între apostoli şi, mai mult, i s-au dat cheile raiului, în care a intrat prin moarte mărturisitoare a lui Hristos, pe care L-a urmat cu pioşenie. Experienţa lui de viaţă, contradictorie ca însăşi condiţia umană, îl îndreptăţeşte să ţină aceste chei. A început cu pocăinţa, când la prima pescuire minunată a recunoscut: „Doamne, ieşi de la mine că sunt om păcătos”. A urmat cu ascultarea necondiţionată şi s-a împlinit cu mărturisirea supremă.  Moartea lui dă conţinut eliberator cvintelor după care doar la Hristos sun „cuvintele vieţii”. A intuit sensul profund al libertăţii şi, în scrisoarea sobornicească, îndemna să trăim ca„oameni liberi”, „dar nu ca şi cum am avea libertatea ca acoperământ al răutăţii, ci ca robi ai lui Dumnezeu”.

Când Iisus se ruga: „Părinte, iartă-le lor că nu ştiu ce fac”, lipsea doar Iuda, căzut pentru totdeauna în „pierzania” la care singur a ales-o. A preferat să fie fiu al pierzaniei, nu fiu a lui Dumnezeu, slujind lui mamona. Începutul a fost trădarea lui Hristos, a continuat cu vânzarea Mântuitorului pentru „treizeci de arginţi” şi a fost pecetluită cu sărutul care, de atunci, nu mai este unul al păcii. A făcut din sărutul păcii, trădarea început unei lupte cumplite care l-a dus la moarte definitivă.  Şi-a sfârşit viaţa punându-şi singur capăt zilelor, făcându-se rob al întunericului. Mai întâi însă, a aruncat banii şi care s-au arătat fără niciun folos spre bine şi s-a făcut slujitor al răului până la capăt unde aşteaptă moartea. Femeia cea păcătoasă a plătit mai mult pentru mirul de nard cu care a spălat picioarele Mântuitorului înaintea Răstigniri. Ea s-a mântuit, dar Iuda, apostol fiind, a căzut în deznădejde şi a sfârşit prin a-şi lua viaţa, adăugând păcatelor dinainte  încă unul de neiertat.  Când între „a avea” şi „a fi” te izolezi, cu voia proprie, în temniţa egolatră a agonisirii, şi faci din Adevăr o „marfă” între altele, te exilezi ţinutul pierzaniei, al nefiinţei,  unde nu afli cale de întoarcere.  În rugăciunea pe care Hristos o face pentru Sine şi pentru cei care vor urma, Hristos, ca Fiu ascultător, îi spune Tatălui Ceresc cum a lucrat voia Lui pe care şi-a asumat-o ca pe a Sa: ca omul să vieze şi nimeni să nu piară. Spune întristat că „n-a pierit decât unul, fiul pierzării”, anume ca să se împlinească Scriptura, Cuvântul lui Dumnezeu pe care Hristos l-a împlinit cu iubire ascultătoare.

„Dumnezeule, Dumnezeule, pentru ce M-ai părăsit?”

Da, ascultarea i-a fost desăvârşită, fără o clipă de împotrivire. Ascultare desăvârşită a fost şi în grădina Ghetsimani, când împovărat  de  durerea acestei lumi, s-a rugat cu lacrimi de sânge: „Părinte, dacă este cu putinţă, fă să treacă de la Mine paharul acesta; dar nu voia mea, ci voia Ta să se facă”. Atunci, Domnul a trimis îngerii spre mângâiere, cum o face de fiecare dată şi cu noi când suntem în clipe de cumpănă şi-L chemăm cu dragoste ascultătoare de fiu. Cutremurătoare sunt şi cuvintele rostite când, singur sub povara strivitoare a păcatelor noastre a strigat: „Dumnezeule, Dumnezeul Meu pentru ce m-ai părăsit?” Nu, nu L-a părăsit, cum nici pe noi nu ne părăseşte, dar venise ceasul când Hristos trebuia să plece la Tatăl. Era ceasul întoarcerii,   să-şi dea sufletul în mâinile Tatălui Să, cum a şi spus: „Doamne, în mâinile Tale îmi dau sufletul”.  Şi-a dat sufletul pe care Creatorul de la care îl avem ca dar şi ca dar s-ar cuveni să-l înapoiem A făcut-o  spre a intra în pacea desăvârşită de-a dreapta Ziditorului a toate cum cântăm în la prohod: „Mergi la cer şi Te aşează/ lângă Tatăl creator/ Tu ce laşi în lume pace/ Iisuse salvator” .

Pentru toate acestea şi multe altele, Hristos s-a rugat înainte de moarte, făcându-se pildă pentru cât şi cum trebuie să iertăm şi să iubim vrăjmaşii. S-o facem şi noi aidoma, gândind că ei, duşmanii, paradoxal, ne duc mai aproape de Dumnezeu, de desăvârşirea la care suntem chemaţi. Iertarea e o eliberare deplină – deopotrivă pentru cel   care se face rugăciunea şi pe cel care se roagă. Iertarea pentru care s-a rugat Hristos ne-a eliberat pe noi în veac. Răstignirea a dus la Înviere, arătând că fără răstignirea păcatelor, a tot ce ţine de această lume, nu avem cum gusta bucuria de negrăit a Învierii.

Era acolo şi Preasfânta-I Maică prin sufletul căreia trecea sabia, cum îi cuvântase Dreptul Simeon când a intrat cu Pruncul sfânt în templu. Durerea ei era dincolo de puterea de rostire a cuvintelor şi văzând-o, Hristos i-a spus arătând spre Ioan, cel mai mic între apostoli: „Iată fiul tău”, iar lui „iată mama ta”. De atunci, Maica Domnului este Maica noastră şi sub acoperământul iubirii ei suntem păziţi, povăţuiţi, apăraţi. Sub acoperământul rugăciunilor ei nu suntem singuri niciodată, decât dacă din voie proprie ne exilăm în agonia amăgirilor. Pe pământ nu aflăm loc mai binecuvântat ca acoperământul rugăciunilor ei mântuitoare.

„Veniţi de luaţi lumină”

Învierea Domnului rămâne o taină de nepătruns pentru cunoaşterea raţională care  se poticneşte  definitiv, incapabilă cum să-i întrevadă lumina din adâncu-i.  Taina se deschide ca un miracol numai  iubirii cu al cărei chip Domnul ne-a împodobit inima, o cheie pentru răspunsurile la marile întrebări ale vieţii. Şi s-a făcut ca a treia zi, când femeile mironosiţe, înfruntând spaima, s-au dus la mormânt, l-au găsit gol şi aşa  a rămas de atunci.  Biruinţa morţii şi-a dovedit nimicnicia în faţa adevăratului Biruitor al vieţii. „Unde-ţi este moarte boldul?” Deodată  cu biruinţa, Hristos a dat  ucenicilor un dar de neînlocuit într-o lume în care şi azi se poartă un război al tuturor împotriva tuturor  –  Pacea Sa. Împăcarea cu Dumnezeu este pecetea desăvârşirii creaţiei, întărită prin Moartea, Învierea, Înălţarea Domnului. Doamne, cât de necuprinsă îţi este iubirea căci, după Înălţare, ca să nu rămânem singuri, ai trimis Duhul Sfânt, Mângâietorul, care este pretutindeni şi „toate le plineşte”. Taina rămâne exterioară raţiunii ca poticnire şi din această cauză, mergând pe drumul scurt al minimului efort,  unii preferă să o nege.  Dar noi ştim şi mărturisim din adâncul cel mai adânc al fiinţei noastre unde  chipul lui Dumnezeu ne face părtaşi Învierii, o recunoaştem, ne închinăm ei şi o slăvim. Învierea este un Adevăr  de peste fire, care există triumfător, indiferent dacă  recunoaştem sau nu. Domnul a dat femeilor mironosiţe, care, înfruntând spaima, au venit la Mormânt ca să facă toate cele după cuviinţă, să fie primele  cărora li s-a dat vestea cea înnoitoare a lumii: Hristos a Înviat. Aşa fiind, „nu vă temeţi”, „bucuraţi-vă”, moartea a fost învinsă.  Mironosiţele s-au grăbit să  spună apostolilor iar ei lumii întregi. Le-a mai spus că se va artă lor, cum s-a întâmplat. De teama prigonitorilor, apostolii se încuiaseră în foişor, dar Hristos, Biruitorul, intrând pe uşile închise, li s-a arătat ca, văzând, să Îi fie mărturisitori. Este momentul în care frica de moarte a fost învinsă definitiv, urmare a morţii ei, şi asta a făcut   ca apostolii temători până atunci, să-L  mărturisească pe Hristos cu viaţa lor, preschimbând vremelnicia în veşnicie. Femeilor purtătoare de mir le-a spus: „Bucuraţi-vă”, aşa cum odinioară îngerul i-a spus Sfintei Fecioare „Bucură-te!” Ucenicilor temători şi mai îndoielnici le-a dăruit „pacea Sa”. Spre întărire, Hristos li s-a mai arătat, într-o sublimă metaforă globală, la cea de a doua pescuire minunată, când Hristos Înviat s-a arătat celor ce L-au urmat. Atunci, întreita lepădare a lui Petru a fost  preschimbată cu întreitul legământ al Iubirii. Al iubirii pentru Apostolii care i-au fost alături, dar şi al iubirii pentru tot omul, căci întreitului legământ al iubirii i-a urmat un întreit legământ al păstoririi. Din pescar ce era, atrăgând spre el suflete spre Adevărul eliberator, apostolul  Petru  a devenit „păstor” de suflete, un „păstor bun” care şi-a dat viaţa ca supremă mărturisire a lui Mântuitorului ca Iubitorul de oameni.

