Din start subliniem ca antisemitismul străluceşte în cartea prezentată mai jos prin… absenţă. La 30 de ani de la trecerea în veşnicie a marelui român Mircea Eliade semnalăm o lucrare excepţională, epuizată dar care merită găsită şi citită: Postlegomena la „felix culpa”. Mircea Eliade, evreii şi antisemitismul, Ediţie îngrijită de Mihaela Gligor şi Liviu Bordaş, 2 vol., Presa universitară Clujeană, 2013.
Elvira SOROHAN – Mircea Eliade în lumina comunicării epistolare (I)
Deşi s-a arătat a fi foarte agasat, pînă la renegare, de obligaţia de a citi şi răspunde la noianul de scrisori primite, corespondenţa lui Mircea Eliade este un adevărat spectacol în mii de acte. Însemnările zilnice despre „dezmoştenirea” acestei părţi a scrisului său nu i-a descurajat pe cei care, considerînd-o document, au publicat-o postum, drept mărturie a ceea ce devenise Eliade, foarte devreme, o personalitate cultural specializată în varii domenii. Se poate înţelege că suprasolicitarea l-a făcut să noteze: „Ăsta e blestemul meu. De cînd sunt aici la Chicago, corespondenţa s-a triplat. O dată de două ori pe săptămînă lucrez cu un student la expedierea scrisorilor curente; cam optzeci pe săptămînă. Aş vrea să fac odată socoteala: cîte ceasuri pe zi îmi sunt luate de citirea scrisorilor… Aş vrea să atrag atenţia executorului meu testamentar să distrugă orice scrisoare pe care ar găsi-o, căci prea le-am scris repede şi dezgustat. Blestemul meu a fost această considerabilă corespondenţă care îmi macină zile şi nopţi întregi”. Au fost, desigur, momente de indispoziţie. Altfel cum le-ar fi păstrat şi clasificat, la cererea lui, de o secretară? Scrisorile trimise de Eliade, ca şi cele primite, sunt documente personale şi de epocă, însă, înainte de toate, îi conservă imaginea la diferite vîrste şi devenirea, ca importanţă în vederile celorlalţi. Deşi aparent un fapt particular şi neliterar, acest imens fond epistolar comunică mult, participă substanţial la luminarea personalităţii, văzută dinăuntru şi dinafară.
Istoria corespondenţei, de el provocată, începe le o vîrstă precoce şi nu e mai puţin valoroasă documentar. Avea 19 ani cînd, în cuvinte emoţionante i se adresa lui Pettazzoni, recunoscut istoric al religiilor, cu apelativul „ilustre maestre”. Au corespondat intens între 1926-1953. În 1936 savantul italian lăuda Yoga, cartea lui Eliade, „tratată în mod genial”. La 18 ani Eliade scria cu admiraţie înflăcărată despre disponibilităţile spirituale multiple ale lui Giovanni Papini. Iar în anul următor, în 1926, îi scria, recomandîndu-se „un sălbatec admirator”. Corespondenţa lor, plină de afecţiune intelectuală, s-a întins pe trei decenii, pînă în pragul dispariţiei celui care a semnat Un om sfîrşit. Acuzat de „papinism”, Eliade şi-a declarat voinţa de a deveni el însuşi, altfel decît modelul, fără să-l renege. Tot atunci lega o impresionantă apropiere ştiinţifică şi umană cu marele medic clujean Valeriu Bologa. Sunt scrisori lungi, pe probleme substanţiale de istoria medicinei în general şi de medicină indiană în special. Au corespondat mai bine de un deceniu. Bătrînul medic îi servea informaţii despre cercetările lui Moses Gaster, pe care Eliade l-a preţuit, scriind despre el. La moartea învăţatului evreu, prieten şi cu Eminescu, Eliade a publicat un amplu şi elogios necrolog. În anii ’50 întreţine o intensă corespondenţă cu personalităţi de talie europeană şi mondială. Zece ani a comunicat astfel cu „maestrul” Carl Gustav Jung, nu atît ca discipol cît ca apropiat în idei, încîntat că e citit, avînd uneori accente de bine mascat orgoliu sub formule de politeţe. Cînd Jung îşi exprimă o rezervă la o idee, Eliade se explică reverenţios, dar nu renunţă la ea. I se alătură gînditorului elveţian în distanţarea faţă de psihanaliza freudiană. După ce s-au întreţinut la un congres la Ascona, în 1950, Eliade îi scria că această întîlnire „este evenimentul spiritual între cele mai decisive din viaţa mea. Nu pot găsi cuvintele pentru a vă mulţumi într-un fel adecvat pentru amabilitatea D-voastră şi pentru interesul pe care îl manifestaţi faţă de lucrările mele”. Alimentează interesul „maestrului” trimiţîndu-i cele mai recente cărţi. În acelaşi timp primea scrisori de la specialişti europeni în probleme de comună preocupare pentru domeniul istoriei religiilor, mitologie, literatură fantastică, metafizică. Scrie şi primeşte scrisori şi de la Alf Lombard, Georges Dumézil, H. Corbin, G. Bachelard, R. Caillois, M. Brion şi alţii. De aici concluzia că, opera epistolară a lui Eliade pare uneori a fi o glosare pe marginea unor opere, ale lui şi ale corespondenţilor. Citită cronologic, în ea se relevă mult din istoria formării sale, de la studentul cu inteligenţă peste medie, precoce maturizat ştiinţific, pînă la savantul cunoscut din Portugalia pînă în Japonia, sărbătorit şi onorat cu titluri academice. Sunt cauze obscure pentru care Eliade n-a luat Nobel-ul meritat. Nu numai cu opera ştiinţifică şi literară, dar şi cu cea epistolară, Mircea Eliade iese din timpul său şi intră într-o lungă posteritate. Mai nou, cu cele două volume publicate la Cluj de Liviu Bordaş şi Mihaela Gligor, Postlegomena la felix culpa. Mircea Eliade, evreii şi antisemitismul*, se deschide perspectiva polemicii implicite cu cei care au început şi încă stăruie să-l acuze pe Eliade de antisemitism. Ambele volume sunt o replică, inteligent gîndită, la ceva ce s-a spus înainte despre o felix culpa, ca o subtilă anulare prin sute de dovezi scrise. Mai ales că aceste volume publică, în covîrşitoare parte, scrisori primite de la distinşi intelectuali evrei. Numai citite, fără comentarii, scrisorile contrazic tăcut orice astfel de incriminare. Fiecare text e un argument, mai ales dacă ţinem seama că cei care îl caută pe savant, se consultă ştiinţific cu el, îi cer recomandări şi uneori sprijin material, direct sau aluziv, sunt intelectuali evrei. Răspunsurile lui, subînţelese după mulţumirile lui adresate, sunt întotdeauna generoase în conţinut şi profund umane în atitudine. Volumul întîi al amintitei ediţii, de mare interes documentar în ce priveşte corespondenţa cu discipoli evrei, la rîndul lor oameni cu serioasă pregătire ştiinţifică, l-am comentat într-un articol anterior. Acum voi demonstra, cu texte, importanţa volumului secund, care anulează de la sine greu explicabila ostilitate mereu activată periodic. În toată această masivă corespondenţă nu există nici cea mai vagă aluzie antisemită. Ba chiar, a se ţine seama că într-o scrisoare către Blaga, din 1937, Eliade îi condamna pe „legionarii isterizaţi de eroism”. După 1940, el suspendase orice legătură cu politica (Vezi Jurnalul portughez). La toate există un răspuns dat tot de una dintre scrisori, cum voi arăta, trimisă de un ziarist evreu plecat din România postbelică.
Nota la ediţia Postlegomena…, semnată, ca şi prefaţa, de Liviu Bordaş, Chicago, 2013, este redactată în termenii maximei responsabilităţi ştiinţifice, cu exemplară obiectivitate. Cititorul este ajutat să realizeze cine sunt semnatarii prinşi în medalioane biografice dispuse în prefaţa fiecărui grupaj de scrisori. O altă serie de informaţii, din surse precis indicate, sunt coborîte în subsolul paginilor pentru a suplimenta înţelegerea evenimentelor culturale şi relaţiile interumane cuprinse în scrisori. Sunt indicaţii strict ştiinţifice, fără comentarii. Documentul este lăsat să vorbească şi o face în stil convingător. Ca texte plecate de la neofit spre maestru, aceste scrisori aparţin retoricii epidictice laudative. Fondul lor demonstrează realitatea raportului. Este o muncă de cercetare şi acumulare de date ordonate metodic cu o acribie mai rar întîlnită în era superficialităţii gălăgioase în care trăim. Pe scrisorile, în majoritate primite, reproduse în cele 560 de pagini ale volumului se întemeiază adevărul că Mircea Eliade a devenit, în timpul vieţii, o instituţie ştiinţifică, de ce nu şi cultural umanitară internaţională spre care se îndreptau zeci de solicitări pentru sprijin de toate felurile. Aşa, de pildă, un Cesar Delescu, emigrat în Israel, în numele faptului că a fost coleg cu Nicolae, fratele defunct al lui Eliade, îi cere savantului excesiv de mult. În afară de bani, pe care îi şi primeşte, solicită medicamente, ori să i se facă legături cu oameni de afaceri, cu societăţi de binefacere şi multe altele, peste măsură. Dar acesta e un caz particular. Ne interesează corespondenţa care relevă, direct sau subînţeles, valoarea istoricului religiilor şi, nu în cele din urmă, a scriitorului, semnatarii fiind ei înşişi intelectuali de marcă. Dacă în volumul prim al ediţiei amintite erau publicate scrisori de la cunoscuţi din perioada interbelică, prieteni şi discipoli, volumul secund cuprinde, după clasificarea editorului tot epistolieri evrei de limbă română: „Prieteni şi cunoscuţi postbelici”, „Traducători şi editori”, „Cunoştinţe prin corespondenţă”, „Jurnalişti”, „Corespondenţi ocazionali”, deci un spectru mai larg de relaţii epistolare, la fel de numeroase şi importante documentar într-un anume sens. Subiacent, toate polemizează cu resentimentarii care i-au pus lui Eliade, în fond pe nedrept, eticheta de antisemit. Psihologic vorbind, ce este resentimentul altceva decît o „autointoxicaţie psihică”, ce are ca efect minimalizarea cu orice preţ a unei valori la care resentimentarul nu are acces.
Sistematizarea propusă de editor mă obligă să păstrez o anumită ordine, selectiv, după relevanţa scrisorilor. Ştiind că numele Sorana Gurian (Sara Gurfinckel) apare în însemnările zilnice ale lui Lovinescu, amintită ca talentată cititoare la şedinţele „Sburătorului”, i-am citit misiva către Eliade. Ea se născuse în Basarabia, cum medalionul prefaţator o prezintă, iar studiile le-a făcut la Cernăuţi şi Iaşi. Cu o biografie plină de semne de întrebare, scriitoarea, convertită la catolicism sub influenţa Monseniorului Ghika, a emigrat la Paris, via Israel, în 1949, cînd îl întîlneşte acolo pe Eliade. În 1950, de cînd datează scrisoarea, Mircea Eliade participa la un cenaclu organizat în locuinţa ei. Scrisoarea, foarte scurtă, conţine o invitaţie la un ceai, la locuinţa modestă a scriitoarei, unde vor fi prezenţi „Eugen Ioneştii” şi Monica Lovinescu. Mai erau invitaţi Emil Cioran şi Gabriel Marcel. Este o informaţie cu valoare documentară despre anturajul lui Eliade. Relaţia e confirmată, cu detalii despre cărţile şi moartea ei, în Jurnalul lui Eliade. Încă şi mai complet revelatorie, pentru caracterul ambilor epistolieri, este corespondenţa lui Andrei Codrescu (A. Perlmutter), trimisă lui Mircea Eliade, între 1966 şi 1979. La numai 19 ani, tînărul Perlmutter emigrează în Israel şi se stabileşte în America în 1966. Cu mare urgenţă, în acelaşi an îi scrie lui Eliade în limba română. I se recomandă ca poet şi solicită să fie primit spre a-i prezenta poeziile a patru poeţi români acuzaţi de subversiune, între care şi el. În centrul epistolei, cu o retorică ce mizează pe cîştig sentimental, scrie „cu stimă”: „D-voastră sunteţi singurul nume în ţară care ne electrizează, dintre toate numele de români faimoşi în toate părţile. Vă rog să mă credeţi, cu toată sinceritatea pe care o pot dovedi…”. Datată 2 mai, Eliade răspunde prompt scrisorii în 6 mai. După o lună îl întîlneşte, după care, Eliade scrie în Jurnal o notă foarte dezvoltată, despre tot ce i-a istorisit tînărul poet venit din România. Fără comentarii, Liviu Bordaş reproduce nota în subsolul paginii. Tot ca avertisment, pentru schimbarea de atitudine, sunt reproduse în subsol două mărturii. Una priveşte evocarea întîlnirii cu Eliade făcută în anii ’90 de Codrescu în faţa lui Ted Anton: „Odată, la uşa lui Eliade se ivise un tînăr bărbos , lefter, Andrei Codrescu… fusese astfel luat şi el sub aripa protectoare a maestrului”, el Andrei Codrescu, care era evreu, „a fost primit cu braţele deschise”. Mai spune că, „În America de la mijlocul anilor ’60, eminentul profesor avea mulţi prieteni evrei”. Într-un dialog de o noapte cu prietenul Culianu, Codrescu spune că au discutat îndelung despre „generozitatea lui Eliade, care îi ajutase pe amîndoi la început”. Sunt mărturii textuale care vorbesc de la sine, pentru momentul acela, înainte de 1990, cînd declara: „Influenţa lui Eliade în America era, pe la jumătatea anilor ’60, enormă şi mă mîndream, ca proaspăt imigrant, cu compatriotul meu… Am fost primit cu căldură, Eliade a fost uimitor de generos…” cum era cu toţi cei care-i aduceau veşti din ţară. Din motive greu de înţeles, cineva s-a alarmat de prestigiul crescînd al istoricului religiilor şi, în 1972, în revista „Toladot”, publicată în Israel, în limba română, tot de un emigrant din Bucureşti, se deschide „dosarul Eliade”, în baza unui citat din Jurnalul manuscris al lui Sebastian, spre revolta lui Beno Sebastian. Dar despre asta altădată. În 1978 şi după, Codrescu nu-i mai scria maestrului decît în engleză, dar cu aceeaşi afecţiune reverenţioasă şi declarat devotament. În acelaşi an, Eliade îi dă o recomandare, profund angajat în sprijinul tînărului „talentat, cu reputaţia în creştere”. Se subînţelege că atunci Codrescu nu fusese impresionat de acuza din amintitul „dosar”. Şi în 1988, după moartea protectorului generos, atunci cînd un discipol al lui Eliade traduce în engleză cîteva nuvele fantastice, Andrei Codrescu are cuvinte de încîntare. Însă, presat de nişte resentimentari, nu fără tăcute probleme de conştiinţă, el îngăduie ca, în revista „Exquisite Corpse” de el condusă, să se publice comentarii despre „fascismul” lui Eliade. Asta se întîmpla după ce articolul lui Norman Manea, Fericită culpă e tradus în engleză. Iar după ce citise în şpalturi traducerea în engleză a Jurnalului lui Sebastian, cu prefaţa lui R. Ioanid, Codrescu se desparte greu de amintirea mentorului generos, scriind, cu exagerare, despre „antisemitismul furibund” şi „oportunismul” lui Eliade. Contrazicîndu-se pe sine, cel din 1966, crede că nici în perioada americană Eliade nu renunţase la antisemitism. Schimbare nu greu de înţeles ştiind că „bietul om e sub vremi”. Este un caz, în linii mari dezvoltat obiectiv, cu dovezi în evoluţie, în prezentarea documentată făcută de Liviu Bordaş acestei corespondenţe.
Plecat din România în 1969, după ce aici fusese un foarte activ critic literar marxist, convertit oarecum, Horia Bratu şi mai ales soţia lui, Ileana Mărculescu, întreţin o intensă corespondenţă cu Eliade, urmată de întîlniri, între 1970-1983. Chiar în prima scrisoare sunt semne că luaseră legătura înainte, spre a-l pune pe savant în legătură cu un „filosof al educaţiei”. Cu studii superioare la Moscova, redactor la „Lupta de clasă”, ea scrie că, în România, a avut un conflict cu S. Brucan. În scrisoarea imediat următoare, Horia Bratu îl previne pe Eliade asupra posibilităţii de a fi întîmpinat de Brucan, în ipoteza că savantul ar veni cu o conferinţă la Santa Barbara unde îl invitaseră. Bratu îl încondeiază grav pe Brucan, „personaj ubicuu”, fost ambasador la ONU, ca pe „un bun personaj de nuvelă, evoluînd de la rolul de politruc la Canal (în care calitate organizase un mic proces de sabotaj cu vreo 12 execuţii), pînă a se considera victima discriminării rasiale”, – şi încă multe altele, ca prevenire. În Jurnal pe 1970, Eliade nota impresia după întîlnirea cu Brucan, valorînd ca un scurt şi plastic portret: „Curăţel, dar pare un vînzător de nasturi. Grăsun, jovial, rîzînd tot timpul, bătîndu-te pe umeri”. Mai nota Eliade că, în timpul unei plimbări cu Bratu, aflase de la acesta amănunte, „semnificative sau amuzante”, despre legătura între Brucan şi Petru Dumitriu şi „aşa zişii participanţi” la consolidarea socialismului. În 1973 Ileana îi mulţumea lui Eliade „pentru recomandarea superbă” pe care i-o făcuse, căci: „Fără ea… ”. Îl informa că soţul ei lucrează pentru „Europa liberă”, cu o serie de articole despre Mircea Eliade.
Un caz deosebit de absolută devoţiune pentru maestru, pînă la a polemiza raţional cu delatorii lui, este acela al tinerei Juliana Geran Pilon născută Gross, la Bucureşti şi emigrată cu familia în 1961. Pe o pagină este, reprodusă color, o fotografie a ei cu Mircea Eliade care îi ţine copilul în braţe. Cele aproape 20 de scrisori ale ei, redactate într-o română pe care n-o uitase, mărturisesc mereu: „Sunt foarte fericită şi norocoasă că vă cunosc”. Apropiată sentimental de familia Eliade, traduce din opera maestrului, scrie despre el, iar după o călătorie în România, în 1975, le scria: „Domnul profesor e bine cunoscut şi nespus de iubit aici”. Eliade a încurajat-o ca poetă, ca „excelentă traducătoare” şi a recomandat-o penru visiting fellow, ea fiind calificată în „filosofia ştiinţelor” şi în drept internaţional. La moartea profesorului, Juliana îl elogiază pentru aristocratismul comportamentului şi căldura umană.
Despre relaţia lui Edgar Reichmann cu Eliade există în acest volum o singură mărturie, într-un fel unilaterală. După medalionul de prezentare a carierei acestui evreu plecat din România, este reprodusă numai scrisoarea lui Mircea Eliade. Îi mulţumeşte lui Reichmann pentru amabilitatea de a-i fi trimis romanul Le rendez-vous de Kronstadt, apărut la Paris. Asta se întîmpla la finele anului 1984. Însă, pînă aici şi după, sunt alte lucruri de spus, ceea ce o voi face cu prilejul prezentării unui alt volum de corespondenţă între intelectuali evrei plecaţi din România. Cu asupra de măsură ar fi interesant de comentat, dacă spaţiul ne-ar permite, cazul unei evreice născută la Cernăuţi, într-o familie de intelectuali, cu studii universitare la Bucureşti, Edith Silbermann, cea care îi va scrie lui Eliade nu mai puţin de 104 scrisori, între 1971-1986. Mai întîi trebuie spus că ea este traducătoarea în germană a lui Creangă, Odobescu, Sebastian şi Arghezi, ca devoţiune pentru literatura română în spiritul căreia se formase la Bucureşti. Prin traduceri, Edith Silbermann a decis destinul literaturii lui Mircea Eliade în Germania, unde ea se stabilise încă din 1965. Începe cu La ţigănci, Pe strada Mîntuleasa, continuă cu Maitreyi şi alte proze fantastice, cu Domnişoara Cristina ş.a. Este o corespondenţă complexă, de consultări pe tema vocabularului potrivit al traducerii, dovedind tehnica filologică de care se simţea responsabilă traducătoarea. Ecourile în Gerrmania au fost într-atît de favorabile, încît se proiectau şi adaptări pentru televiziune. Subsolurile paginilor, ca legendă dezvoltată la ceea ce se afirmă în scrisori, sunt meritul lui Lucian Bordaş. Corespondenţa lui Eliade cu editorul german S. Unseld este şi ea semnificativă, lămurind anumite întrebări din partea germană. În ordinea editării operei lui Eliade în România, după 1968, admirabilă prin devotament şi respectul valorii, este munca redactorului Elena Beram (Hélčne Marcovici), care citise bine articolele lui Eliade din „Cuvîntul” şi „Vremea”, pătrunzîndu-le la nuanţă, fără prejudecăţi. Ea a înţeles că a discuta despre specificul etniei evreeşti, cu sensibilitatea ei în condiţiile date, nu înseamnă antisemitism, tot aşa cum mulţimea studiilor despre specificul românesc nu sunt antiromâneşti, ci analize etnologice raţionale.
