Fiecare nouă apariţie a “Buletinului Bibliotecii Române” (de la Freiburg i. Br. – Germania) restituie culturii române părţi de patrimoniu care, altfel, s-ar pierde. Sunt creaţiile – şi şantierele de creaţie – ale intelectualilor români care au fost nevoiţi să ia calea pribegiei şi exilului din cauza vremurilor istorice cumplite. Ctitorul si artizanul seriei noi a ”Buletinului”, strălucitul eseist şi eruditul cărturar dr. Mihai Neagu Basarab participă astfel la reîntregirea culturii (mai ales a literaturii) române, o apropie, şi aşa, de normalitatea la care tot năzuieşte, iar cu fiecare volum din această tot mai prestigioasă serie, aşază încă o cărămidă la Panteonul imaginar al spiritualităţii româneşti.

Aflăm, din cele peste 700 de pagini ale masivului tom intitulat, modest, “Buletin” 2016 , ca şi din precedentele apariţii, fapte fie total necunoscute sau doar aproximativ, lacunar sau greşit ştiute despre o realitate românească paralelă cu aceea din ţară, timp de peste jumătate de secol, cu un destin (şi nenumărate destine personale) de mare dramatism, nevoită, departe de ţară, la o viaţă pe care şi-a pus pecetea nu lipsa soiei din mâncare, cum reproşau căţeii dintâi a răscolirilor din 1989, ci nesiguranţa şi suspiciunile, constrângerile şi mizeria, intriga şi ameninţările în confruntarea cu feluriţi duşmani perfizi, între care, cel mai redutabil, regimul comunist.

Cuprinsul volumului este, ca de obicei, de o fascinantă diversitate: scrisori ale lui Horia Stamatu către Sanda Stolojan, eseuri ale esteticianului şi specialistului în artă bizantină Maria Golescu, evocarea unor personalităţi nu îndeajuns de bine ştiute precum poetul Aron Cotruş, indianistul Dan Romanescu, animatorii culturali Leonid Mămăligă (Arcade) şi Victor Popescu, prezentarea primelor versiuni ale Bibliei în limba română şi a rugăciunii Tatăl nostru în româneşte, tipărită cu litere latine, Românii la Budapesta – 1919, cronica activităţilor Institutului Român şi a Bibliotecii Române din Freiberg din ultimul an.

Fără a-şi fi propus, părţi din conţinutul cărţii contribuie fortuit dar salutar la dezbaterea din ţară pe tema recentei legi privitoare la regimul ce trebuie aplicat unor –isme din trecutul fierbinte al României (nu şi comunismul!). Privitor la anii de tinereţe ai marilor români consacraţi la Paris, Horia Stamatu, unul dintre cei mai mari poeţi români moderni, dar şi cel mai puţin cunoscut (I. P. