Icoana ca rugăciune

Suntem în Săptămâna Patimilor şi zilele ne duc în cântul rugător al deniilor spre  marele praznic al Învierii lui Hristos, „mielul lui Dumnezeu, Cel care a venit să ridice păcatul lumii”. Prin Răstignirea şi Învierea Sa, Hristos a  împlinit destinul desăvârşirii  omului şi umanităţii. A făcut-o, rugându-se pentru toţi, chiar şi pentru cei care L-au dat morţii: „Părinte iartă-le lor că nu ştiu ce fac!”. Apoi, după Înviere, ne asigură: “Iată, Eu sunt cu voi până la sfârşitul veacului”.  Le ştim pe toate şi le rememorăm la vremea rânduită cu evlavie încercând a răspunde întrebării cruciale: Dar noi? Noi  suntem cu Hristos? Cum? Răspunsurile sunt nenumărate şi diferite pe măsura unicităţii şi unităţii noastre ce vine din străfundul propriei fiinţe unde chipul lui Dumnezeu  ne cheamă: „Fiţi desăvârşiţi cum Tatăl vostru Cel ceresc este!”. Icoanele  ne vin în ajutor ca imagini ale lui Iisus Hristos, ale Maicii Sale Preacurate, ale sfinţilor şi privindu-le putem spune ca Psalmistul: „Minunat este Domnul întru sfinţii Săi”. Că este astfel ne-a arată cu asupra de măsură  pictoriţa Elena Constantin în expoziţia de icoane deschisă recent  la Casa Armatei. Icoanele cu chipul lui Hristos, al Maicii Sale Preasfinte, a sfinţilor sunt ca o rugăciune, amintindu-ne de mărturisirea făcută de apostolul Toma, care voia să-L „vadă” pe Hristos Înviat: „Domnul meu, şi Dumnezeul meu”.

Create în respectul canoanelor, icoanele poartă pecetea talentului şi harului proprii Elenei Constantin care le dăruieşte cu inimă doritoare de bine şi  cu smerenia anonimatului. Un iconar adevărat  nu este un pictor obişnuit,este, cu îngăduinţa Dumneavoastră, un slujitor al lui Dumnezeu al cărui chip se plămădeşte în sufletul său de unde se înalţă  în lumină şi culoare, în linii şi forme care se dăruiesc ca o bună-vestire. Asta înseamnă că artistul trebuie să aibă dar şi har, pentru că, prea bine, poţi avea talent pe care să-l risipeşti asemeni Fiului rătăcitor şi harul să te ocolească. Privind icoanele ivite din credinţa iubitoare ale Elenei Constantin realizezi că Domnul i-a dăruit deopotrivă cu “dar” şi har”; talanţi pe care îi înmulţeşte prin muncă şi rugăciune. Întârziind în faţa Icoanelor   cu Iisus Hristos, Maica Domnului, Domnului, a Sf. Mare Prooroc Ilie, Sf. Cuvioasa Paraschiva sau Sfinţii Ilie, Parascheva, Filofteia, sau cu Sfinţii Brâncoveni auzi tainic cum se înfiripă rugăciunea ca un mod de a fi “în lume”, fără a fi “din lume”.  În felul lor, aceste icoane, comunică fiorul tainei şi  amintesc că Părintele Stăniloae caracteriza sufletul românesc  prin discreţie şi armonie, acea unitate ce se recuperează diversitatea, altminteri gata să lunece spre luptă.

La intrare eşti întâmpinat de seninătatea lor blândă a icoanelor ca o doinire, culorile îşi şoptesc diafania şi liniile le urmează cu duioşie de parcă ne-ar spune că Dumnezeu este cu noi exact în măsura în care şi noi suntem cu El. Aşa transpare din icoanele Maicii Domnului cu Pruncul în braţe într-o învăluire în care iubirea purtătoare de grijă a lui Dumnezeu întâlneşte iubirea ascultătoare a Fecioarei rostind: „Iată roaba Domnului, fie mie după cuvântul tău”. În faţa acestor ferestre spre sfânta nemărginire simţi cum toate cuvintele se rânduiesc sfielnic la picioarele Mântuitorului ca odinioară mirul cu care Maria I-a uns picioarele înaintea Răstignirii. Uneori, aura care înconjoară Chipul Maicii Domnului, care îngemănează fecioria cu maternitatea, este uşor brodată la margine într-o  aducând-o mai aproape de noi ca Maică a Cuvântului Cel dintru care toate au fost aduse la fiinţă.

Ne întâlnim cu Crucea Răstignirii la troiţe, nelipsite  de la răscrucea de drumuri şi cele ale Elenei Constantin poartă în inima lor chipul Celui ce a venit în lume, ca Lumină a Lumii să fie. Cum mereu suntem la o răscruce a vieţii, troiţa ca o candelă nestinsă murmură neîncetat: „Doamne al puterilor fii cu noi,/ căci pe altul afară de Tine,/ ajutor întru necazuri nu avem./ Doamne al puterilor miluieşte-ne pe noi”. Adesea, Crucea ortodoxă este înconjurată de raze devoalând  unitatea sfinţitoare a Morţii şi Învierii, împăcare a contrariilor  înmlădiată de Iubirea lui Dumnezeu. Culorile sunt calde ca respiraţia mieilor abia ieşiţi la păscut, liniile respiră ceva din zorii zilelor de primăvară, ramele de lemn, uneori combinate cu sfoară de cânepă, trimit la reavănul pământului sfinţit de străbuni. Toate într-o atmosferă de duioşie în care rosturi şi rostiri slavoslovesc:  “Bine este cuvântat cel ce vine întru numele Domnului. Dumnezeu este Domnul şi s-a arătat nouă”

În întâmpinarea Sărbătorii sărbătorilor, expoziţia de icoane a Elenei Constantin este de folos ca să scrutăm sufletele noastre, să le curăţim cu lacrimile pocăinţei care ne apropie de împărăţia cerurilor;  împărăţie care este “în noi înşine”. Mai sunt doar câteva zile până când, cu lumânări aprinse vom prăznui  Învierea Domnului, care a călcat cu moartea Sa a călcat moartea noastră şi Înviind, ne-a dat Viaţa. Îndreptându-ne spre Biserică, s-o facem în comuniune  cu toţi cei dragi, vii şi adormiţi, rostind cu Valeriu Gafencu: “Veniţi, creştini, luaţi lumină/ Cu sufletul senin purificat!/Veniţi, flămânzi, gustaţi din cină,/ E nunta Fiului de împărat!”.

Elena Solunca Moise

Sursa: Ziaristi Online