Absolut revelatorie pentru relaţia lui Eliade cu intelectuali evrei, dar intelectuali şi oameni de condei, este corespondenţa lui cu Raul Rubsel, exilat la Paris în 1951, după ce fusese victima unor anchete comuniste la Bucureşti. Scrie o carte de memorialistică, Iadul pe pămînt, publicată la Paris, în limba română, în 1955, ulterior tradusă în franceză. I-o trimite lui Eliade, încredinţat că e „o importantă contribuţie supremei cauze româneşti de astăzi: eliberarea ţării”. Între alte afirmaţii, temperamental pasionate, îi declară lui Eliade că ajutorul pe care i-l dă, el fiind sărac, „pune ipotecă pe inima noastră pentru tot restul vieţii”, iar scrisoarea primită de la savant, scrie el, „este pentru mine diploma cu care mă mîndresc”. În lungile lui epistole acuză violent „impostura comunistă” care îşi programase distrugerea marilor valori româneşti printr-un special mecanism. Într-o scrisoare din 1958 face o afirmaţie care vizează acest mecanism. Este afirmaţia unui cunoscător, care subminează serios orice intenţie demolatoare ce mai există astăzi. Este, cum spune el, mărturia unui „evreu cu părul albit”, care îşi merită încrederea. Iat-o: „Românii de sînge, oricît s-ar boteza în lumina largă a umanităţii, pînă la urmă sunt totuşi consideraţi partizani şi acuzaţi de fascisme şi alte asemenea năzdrăvănii. Asta, mai ales cu ajutorul agenţilor ruşi cu care încearcă să li se anihileze rolul în emisfera vestică”. Nimic de spus în plus. Despre alte scrisori din această postlegomenă, cu subînţeleasa lor semnificaţie polemică, altă dată.
*Postlegomena la „felix culpa”. Mircea Eliade, evreii şi antisemitismul, Ediţie îngrijită de Mihaela Gligor şi Liviu Bordaş, vol. II, Presa universitară Clujeană, 2013
Elvira SOROHAN – Mircea Eliade în lumina comunicãrii epistolare (II)
Cu cît înaintezi în lectura scrisorilor primite de Eliade, după situarea lui în America, de la un oarecari intelectuali evreu, cu atît îţi pare mai imposibil de acceptat eticheta de antisemit pusă de unii, cu intenţia evidentă de a estompa valoarea istoricului religiilor. Dacă repetiţia mai e recunoscută ca mama învăţăturii, ca să înţeleagă şi cei ce pare să nu aibă ochi pentru citit, nici urechi de auzit, repet ce am spus în articolul anterior. Lăudam înţelegerea Elenei Beram, editoarea şi admiratoarea lui Eliade, chiar după ce-i citise articolele din tinereţe. Scriam că, a analiza trăsăturile specifice ale unui popor, mentalitatea, structura psihică şi, în funcţie de asta comportamentul în context, nu înseamnă că eşti împotriva acelui popor, ci că serveşti ştiinţa numită etnologie. O foarte substanţială negaţie de la sine a etichetării amintite ni se oferă, convingător, prin scrisorile unui mare rabin, coborîtor din neam de rabini, David Şafran. Era un mare învăţat în ale lui, ca şi Mircea Eliade, un doctor mirabilis. Biografia lui, plină de meandre ce i-au confirmat vocaţia, este schiţată informativ de Liviu Bordaş în preambulul textelor epistolare reproduse. Astfel se deschide, expresiv, partea a doua a volumului secund intitulat Postlegomena la felix culpa1, a cărui primă parte am comentat-o deja. Cine era David Şafran, pentru că noi ştim ceva despre şef-rabinul Alexandru Şafran, fratele tatălui său, care a părăsit România, ocupată de ruşi, încă din 1949. Acum cîţiva ani l-am văzut la televizor pe acest înţelept bătrîn. David se născuse la Bivolari, unde tatăl său era rabin, iar cînd tatăl se mută la Bucureşti pe aceeaşi funcţie, el urmează liceul şi Facultatea de Litere şi Filosofie. Încă student fiind are o controversată întrevedere cu Zelea Codreanu. Versiunea personală a convorbirii e relatată în lucrarea sa, Karl Marx antisemit, publicată în 1979 la Ierusalim. Spera, cum scrie Bordaş, să confrunte lămuritor ideologia naţionalist legionară cu cea sionistă. Deşi un mistic în spiritul Talmudului, el se arată deschis dialogului cu alte religii. Este aici motivaţia scrisorilor către Eliade. Nu am spaţiu ca să amintesc mai multe detalii ale complicatei sale biografii, de altfel extrem de interesante, privind înţelegerea naţionalismului celor două ideologii de pe poziţii ferm şi egal anticomuniste. Trecut prin închisoarea comunistă, David emigrează în Israel în 1958. În scrisorile către Eliade sînt date preţioase despre studiile sale ebraice erudite, tipărite la Ierusalim în limba română, şi continuarea misiunii sale rabinice. A emigrat în august şi, cu o vădită urgenţă, îi scrie lui Eliade pe 7 decembrie, o lungă epistolă de autoprezentare. Necunoscîndu-i adresa, o trimite prin intermediul ziarului „România” ce apărea la New York, politicos îngăduind redacţiei să citească ce a scris. Cu adîncă reverenţă se adresa lui Eliade, „figură strălucită a României şi a cărării de aur numită căutarea adevărului”. Doctorul în ştiinţe ebraice avea talent literar, îşi detaliază metaforic credinţa, era un temperament pasionat, un sentimental. Aşa se explică exaltările stilistice ca stări emoţionale intense în momentul scrierii, crezute a fi eficace pentru îndeplinirea scopului. Sigur, Eliade va fi pus surdină atunci cînd rugămintea îi este adresată ca unui „templu al conştiinţei”, înţelegînd natura şi interesul expeditorului. Şafran îl caută pe Eliade istoricul religiilor şi nu pe autorul lui Maitreyi. ?ine să despartă apele pentru a se înţelege scopul. Constrîns de condiţiile materiale, obligat să-şi întreţină familia, vrea să fie ajutat să-şi publice manuscrisele, redactate în limba română, în formă tradusă, într-o limbă de circulaţie. Solicită ca Eliade să-i găsească, între românii cultivaţi din America, un traducător în engleză, după ce îşi găsise un Mecena. Intră în ideile de fond ale preocupărilor sale pentru studiul Bibliei, spre a stabili legătura cu opera lui Eliade. Cu un interesat entuziasm cărturăresc, de apropiere, încheie: „ Venerate Dle. Mircea Eliade… e vorba de sufletul unui om, de viitorul meu… asemenea mărturisiri apropie şi limpezesc idealuri… Nu mă lăsaţi singur să-mi caut cărarea. Ne vom întîlni pe drum, prieteni în idei… Aştept cu înfrigurare răspunsul şi lumina spiritului dv… ”. Răsplata lui Eliade ar fi „mîndria” de a fi făcut „sudura morală” între confesiuni, pentru o lume mai bună. Se recunoaşte în David Şafran un umanist tolerant, cum e, astăzi, scriitorul Amos Oz. Excepţii. Nu mai aşteaptă răspuns întrebarea: oare acest preacredincios cinstit, doct în cercetări biblice şi talmudice, care „aude zvon de Kabala şi grai din infinit”, i s-ar fi adresat lui Eliade în aceşti termeni, dacă ar fi crezut în antisemitismul „venerabilului maestru”? I se adresa de pe poziţia politeţii subalternului şi în acelaşi timp se considera compatibil cu maestrul întru preocupări cînd scrie: „Se vor înfrăţi rabinul şi teologul creştin pentru ca omenirea să capete o nouă lumină”. Se poate presupune că a făcut aluzie şi la un posibil traducător teolog. Înfrăţirea vizată era de un profund umanism. Numai după două săptămîni primeşte răspunsul lui Eliade. Care e conţinutul răspunsului se înţelege din scrisoarea lui Şafran. Îi recomandă un traducător şi îl consiliază să se consulte cu eruditul profesor Scholem de la Universitatea ebraică din Ierusalim, prieten al lui Mircea Eliade. În 1966, după ce tipărise la Ierusalim 8 volume în română şi unul în ebraică, îi trimite lui Eliade 4 dintre ele, mărturisind că ar fi măgulit dacă „veneratul maestru” le-ar citi şi i-ar comunica părerea.
Un scurt schimb epistolar din 1963, cu Mihail Baraz, relevă un alt plan al comunicării, cel uman şi literar. Emigrant de la Bucureşti în Israel, Baraz îi trimite lui Eliade cîteva poeme ale prietenului Miron Berg, mort la 22 de ani, „victimă şi el a persecuţiilor rasiale”. Îşi motivează apelul la părerea lui Eliade despre „valoarea intrinseccă a versurilor”, în stilul reverenţios al unui om de litere care merită citat. „Mă îndeamnă să vă scriu – se introduce el – nu numai admiraţia ce mi-o inspiră scrierile dumneavoastră, ci şi faptul că atitudinea exprimată în aceste poeme îmi pare a fi apropiată cu universul spiritual pe care l-aţi creat. E atît de tulburătoare religiozitatea lui Miron Berg… singurătatea în care extazul coexistă cu agonia”. În epistola următoare se arată profund emoţionat de răspunsul lui Eliade care „vădeşte atîta înţelegere umană” prin propunerea de a populariza versurile lui Berg printre prietenii de la Paris. Că autorul scrisorii, trăitor la Ierusalim, era un om de carte se dovedeşte în expresia admiraţiei pentru un ultim studiu al lui Eliade, recent publicat. Citindu-l, crede că „direcţia spirituală, pe care studiul o indică, îmi pare a fi deosebit de fecundă pentru epoca noastră”. Eminentul editor Liviu Bordaş, după căutări, informează în subsolul paginii că, Mihail Baraz a publicat în 1968, la Tel-Aviv, volumul: M. Berg, Poemele nesfîrşitei căutări. E de crezut că a avut un rol încurajarea venită din partea lui Eliade.
Începînd din 1966 şi pînă în 1977, tînărul Tobi Wechsler, cu studii în drept la Bucureşti, îi scria lui Eliade, din Ierusalim, 13 epistole destul de extinse, de pe poziţia evreului român emigrat la numai 26 de ani. Am selectat să semnalez conţinutul acestor scrisori pentru excelenta limbă română în care sînt redactate şi pentru sinceritatea confesiunilor ce mizează nu atît pe flatarea, cît mai ales pe înţelegerea lui Eliade, şi el un desţărat nostalgic. Fără să-şi renege evreitatea de care e pătrunsă opera literară, tînărul scriitor declară că n-a putut realiza „corespondenţa afectivă” cu pămîntul Israelului, o „noţiune abstractă” pentru el. Îndată nuanţează: „… ceea ce mă interesează e poporul evreu cu soarta lui ciudată şi tragică în acelaşi timp, şi nu ţara sa de origine. De iubit am iubit o singură patrie: România şi asta cu o patimă aproape fizică”. După un preambul autobiografic, scris în stilul exaltării, la care anexează cîteva creaţii literare, îi cere lui Eliade să „scrie personal la Paris” spre a-i înlesni reuşita, să-l prezinte lui Eugen Ionescu, să-i faciliteze publicarea în reviste româneşti din exil. Solicită mult, peste măsură ,şi foarte insistent. Cunoscîndu-l şi ascultăndu-l, Cioran i-a făcut o caracterizare de loc măgulitoare, ceea ce explică şi ezitările lui Eliade în a-i răspunde la cele 8 scrisori lungi primite în 1966. Este un caz ca temperament şi voinţă de a lupta verbal cu obstacolele. Părăseşte Israelul, face un doctorat la Montpellier, îl întîlneşte pe Eliade la Paris şi, cu sprijinul acestuia se apropie de autorul Rinocerilor. În 1973 publică la Gallimard un original studiu despre Eugen Ionescu.
Nu merită să întîrzii pe scrisorile lui Iacob Popper, care în anii 1951 practica în România jurnalismul, ca un comunist înfocat, acuzat de impostură în literatură, pentru ca în n 1964 să emigreze şi, ironie de situaţie, să ajungă redactor cultural la „Europa liberă”. Monedă falsă, scrisorile lui adresează felicitări lui Eliade pentru diverse opere, cerîndu-i, în schimb, să se pronunţe asupra valorii unor proze pe care i le expediază, ceea ce l-ar ajuta să se depăşească. Totul se înscrie în moda: „ să-i scriem lui Eliade”, poate ne lansează! Sînt mulţi care au gîndit astfel, cum cota lor valorică modestă şi traiectoria o spun.
O semnificaţie aparte are legătura epistolară Blanche Mădîrjac (născută Labin, la Botoşani ), cu Mircea Eliade, fapt ce va înlesni legătura lui Mircea Handoca, repede stabilită cu gînditorul, literatul şi profesorul stabilit la Chicago. Ea se declară mătuşa lui Handoca, fiul surorii ei, Marthe-Helen Labin. Blanche era medic şi, pe lîngă solicitările de carte pentru nepot, îi promite lui Eliade o legătură cu Ana Aslan pentru Gerovital. Din epistolă se înţelege că a fost primită bine în casa de la Paris a soţilor Eliade, drept care, îşi cere permisiunea să-i numească prieteni. Din 1974 pînă în 1981, afectuoasă, ea continuă să le trimită felicitări de anul nou. Lămuriri completive sînt adăugate în subsolul paginilor de Liviu Bordaş. Cu minuţiozitatea unui documentarist-model, el publică şi completează în note corespondenţa lui Siegfried Hessing (evreul născut la Cernăuţi şi stabilit la Londra), către Eliade şi invers. Este o corespondenţă de informare a istoricului religiilor asupra operei lui Hessing, a cărui carte despre Spinoza, Eliade o recenzează. Între epistolierii care, recomandîndu-se, cer sprijinul savantului, invocînd legătura reală cu familia lui Culianu, apar Bruno şi Crenguţa Blumenfeld, plecaţi din Iaşi. Ea era absolventă a Facultăţii de Filologie a Universităţii „Al.I. Cuza”, poetă şi eseistă, iar Bruno un inginer interesat de „mistică şi limbile vechi”. Se bucură de încurajarea lui Mircea Eliade în 1977, dar nu se ştie dacă au profitat de o susţinere efectivă, ei fiind nişte începători, nespecializaţi într-un domeniu în care profesorul să-şi fi putut folosi autoritatea în recomandări, cum o făcuse pentru prieteni şi discipoli.
Nu pot trece peste ceea ce, şi cum, îi scrie Irina Zaharescu-Şapira lui Eliade. Fusese o alpinistă de performanţă şi în acelaşi timp o poetă melancolică în prozele şi versurile ei meditative. Din nou, prefaţa de prezentare, o reconstituire biografică realizată de Liviu Bordaş, printr-o stăruitoare căutare a datelor, este extrem de utilă. Ne-o face cunoscută pe o necunoscută. După studii de medicină urmează Literele la Bucureşti, remarcată de Călinescu şi cunoştinţă bună cu Sorin Alexandrescu, invocaţi în scrisoare drept garanţi pentru „mica celebritate” care a fost ea atunci. După căsătorie emigrează în Israel şi apoi se stabileşte la Innsbruck. De aici îi trimite lui Eliade un volum memorialistic, Cîntec de apus, însoţit de cîteva rînduri pline de scepticism şi descurajare. Ca un laitmotiv, de trei ori scrie, cu aerul omului necăjit, că se adresează „celui mai mare român din America”, formulare corectată de Eliade în scrisoarea de răspuns. Îi dă adresa lui Virgil Ierunca, aşa încît ea să poată publica într-o revistă românească din exil şi îi ataşează un cec de 200 dolari. Scriitoarea îi mulţumeşte „primului cititor” al cărţii sale, iar în anexă transcrie, cu înţelepciune amară, şapte meditaţii pe tema succesului şi reuşitei în viaţă, „o afacere” în care nu au ce căuta cinstiţii, iubitorii, artiştii, miloşii, timizii. O mostră: „A reuşi în viaţă / înseamnă a te emoţiona numai la foşnetul banilor. / Artiştii n-au ce căuta în această afacere”. Concluzia: „A reuşi în viaţă / înseamnă a fi exact opusul a ceea ce sînt eu”. Suficient ca să ai o imagine, dimpreună cu biografia şi notele de subsol.
Considerîndu-se fericit a fi „contemporanul unui om ale cărui idei şi scrieri au marcat epoca”, Mihai Nadin, tînăr profesor itinerant între Germania şi America, cu reverenţă îi cere lui Eliade, mai întîi, o idee legată de preocupările sale pentru estetică. Iar „dacă va rodi, ideea are să poarte totdeauna pecetea sursei”. Mai sînt şi alte declaraţii menite să-l atingă sentimental pe Eliade, care nu întîrzie să-i dea nu idei, ci direcţii şi căi de afirmare. Fără să se angajeze mai mult decît la o lectură, îi cere lui Naidin manuscrisul unui roman, ceea ce s-a întîmplat în 1978, fără să mai existe vreo continuare. Un alt tînăr (n.1952), pe nume Vladimir Marinov, coborîtor din familia Sanielevici, exilat la Paris, îi scrie lui Eliade , cu multe detalii, despre preocupările sale în domeniul psihanalizei. Avea studii superioare de Psihologie absolvite la Bucureşti. Atras de psihopatologie, Marinov analizează literatura lui Dostoievski şi publică la Paris Figures du crime chez Dostoďevski, tradusă şi la noi. O altă lucrare, tot despre Dostoievski, i-o trimite lui Eliade, în 1984, cu dedicaţia: „Lui Mircea Eliade, cu sentimente de profundă admiraţie pentru opera grandioasă pe care o înfăptuieşte”. În toate cele cinci scrisori îşi dovedeşte cunoaşterea profundă a operelor lui Jung şi Freud. Ca mulţi alţii, pe care nu-i mai amintesc, Vladimir Marinov şi-a legat speranţa afirmării şi recunoaşterii de recomandarea lui Eliade. Sau măcar aprecierea, cum s-a întîmplat cu Nina Cassian, care l-a vizitat la Paris în 1979. Liviu Bordaş extrage cîteva sintagme din Jurnalul lui Eliade despre această vizită şi încercarea poetei de a se disculpa de „prostiile” făcute pe scena literaturii româneşti politizate. Într-o scurtă scrisoare, din acelaşi an, încîntată de felul cum a fost primită de familia savantului, îşi exprimă mulţumirea că „mi-aţi permis să mă bucur de iradierea dumneavoastră umană”. Mai mult, după doi ani îi trimite o „cărticică” bilingvă cu poezii ale ei, cu o scrisoare în care îi solicită o nouă întîlnire, motivînd flatant: „ o conversaţie cu dumneavoastră fiindu-mi hrană fundamentală pentru ani şi ani”. Cît citise ea din opera literară, măcar, a lui Eliade nu ştim, dar este cert că visa să se bucure de aprecierea unui om cu prestigiul lui. Ştiind ea ce înseamnă pentru un poet „prostii” în vremea stalinismului şi auzind că autorul lui Maitreyi nu are nimic antisemit în literatura lui, se poate deduce că ignora „dosarul Eliade” din revista „Toladot” (1972), ca fiind lipsit de consistenţă.