Învierea lui Hristos a pus  la grea încercare  ucenicii căror  le venea greu de înţeles cele întâmplate, deşi le vorbise, şi nu odată. E adevărat, doar cu o săptămână înainte îl înviase pe Lazăr, dar, spun Sfinţii Părinţi, învierea lui a fost  mai  mult o scoatere din „putreziciunea” păcatelor. Mai înainte şi proorocul Ilie înviase pe fiul văduvei din Sarepta Sidonului.  Nimeni însă până la Hristos nu se  înviase pe sine, pentru că nu era o  renaştere şi  asta nu era de înţeles  nici de ucenici şi, tulburaţi,  vorbeau între ei căutând a se dumiri. O făceau şi  Luca  dimpreună  cu Cleopa pe drumul spre Emaus, un drum al frământărilor pe care, nu odată ne aflăm şi noi călătorind, căutând înţelesuri dătătoare  de lumină şi pace.  La fel cu ei, poate, suntem abătuţi, obosiţi, chinuiţi de îndoieli existenţiale, întristaţi, îndureraţi. Tulburarea era mai mare după ce aflaseră de la femeile mironosiţe despre Înviere. Spre liniştire deplină, Hristos, a cărui „împărăţie nu este din această lume” le-a ieşit în drum,  în chipul unui străin, şi au mers împreună un timp, ucenicii mirându-se  că nu a auzit de cele întâmplate. Sunt frământări prin care trecem şi noi pe drumul vieţii, când ne este greu din cale afară; momente când totul pare învăluit în ceaţă iar drumul pe care mergem pare că duce spre nicăieri; momente când ne simţim singuri, părăsiţi până şi de speranţă. Mai mult, uneori ne simţim chiar nedreptăţiţi şi cârcotim de parcă Hristos ne-ar fi promis raiul acum şi aici  pe acest pământ şi nu se ţine de cuvânt.  Atunci să ne scrutăm zarea sufletului şi să ne amintim că Mântuitorul ne-a prevenit: „În lume, necazuri veţi avea”, dar a continuat: „îndrăzniţi, Eu am biruit lumea!” E biruinţa precedată de jertfă ca de o condiţie sine qua non a desăvârşirii la care Hristos îndeamnă şi ne aşteaptă cu iubire răbdătoare.  Ca biruitor al lumii s-a arătat celor doi ucenici, Luca şi Cleopa, care L-au recunoscut abia atunci când, mâncând împreună, a frânt pâinea. Apoi s-a făcut nevăzut. Era aproape ca la Cina cea de taină, când, frângând pâinea a spus: „Luaţi, mâncaţi, acesta este trupul Meu care se frânge pentru voi.” Şi a mai spus ca acestea să le facă spre amintire şi  împreună prăznuire. Sf. Euharistie, binecuvântată mulţumire pentru tot şi toate, este o împreună prăznuire cu Cel care s-a dat pe sine jertfă ca noi să avem viaţă şi s-o trăim spre sfinţire. Să spunem, deci, cu tâlharul cel drept, care s-a făcut întâiul cetăţean al raiului: „Pomeneşte-mă Doamne când vei veni întru Împărăţia Ta” spre a auzi răspunsul: „Adevăr, adevăr zic ţie, astăzi vei fi cu mine în rai.”  Cât de minunat eşti Doamne că, în înţelepciunea iubitoare, te dăruieşti fără osebire sau părtinire, că tuturor ne-ai pus înainte mântuirea. Ce surprinzătoare situaţie pilduitoare pentru felul în care Domnul îşi face Voia Sa prin voia oamenilor.  În timp ce un apostol, Iuda, a fost întâiul locuitor al iadului,  tâlharul cel drept s-a făcut  „primul cetăţean al raiului”.

E tocmai timpul deşteptări ca, dezrobindu-ne de ritualismul ce a înlocuit taina cu spectacolul plin de sclipiri false, de vorbe ce „din codă au să sune”,  să ne îndreptăm cu pace iubitoare spre Biserică, aşa cum o făceau „bunii” noştri cei de demult. Cu ei împreună şi cu cei ce vor veni să dăm urmare chemării eliberatoare: „Veniţi de luaţi lumină”. Lumină, din lumina primei zile a Facerii când  Duhul lui Dumnezeu se preumbla peste ape şi glasul Său a rostit cuvintele zidirii: „Să fie lumină”. Să luăm şi noi din Lumina Învierii şi plecăm spre case  mai puternici în credinţă şi mai împliniţi în iubire, încredinţaţi de biruinţa ei să ne rugăm: „Învierea Ta Hristoase, îngerii din cer o laudă în ceruri şi pe noi pe pământ, învredniceşte, cu inimă curată să Te mărim.”

Cu lumina din lumina Învierii să ne urmăm drumul spre casă spunând „Hristos a înviat!” şi, spre luminoasă adeverire: „Adevărat a înviat!”. Împreună, întru plinirea desăvârşirii noastre, să-L rugăm: „Hristoase, Cel ce ai înviat din morţi, înviază şi sufletele noastre ca, mai presus de toate, să Te iubim pe Tine cum Tu ne-ai iubit pe noi”.

Sursa: Ziaristi Online

Foto: Ziarul Lumina