În acelaşi regim, cred, se înscrie Andrei Oişteanu, inginer în Energetică, fiul ofiţerului sovietic Mihail Oigenştein. În cele 10 scrisori trimise lui Eliade şi altele cinci primite, de la el, după 1980 şi pînă în 1985, se poate citi efortul tînărului inginer de a se recalifica, dornic să se specializeze în etnologie şi mitologie românească. Nesigur pe el, după ce trimite în America un articol spre publicare, Oişteanu îl delegă pe Alexandru Mirodan, aflat atunci în Israel, să intervină pe lîngă Eliade, ca şi cum … Eliade îi răspunde politicos lui Mirodan, dar rezervat, că sînt două motive, unul de fond şi unul de formă, pentru care nu e sigur că articolul primit de la Oişteanu va putea fi publicat în America. Chiar din prima scrisoare, într-un stil modest, Oişteanu se declară fascinat de personalitatea lui Eliade pe care, fără să-l fi cunoscut decît din operă, îl consideră „părinte spiritual”. Căpătînd încredere în el, Oişteanu mai scrie că un eseu al lui despre basmul Harap alb „poartă amprenta operei” lui Eliade. E o afirmaţie de interpretat în sensul ei lipsit de modestia începătorului. Rămîne fără răspuns întrebarea dacă maestrul şi-a recunoscut acolo urmele ce-l obligau într-un fel. Eliade îi va trimite cărţi, dar după ce primeşte o carte a lui Oişteanu, deşi acesta îi ceruse „cîteva opinii critice”, îi răspunde, oarecum descurajant, că n-o va putea citi decît după un an. Ca peste tot, şi aici sînt utile completările, din subsolul paginilor, făcute de Liviu Bordaş.
Nivelul corespondenţei acum publicate coboară prin scrisorile lui Richard Wurmbrand din 1980. Ca un joc ironic al destinului, acesta a făcut aventura paradoxală a unor treceri radicale de la religiozitate iudaică la ateismul agentului Cominternului în România şi înapoi spre misionarism creştin pentru evrei, începînd prin convertirea soţiei. Este ultima poziţie de pe care acuză comunismul pe care îl servise. Într-un stil oficial, ca şi cum ai trimite o cerere la o instituţie, Wurmbrand îi trimite lui Eliade, care auzise de el ca pastor, un manuscris, Săpînd în adîncimi, cu alte două variante de titlu, sugerîndu-i savantului, deocamdată, ca, după ce citeşte, să vadă care e titlul potrivit, după conţinut. Cea de a doua şi ultima scrisoare e şi mai categorică, neştiind nimic despre opera ştiinţifică a lui Eliade. Îl întreabă: „aţi avut de curînd ceva contribuţii la Istoria religiilor? Într-un stil imperativ-interogativ îi cere lui Eliade să trimită manuscrisul la o editură, cu recomandare şi prefaţă. Dacă nu, să-i înapoieze textul. Încheie cu un citat din Sf. Pavel, care sfătuia omul să nu trăiască numai pentru sine. Nu era Eliade acela, autorul a zeci de recomandări şi susţineri materiale. Dar, în transparenţa citatului identifici intenţia epistolierului acoperită în cuvintele altuia. Interesant zigzagul biografiei acestui personaj, reconstituit de Liviu Bordaş în prefaţa de prezentare la cele două scrisori. E o instabilitate de ordinul convingerilor, nu numai de ordin psihologic. Psihologia fiind condiţia apariţiei şi manifestării spectaculoase a mereu alte „convingeri”.
Mircea Eliade nu a dat importanţă scrisorilor flatante ale unor ziarişti pe care nu i-a cunoscut direct. În preajma anului 1970, de la Bucureşti îi scria un V. Firoiu (Fenstein), format ca jurnalist în interbelic, apropiat al lui Pamfil Şeicaru. Îi solicita lui Eliade un interviu, între altele cu „oameni mari”, după cunoscuta tehnică a întrebărilor trimise. Nu erau de clasa lui Eliade nici întrebările, nici o urare, de un entuziasm ieftin, ca asta: „…vă trimit un salut respectuos şi o îmbrăţişare cît talentul dv. de mare”. În consecinţă, nu sînt semne că Eliade i-ar fi răspuns pentru interviu. Nici frazele umflate ale lui Carol Roman (Rosenthal) nu l-au atins pe savantul trăitor la Chicago. Cine era C. Roman ne spune tot scurta biografie prefaţatoare la scrisorile trimise în 1970 celui care: „…s-a străduit să afirme, departe peste meleaguri, geniul poporului român dotat cu atîta har”. Din a doua scrisoare se înţelege că Eliade nu i-a răspuns la „ancheta” cu „români în lume”. Calitatea stilistică şi de atitudine încă mai coboară pînă la limita de jos, cu scrisoarea lui Liviu Floda (Leibovici). Înainte de război, la Bucureşti, acesta făcea parte din grupul lui Theodor Lavi (Löwenstein), cel care în 1972 iniţiază „dosarul Eliade” în revista „Toladot”, apărută în Israel, în limba română. În 1973 Floda rămîne în America de unde colaborează la „Europa liberă”. Trecînd peste prietenia cu Lavi şi peste declaraţia epistolară către Schafferman, căruia îi face cunoscută adevărata atitudine faţă de Eliade („nu sînt un admirator al său”) 2, Floda îi scrie lui Eliade în 1982. Şi iată termenii „sincerităţii” sale, în declaraţie directă, citită corect de Eliade. Mai întîi scrie că e veche dorinţa de „a cunoaşte de aproape pe cel ce este o somitate mondială şi un scriitor universal”. Pe acest fond îl imploră: „Ajutaţi-mă să-mi pot face datoria în meseria pe care o slujesc cu pasiune”. Dacă nu l-a solicitat pînă acum, e din cauza „uriaşului respect pe care îl am pentru opera dumneavoastră atît de diversă şi de elevată din toate punctele de vedere”. O variantă a limbajului de lemn, goală de conţinut. Vrea un interviu direct pe post, la telefon, cu întrebări propuse în scrisoare. Cel puţin 3 întrebări dintre cele 10 sînt de-a dreptul insidioase. Cum se vede, adevărata credinţă a fost sugrumată de interes, dar mai pîlpîie în întrebările, cele trei, amintite.
Sînt numai ocazionale, cum cotează editorul, unele corespondenţe. Intelectuali evrei formaţi şi profesînd la Bucureşti i-au trimis lui Eliade scrisori şi cărţi cu dedicaţie. Interesantă este epistola scrisă într-un stil precis de Vera Călin, profesor universitar de literatură comparată la Bucureşti. Nu solicită nimic pentru ea. Din altruism colegial îi scrie lui Eliade despre colega ei, Irina Eliade, căsătorită cu un văr al savantului, epurată din Universitate prin pensionare forţată, cu interdicţie de semnătură. Întrucît nu poate suporta inactivitatea, Irina ar dori sprijinul rudei sale. Aflată, temporar în America, în 1975, Vera Călin mai dă amănunte despre cariera Irinei Eliade, prin doctorat afirmată ca specialistă în Proust.
Ileana Vrancea îi trimite volumul ei Între Aristarc şi Bietul Ioanide. La fel vor proceda Elena Tacciu şi Şt. Cazimir. Deşi nu total nesemnificative, alte scurte epistole aparţin unor nume nereprezentative.
La capătul acestei prezentări, necesară în absenţa din librării a volumului doi al cărţii Postlegomena la felix culpa, las ultimul cuvînt postfeţei, mai mult decît obiectivă şi sistematică, semnată de Liviu Bordaş. Şi, eventual un cuvînt ar putea să pronunţe Andrei Oişteanu, încă activ şi engramat de ştiinţa lui Eliade în mitoetnologie, aşa cum îl asigura în scrisori.
Note
- Postlegomena la felix culpa. Mircea Eliade, evreii şi antisemitismul, vol. II. Ediţie îngrijită de Mihaela Gligor şi Liviu Bordaş, Presa Universitară Clujeană, 2013
- Intelectuali evrei şi presa exilului românesc. Corespondenţă. Volum coordonat de Mihaela Gligor şi Miriam Caloianu, Presa Universitară Clujeană, 2013, p.48
Elvira SOROHAN – Ce spun jurnalele şi corespondenţa lui Mircea Eliade despre el însuşi?
Este aceasta o întrebare la care încearcă să răspundă, atît cît îngăduie opera, Sabina Fînaru în volumul Revelaţiile intimităţii. Studii despre Mircea Eliade, apărut anul acesta, la „Paralela 45”. Bazată pe recitirea jurnalelor şi memoriilor şi pe lectura recentă a scrisorilor primite de Eliade de la discipoli şi admiratori evrei, acum publicate, cartea Sabinei Fînaru îşi revendică de la sine intitularea. Nimic nu ne spune mai mult despre un intelectual, decît însemnările personale, chiar dacă sunt studiat gîndite să fie destinate tiparului şi, în consecinţă, posterităţii. Ideea de a citi în palimpsest o parte a operei spre a reliefa imaginea spiritulă a personalităţii este pe cît de curajoasă, ca fapt intuitiv, tot pe atît de fecundă în finalitatea ei iniţiatică. Cu atît mai mult cu cît nu e vorba de un scriitor oarecare, ci de unul care ar fi meritat măcar o nominalizare la premiul Nobel pentru opera egal ramificată valoric între ştiinţă şi literatură. Ca imagine totalizantă, în linii mari, ni se oferă, cu suficiente citate, profilul par lui męme, imaginea de sine a unui Eliade înţeles după ce a fost proiectat pe fondul istoriei trăite şi reflectate nu numai în însemnări intime, dar şi în publicistica nu o dată invocată de autoare. Din corespondenţa primită se poate reconstitui, din particule relativ unitare în fond, imaginea savantului percepută de ceilalţi. Şi din puţinele scrisori de răspuns, cîte au fost publicate acum, în compensaţie, se pot deduce cîteva trăsături esenţiale ale personalităţii autorului Istoriei religiilor.
Pasionată de opera lui Eliade, Sabina Fînaru şi-a deschis cariera ştiinţifică printr-o teză de doctorat, Eliade prin Eliade, apreciată în mediul academic, cum precizează în postfaţă universitarul Traian Diaconescu, cel care a condus elaborarea lucrării. A continuat, constantă pe subiect, cu studii metodic stăruind pe detalii, într-un stil interpretativ adecvat obiectului, cu pătrunderea hermeneutică a cunoscătorului operei în amploarea şi profunzimea ei. În acest nou volum sunt incluse cîteva studii mai vechi – presupun revăzute – publicate în reviste universitare, dar şi noi analize, pe acelaşi profil, axate pe documente epistolare ce contrazic, cu o mare bogăţie de date, încercarea unora de a contesta statura universală a lui Eliade cu argumente minore, slab întemeiate pe opinii politice ocazional prezente în viaţa acestui mare om de carte. Noutatea volumului consistă tocmai în aceste comentarii ale scrisorilor, într-adevăr revelatorii pentru ceea ce a însemnat recunoaşterea maestruluiu de către discipoli, cercetători talentaţi, pligloţi, mereu în căutarea unui drum sub îndrumarea prestigiosului savant. „Vocile” lor, deloc puţine, trebuie ascultate astăzi de cei interesaţi de dimensiunile universale ale operei şi personalităţii lui Mircea Eliade. Se remarcă, aparte, dorinţa autoarei de a înţelege afinităţile lui Eliade cu India formativă, mergînd pe urmele lui, citind ceva în semnele rămase acolo intacte sau în ruină. Din setul de texte trecute de autoare prin filtrul separator al ideii de „revelaţie a intimităţii” am reţinut două mai semnificative: Jurnalul portughez1 şi corespondenţa publicată în volumul Postlegomena la felix culpa. Mircea Eliade, evreii şi antisemitismul 2. Incitante prin proprietatea limbajului plastic şi inteligent în acelaşi timp, comentariile, destul de concentrate, ale Sabinei Fînaru m-au obligat să recitesc şi să citesc integral textele, spre a-mi verifica, necesar comparativ, coincidenţa, sau nu a punctelor de vedere, adesea la nuanţă. Am constatat astfel bogăţia de posibilităţi prin care textele se deschideau lecturii intimităţii intelectualului rasat care a fost Mircea Eliade. Încît a fost foarte inspirată căutarea imaginii interioare văzută din intern şi din afară, din însemnări personale şi din fragmente epistolare.
Este adevărat că în jurnalele marilor personalităţi, atunci cînd sunt autentice, putem citi gîndirea intimă, nu imposibil, dar limitat cunoscută în valoarea ei adevărată din alt tip de opere, literare de pildă. Spontaneitatea, niciodată falsificată prin literaturizarea impresiilor din prezentul jurnal eliadesc nu poate fi pusă la îndoială. Şi asta pentru că, chiar în aceste însemnări, în mod repetat, Eliade proiecta o nouă carte despre Portugalia liberă de constrîngerile istoriei, vrînd – nevrînd influenţabile asupra unui jurnal scris în vreme de război. Pe prima pagină de însemnări, aprilie 1941, reclama suspendarea muncii intelectuale din cauza „presiunii politice” în care trăia, şi din pricina mutării de la Londra la Lisabona. Caietul de note zilnice a fost particularul său „confesional”. De aici imposibilitatea de a reduce conţinutul la doar două „teme”, una mai puţin importantă decît cealaltă. Şi mă refer la „tema dispariţiei soţiei”, într-adevăr frecventă numai în ultimul an al însemnărilor – şi atunci amestecată cu cîteva constante ale întregii durate: 1941 – 1945. În amintirea ei proiectase să scrie Euridice, text dramatic, ca adaptare a mitului. Războiul rămîne direct, sau în subiacent, o obsesie, deşi, repetat, Eliade, spre a-şi stăpîni tulburarea, scria: „Am evitat cu grijă să urmăresc în acest jurnal evenuimentele militare”. În plus, se poate vorbi de alte cîteva idei obsedante: ţara şi destinul ei în perspectiva sovietizării, autoreflexivitatea sincer analitică a stărilor sale psihice în condiţiile date, valoarea eului, presimţită a fi genială, stadiul scrierii anumitor opere, proiectele unor noi cărţi, niciodată realizate, dar frumoase ca intenţie. Multe dintre acestea au şi fost selectate de Sabina Fînaru ca fiind semnificative în demersul controlat de ideea din titlul volumului orientat spre autoscopia stărilor intime, unele constante în structura personalităţii, altele imediat provocate de condiţiile istorice.
Nu şi-a abandonat cu totul proiectele ştiinţifice, deşi era chinuit de neurastenie, o formă de oboseală psihică din pricina nopţilor consumate la masa de scris, dublată de îngrijorări şi spaime istorice ale insomniacului, dintr-o dată mărturisite: „Şi pentru că nu pot trăi fără să mă lupt cu gîndurile… ar trebui să însemn cu mai multă iubire decît am făcut-o pînă acum, recolta fiecărei zile… În paginile acestea nu raţionez, nu-mi amintesc; notez aici doar strigăte de deznădejde”. Încurajatoare chemare pentru un hermeneut al gîndirii intime. Pe revers vin frazele descurajant-încurajante: „Nimeni, cunoscîndu-mă bine, şi chiar citind acest Jurnal, nu-şi poate închipui intensitatea dramei mele. De mai multe ori pe zi trebuie să lupt cu o criză atît de gravă – fie ea de desperare, fie de neurastenie – care cred că ar doborî chiar pe cei mai tari. Nimeni nu poate bănui cantitatea de geniu, de voinţă şi de simplă energie fizică cheltuită zi de zi în lupta cu mine îsumi şi cu demonul meu”. Acesta e Jurnalul portughez, privire mereu întoarsă în interior, spre „drama” intimă pe care Sabina Fînaru reuşeşte s-o lumineze analitic. Eliade îşi contrazice voinţa de a nu nota evenimentele istorice contemporane. Pe lîngă consemnarea îngrijorată a marilor momente din mersul războiului, mai apare şi credinţa că ceea ce se înseamnă aici este „pentru istorie”. Mai lasă loc şi „închipuirii” analistului. Închipuirea plauzibilă poate să scoată din istoria Portugaliei sub Salazar, scrisă de Eliade, sensul elogiului organizării statale prin muncă, economie, cinste, echilibru, armonie şi demnitate naţională. Cînd scria, subînţeles, se gîndea la ţara sa aflată în pragul dezastrului pe care l-a profetizat stăruitor.
Cum cu acuitate analizează Sabina Fînaru, în condiţiile războiului urmărit de la celălalt capăt al Europei, sporesc în gravitate şi stil înalt declaraţiile şi previziunile pentru ţara tinereţii sale. Îl persecută procese de conştiinţă că nu e acolo să poată face ceva, să meargă pe front, ca mulţi din generaţia sa, al cărei vîrf era considerat. Sub teroarea istoriei se gîndea să scrie o carte pe această temă, spre a-şi elibera „dezgustul final de istorie”. În primăvara lui 1944, cînd soarta Europei profetizată de el părea că se şi împlineşte, e bîntuit de gînduri suicidare, mergînd pe front, ca să „mor cu sens”. Catastrofa etniei sale, clar presimţită, ca şi drama personală a desţărării îi provoacă stări limită, de disperare : „Nu pot suporta tragedia colectivităţii. Aş vrea să pier eu, înainte de a se fi consumat ea”. Erau sentimentele momentului. În anul intrării României în război, încercat de mari nelinişti nota energic: „Furioasa me iubire de ţară, naţionalismul meu incandescent mă doboară. Nu pot scrie… războiul îmi paralizează documentarea”. Peste tot în jurnal sunt ritmic prezente expresii ca: „ţara mea”, „neamul meu”. Dacă de viaţa intimă vorbim, ea e închisă în fraze antologice pe acest subiect: „Sunt atît de înspăimîntat de viitorul neamului meu, încît viaţa mea autonomă şi forţa mea de credinţă sunt suspendate. Fac eforturi zilnice să mă dezbar de această obsesie (ce are să se întîmple cu România?), ca să pot lucra, să pot gîndi, să pot trăi chiar… Dacă nu m-aş simţi atît de român, poate aş putea să mă detaşez fără greutate în muncile mele”. Şi adaugă: „ nu pot gîndi nimic fără să ţin seama de neamul meu”. Nu oboseşte să scrie despre imposibilitatea de a se detaşa de evenimentele războiului, „de tragedia neamului meu şi a Europei”, decît lucrînd.
Confesiunea capătă o notă profund dramatică: „Dacă pierim? – strigătul acesta îl aud mereu în mine… dacă aş avea inima destul de împietrită ca să renunţ la românism pentru o altă cultură. Dar nu pot. Fără neamul meu, nimic nu mă mai interesează în istorie”. În fine, în ianuarie 1945, aflînd că ţara este deja sub călcîiul strivitor de cultură a Anei Pauker, nota: „riscînd să fiu arestat la prima indigestie al Anei Pauker – nu am ce căuta în ţară. Prefer lucrul cel mai preţios din lume : libertatea”. În august 1945, protejat de valoarea sa recunoscută, capătă viză specială pentru nelimitată şedere în Franţa. Biografia confirmă că a părăsit România, însă opera ştiinţifică şi literară ne spune că n-a renunţat niciodată la românism, în înţeles metafizic. Poţi rămîne şi în afară de ţară un bun român. Deşi nu total retorică, pentru că poţi primi un imediat răspuns, se poate pune întrbarea: Cine a iubit cu adevărat ţara, cei care au părăsit-o după ce au susţinut instaurarea comunismului dizolvant al valorilor, sau un Eliade, care a ales să nu moară în închisoare, ci să rămînă în libertate, spre a o sluji prin operă, un adaos de valoare realizată nostalgic, cu o extraordinară voinţă?
În stilul ei foarte concentrat, cu citate bine selectate, Sabina Fînaru distinge alte două aspecte ale vieţii intime din perioada lusitană: preocuparea pentru operele proiectate sau deja începute, pe teme de interes universal, şi autoscopia valorii eului paradoxal. Preocuparea dintîi ne primeşte în intimitatea gîndului creator realizat în scris, ori rămas într-un proiect promiţător prin originalitatea ideii. În „oceanul de proiecte”, de semnificaţie cardinală era, ne spune Eliade, una dintre „cărţile mele mari, Introducere în istoria religiilor, la care gîndesc de vreo doi ani şi pe care am început-o la Oxford”. Nota e de imăportanţă documentară pentru cei ce urmăresc avatarurile acestei opere intrată în istoria culturii universale. Este destul de accentuată, şi direct exprimată, dorinţa recunoaşterii universale, proces început prin traducerea, în mai multe limbi, a romanului Maitreyi şi prin publicarea unor importante studii în limbi şi reviste străine. Era convins că de ar fi avut o şedere mai îndelungată în Europa, ar fi fost deja un scriitor european: „Măcar cărţile mele de eseuri şi filosofia religiilor ar fi fost astăzi cunoscute în străinătate”. Dar funcţia diplomatică i-a stat împotrivă: „contrastul între ceea ce aş putea face şi ceea ce sunt nevoit să fac este tragicomic”. Avea atunci 34 de ani.
Ca într-un fel de dialog cu sine, interiorizat, în mod constant Eliade avea – şi o notează în varii nuanţe – conştiinţa potenţialului său creator, a cunoştinţelor şi abilităţilor vieţii sale spirituale. Dar mai ştia că din bogăţia disponibilităţilor sale nu va putea realiza decît o parte, destul ca să se supraevalueze. Sunt de semnificaţie supremă frazele notate la vîrsta amintită: „Este fără margine capacitatea mea de a înţelege şi simţi cultura în toate formele ei. Dacă aş putea exprima măcar a suta parte din tot ce gîndesc şi din tot ce ştiu altfel decît se ştie de ceilalţi! Nu cred că s-a mai întîlnit un geniu de o asemenea complexitate – în orice caz, orizonturile mele intelectuale sunt mai vaste decît ale lui Goethe”. Ce-i drept, astăzi în cultura universală Eliade este mult mai des invocat decît Goethe şi nu numai pentru că este mai recent şi mai general în ideile sale. În schimb, îşi găseşte consonanţa cu Eminescu despre care a scris, comparativ cu Camőes. În vremuri tulburi, Eliade s-a retras, spre a supravieţui, în mistica propriei genialităţi. Scos din contextul istoric, în termenii lui Nae Ionescu, elevul său e „o făptură muşcată de inimă de şarpele demiurgiei”.
Într-o bruscă criză de melancolie provocată de „catastrofa cosmică” a războiului, realizează că, „Numai în asemenea criză îmi dau seama de tragedia vieţii mele: pentru că eu am jucat pe cultură, pe opera de artă, pe creaţie – şi toate astea sunt zădărnicii pe nivel metafizic şi sunt absurde în momentul istoric în care trăim”. Deşi se lamentează că lucrează nestimulat de prezenţa unei fiinţe excepţionale în jurul său, suficient sieşi, nu încetează să se spună pe sine: „Sunt tot atît de solicitat de filosofia culturii ca şi de metafizică, artă şi ocultism. Trăiesc o perioadă de năvală a gîndurilor, de ardere aprigă”. Neliniştile metafizice, ca şi înclinaţia spre autoanaliză, au făcut să-i cadă de sub condei cea mai concentrată definiţie a naturii sale paradoxale. „Mi-e foarte greu – scria în 1943 – să mă obişnuiesc cu gîndul că, în fond, sunt un melancolic cu crize de disperare – care detestă şi melancolia şi disperarea. De aici, faimoasa mea vervă şi bună dispoziţie în «societate»”. S-ar putea spune că Eliade suferea de o rară formă de disperare fecundă în ordinea creaţiei. Dacă cineva l-ar judeca după aceste mici „escapade în vital, în social”, s-ar înşela, întrucît nu e decît un „mizantrop luptînd între disperare şi metafizică”, devorat de „foamea erudiţiei”. Îşi recunoaşte „vocaţia de metafizician”, încrederea în geniul său, în „perenitatea credinţei” sale, convins că va scrie o capodoperă. S-ar putea concepe un studiu interpretativ aparte pe zeci de astfel de fraze autoanalitice, cum nimeni n-a putut, pînă acum, să-l realizeze deplin, spre a se defini cît mai complet personalitatea cultural activă a savantului de care trebuie să te apropii cu sfială, în conştiinţa inferiorităţii, ca măsură. Este o esenţă umană ce poate inhiba un cercetător cu măsura capacităţii proprii, dar, din păcate nu şi pe semidocţii care îi contestă dogmatic cîţiva ani din viaţă, necunoscînd opera peren[, cea care anulează o orientare politică temporară. Nu mai suntem la ora cînd prejudecata minoră poate umbri valoarea majoră. Cel ce o face se discreditează ca prizonier rămas sub imperiul limitat al vinovăţiei celorlalţi.
Aprecierea propriei valori atinge un punct maxim în nota declarativă care ar descuraja orice încercare de a-i comenta opera. Ceea ce scrie are o valoare unică: „Sunt, poate, scriitorul cel mai indiferent faţă de critică, şi faţă de public… În fond, ceea ce m-a intersat întotdeauna a fost propria mea idee despre cărţile mele. Îmi dau foarte bine seama ce e caduc şi ce e permanent în producţia mea. Nimeni nu m-ar putea judeca mai bine şi mai obiectiv ca mine însumi. Dacă voi avea odată timp, voi scrie o carte despre întreaga mea operă – literară şi filosofică – şi sunt sigur că va fi cea mai bună care s-ar putea scrie de către un contemporan”. Tot în Jurnal nota impresii la recitirea unor opere literare pentru reeditare. De unele era încîntat, de alte decepţionat. Face, astfel, dovada parţială a posibilităţii de a scrie despre sine, caz rar în lumea literară, deşi i se pare că nu e destul de atent cu propriul geniu, aşa cum a fost Leonardo. Corelativ, nu ezită să-şi recunoască egotismul, subînţeles în evaluarea posibilităţilor sale ieşite din comun. Singur cu sine şi despre sine, exprimă voinţa de a pătrunde în Europa cu ceea ce scrie, ca „datorie ce o am faţă de geniul meu”.
După suferinţa produsă de moartea soţiei, Nina, a avut un moment ca „o iluminare subită”, cînd a primit viza franceză, încît, în august 1945, exclamă: incipit vita nova, cu sensul de „reluare a creaţiei”, şi „lupta contra trecutului ireversibil”. Cu judecăţi de valoare, bine formulate, Sabina Fînaru scoate din Jurnalul portughez ceea ce exprimă mai bine autoportretul interior al lui Mircea Eliade. Nu pentru apărare, ci pentru o judecată dreaptă, Jurnalul portughez ajută orice minte luminată de astăzi să înţeleagă că autorităţile româneşti ale anilor 1940 nu puneau nici un preţ pe legătura lui Eliade cu mişcarea legionară, de vreme ce l-au trimis în misiuni diplomatice, în Anglia şi Portugalia, în timp ce în ţară legionarii erau straşnic supravagheaţi. Cu o evidentă înstrăinare de situaţie, el nota în 1942 cum că un curier diplomatic i-a spus „că e o ruşine ce se întîmplă în ţară cu serviciile secrete, îndeosebi pentru urmărirea legionarilor se cheltuieşte aproape un milion pe an”. Se vede că îl miră suma imensă şi nicidecum „urmărirea”. Chemat pentru scurtă vreme în ţară intră în audienţă la ministrul Ică Antonescu. Foarte curtenitor, acesta îi oferă posturi politice (pe care Eliade le refuză), deci era considerat şi se considera ca ieşit din mişcare sau, oricum, marginal. Tot atunci discuta cu „prietenii legionari” cărora le spunea: „am suspendat orice judecată politică internă atît timp cît durează războiul cu Rusia”. De aceeaşi părere era şi Mircea Vulcănescu. Nu există nici o dovadă că interesul lui Eliade în problemă n-a rămas suspendat pentru totdeauna. După război, Eliade „desţăratul” nu face decît să-şi valorifice geniul la care ţinea. Asupra trecutului politic tace superior, ca un yoghin. E o atitudine sensibil înţeleasă de Beno, fratele lui Mihail Sebastian.
După „autobiografia spirituală” relevată analitiic în componentele ei esenţiale lăsate posterităţii de scriitor în însemnările din Memorii, noutatea absolută a volumului Sabinei Fînaru o constituie capitolul despre corespondenţa cu intelectuali evrei. Analiza e cu atît mai incitantă cu cît textele epistolare nu sunt cunoscute încă marelui public interesat de prestigiul internaţional al lui Mircea Eliade. Cercetătoarea, larg iniţiată în evoluţia carierei lui Eliade şi a creşterii prestigiului filosofului religiilor, ce-l aşează în umbră pe literat, pune preţ pe scrisorile primte de savant de la prieteni şi discipoli, intelectuali foarte învăţaţi, care, după modelul maestrului, se perfecţionau mereu, cerîndu-i acestuia sprijin ştiinţific şi moral, uneori şi material. Spre deosbire de însemnările zilnice, din care se deduce un autoportret, Eliade despre Eliade, din scrisori se configurează un portret obişnuit, dedus, făcut din afară, de admiratori şi care se concentrează în cîteva linii convergente, concomitent trasate, deşi absolut independent. Chiar în debutul capitolului, cunoscînd natura paradoxală, cum Eliade singur şi-o definea, autoarea atrage atenţia asupra antinomiei între opinia scriitorului neîncrezător în valoarea documentară a corespondenţei şi imensa lui activitate epistolară. O veritabilă operă. E drept că el face trimitere la scrisorile banale, din tinereţe, trimise ori primite. În cazul de faţă e vorba de un conţinut în mare parte de ordin profesional, ştiinţific, dar şi uman. Citite cu ochi de Argus, în fondul lor esenţial, scrisorile primite desemnează un profil al savantului, în mare parte suprapus celui din însemnările zilnice. Autorii lor, mai toţi plecaţi din România, aveau o serioasă formaţie în domeniile de interes pentru Eliade, ceea ce explică solicitările înţelegătoare ale structurii personalităţii maestrului. Nu sunt neglijabile formulele de adresare, semn de respect şi iubire pentru marele umanist cu disponibilităţi filosofice utile creşterii discipolilor. „Fascinaţia”, adesea idolatrizantă el o tempera cu calm şi prietenie, dar, simultan, se simţea responsabil de influenţa sa modelatoare asupra discipolilor inteligenţi şi studioşi.
Ediţia scrisorilor realizată de Mihaela Gligor şi Liviu Bordaş, cu metodă ştiinţific – documentară, de ţinută academică ( al cărei volum secund îl vom comenta aparte, altădată, aşa cum merită ), i-a fost Sabinei Fînaru sursa de aur pentru acest capitol de o sută de pagini, sporind valoarea integrală a volumului său. Ţinînd seama de consecvenţa atitudinii corespondenţilor care s-au folosit în cariera lor de notorietatea internaţională a modelului tutelar, autoarea şi-a subsecţionat capitolul în subsecvenţe. Cea dintîi e o privire sintetică asupra scrisorilor din volumul prim al ediţiei, cu prieteni şi cunoscuţi evrei. Legătura se reînoieşte prin corespondenţa plină de amintiri, de recunoaşterea lui Eliade ca „şef al generaţiei”, după ani pe care, cu puţine excepţii, majoritatea i-au petrecut în exil. Stabilit ca profesor la Universitatea din Chicago, Eliade primea mesaje de la Paris, din Israel, Australia, Elveţia. Aproape invariabil, era complimentat pentru notorietatea sa internaţională, se evocau vechile legături din România, i se solicitau recomandări pentru edituri ori universităţi, şi chiar sprijin material. Din multe srisori se deduce că Eliade răspundea cu generozitate şi căldură umană. Sabina Fînaru îşi susţine pe citate, direct convingătoare, comentariile detaliate. Meritul ediţiei scrisorilor, apărută la Cluj, este sporit de ideea de a publica, introductiv la textele epistolare, medalioane biografice ale epistolierilor, iniţieri ce condiţionează înţelegerea corectă a ceea ce ei scriu.
Încă mai consistentă şi de aceea revelatoare în privinţa devotamentului faţă de autoritatea ştiinţifică a lui Eliade, utilă lor, este secvenţa în care se comentează scrisorile discipolilor evrei răspîndiţi în lume, plecaţi din România în perioada imediat postbelică. Şi, în fine, în mod nemeritat, pentru inconsecvenţa atitudinii şi inconsistenţa ştiinţifică, ori poate tocmai de aceea, este comentată seria de scrisori ale unei tinere, temperamental exaltată în îndrăzneli linguşitoare, temporar un fel de secretară a lui Eliade la Chicago. După moartea profesorului, căruia îi scria sub titlul „Drag Maestru, drag, drag, drag de tot”, s-a lansat în critici incriminatoare, ca şi Saul Bellow, caz amintit în Jurnalul 3 Monicăi Lovinescu.
Prietenii din perioada interbelică erau intelectuali de marcă. Scrisorile lui Ionel Jianu, evreu trecut la catolicism, trăind în exil parisian, cu nostalgia României şi a participării sale la întîlnirile şi conferinţele „Criterion”, sunt proba scrisă despre relaţiile nediscriminatorii etnic din această excepţională grupare intelectuală. Strîmtorat material în străina lume a Parisului, iese la lumină cu monografii despre Brîncuşi, Zadkine şi Bourdelle, publicate la solicitatele recomandări ale lui Eliade aflat la Chicago. În cele peste 50 de pagini de scrisori ale lui Jianu este o întreagă lume, dintr-un ieri al Bucureştiului tinereţii unor intelectuali, cu destine foarte diferite. Dacă urmărim imaginea lui Eliade văzută de aproape, de prieteni, dintr-o scrisoare a lui Jianu, datată Paris, 1964, se poate extrage un interesant şi foarte direct portret, subiectiv perceput. Citind în manuscris Memoriile lui Eliade, primite de la Ierunca, Jianu îi trimite vechiului prieten o scrisoare – document evocînd perioada „Criterion”, cînd, „Între tine şi Mihail Sebastian, între Comarnescu şi Mircea Vulcănescu a existat o solidaritate de gîndire şi de acţiune… ”, fiecare cu personalitatea lui. Corectînd unele date din textul lui Eliade, îi schiţează, cu francheţe, un portret: „Te-am găsit în el aşa cum te ştiam, febril, scriind la o înaltă tensiune şi tînăr precum erai cu 30 de ani în urmă. Şi la fel de egocentric, privind lumea prin fereastra ta, reducînd totul – oameni şi lucruri – la propria ta dimensiune, necruţător de indiscret, dezvăluind taine care nu-ţi aparţin numai ţie. Dar poate că această indiscreţie dă un iz de autenticitate scrisului tău plin de fervoare”. Bogăţia documentară a acestei serii epistolare e pe larg comentată şi ilustrată în volumul, tocmai de aceea el însuşi un document, al Sabinei Fînaru. Autoarea distinge trăsături de portret Mircea Eliade deduse din scrisorile unor corespondenţi evrei mai puţin cunoscuţi, ca: Mircea Lungu, Mihai Rinea, Sergiu Dan şi alţii. Întîrzie pe semnificaţiile majore extrase din misivele emoţionate ale lui Beno Sebastian din anii 1980 şi, cu precădere altele, pe linia de interes a studiului, excerptate din puţinele scrisori ale lui Edgar Papu, şi el convertit la catolicism, influenţat de Monseniorul Ghika. Mult mai numerose date revelatorii sunt deduse din nu mai puţin de 40 de epistole ale lui Nicu Steinhardt, între care şi cîteva pagini de răspuns ale lui Eliade. Corespundenţa între ei se extinde pe mai bine de un deceniu.
Portrete „indirecte”, mai mult deduse decît formulate direct, cum cel scris de Jianu, pot fi citite printre rîndurile scrisorilor trimise de discipolii lui Eliade în materie de etnografie, filosofie şi istoria religiilor. Pentru Eliade, în universul spiritului, al culturii, în general, nu are loc şovinismul antisemit. Acolo au primat ideile, diversitatea şi profunzimea lor. El nu era negustor de grîne ca să se simtă concurat de compatrioţi de altă etnie, făcea comerţ de idei, aur intelectual. Cînd a ieşit din contextul agitat al dreptei interbelice şi s-a distanţat spaţial, atunci şi-a dat măsura convingerilor, rămînînd, în intimitate, un român de aleasă speţă. Toţi cei cinci discipoli erau plecaţi din România, cunoşteau foarte bine cariera lui Eliade din perioada interbelică. Leibovici îi scria de la Paris, Morcovescu din mereu alt stat american, Zigmund – Cerbu tot din America, Arion Roşu de la Paris. Iar Adriana Berger, cea care s-a dezis de maestrul „drag, drag, drag de tot”, îi trimitea scrisori de mare iubire intelectuală, cînd de la Paris, cînd din America. În afară de frazele de reverenţă, de încredere în autoritatea maestrului şi speranţă în sprijinul lui, scrisorile au un conţinut strict ştiinţific; dări de seamă, întrebări, îndoieli, trimiteri bibliografice exacte la nume de savanţi, indianişti, filosofi, etnologi, istorici ai religiilor etc. O extraordinară bogăţie de idei, formulate în stiluri foarte personale şi, cu puţine excepţii, scrise în limba română, complet expurgate de vreo aluzie la trecutul politic, trecător întîmplat în viaţa gînditorului românist.
Este absolut meritoriu tot ceea ce scoate, în mod sintetic şi esenţial, Sabina Fînaru din cele 150 de pagini de corespondenţă găsite de Liviu Bordaş la Chicago. Erau scrisorile salvate de la incendiul întîmplat în biblioteca lui Eliade. Cine ştie cîte or fi ars şi care, ele fiind clasificate de Adriana Berger, care a stat o vreme în casa lui Eliade, ca secretară.
Trimisă de Sabina Fînaru la unul dintre cele mai revelatorii episoade ale legăturii intelectuale şi sentimentale între maestru şi discipol, am citit, cu o specială stăruinţă scrisorile, puţine şi concise ale lui Anton Zigmund-Cerbu. Am descoperit un strălucit spirit problematizant, un perfecţionist dintre aceia care, din această cauză, nu-şi pot finaliza opera. A fost un tînăr evreu trecut la catolicism, cu solide studii clasice şi orientalist-indianist, recomandat de Eliade să predea istoria religiilor la New York, unde a creat şcoală, cum se vede din scrisorile elevilor trimise lui Eliade după moartea lui Cerbu (1923-1964). Modelul crease un alt model. Eliade îl preţuia afectiv, distingîndu-l dintre toţi discipolii. La moartea lui prematură, profund atins, maestrul a ţinut un amplu discurs comemorativ, un elogiu unic, disperat. A doua zi nota în jurnal: „Am citit cîteva pagini delirante despre Anton. Am exagerat într-adins imensele lui posibilităţi, parcă aş fi vrut să scuip în obrazul soartei”. Şi mai scria că de ar fi fost să dispară, Anton ar fi fost singurul care l-ar fi putut înlocui; elogiu suprem. Este cel mai vibrant capitol al corespondenţei, din care se înţelege mai bine înălţimea spirituală şi umană a lui Eliade, dincolo de măruntele gîlcevi fără importanţă. Amatorilor de gîlceavă li se poate răspunde cu textul de pe ultima copertă a volumului prim din Postlegomena…, semnat de Ricketts Mac Linscott, cel care a scris: Pentru Mircea Eliade, din devoţiune.
Pentru cititorii lui Mircea Eliade, care n-au avut acces la primul volum din ediţia Postlegomena la felix culpa…, o foarte bună şi destul de completă informaţie pot avea citind culegerea de studii semnată de universitara suceveană, Sabina Fînaru. Ea nu face polemică directă, chestiune de vocaţie, însă, în mod discret, oferă suficiente argumente pentru un condei cu o astfel de înclinaţie. Şi, în momentul de faţă, avem nevoie de acţiunea strict culturală a unui astfel de condei.
Note
- Mircea Eliade, Jurnalul portughez şi alte scrieri, I, II, Prefaţă şi îngrijire ediţie de Sorin Alexandrescu, Humanitas, Bucureşti, 2006
- Postlegomena la felix culpa.Mircea Eliade, evreii şi antisemitismul, Ediţie îngrijită de Mihaela Gligor şi Liviu Bordaş, vol. I, Presa universitară Clujeană, 2012
- Monica Lovinescu, Jurnal inedit, Humanitas, Bucureşti, 2o14
Surse: Convorbiri Literare I, II, III
Preluare: Ziaristi Online
Pingback: Ambasadoarea Israelului în România: "ÎL ADOR PE MIRCEA ELIADE!". Excelenţa Sa Tamar Samash despre dreptul de a spune ce gândeşti - Ziaristi OnlineZiaristi Online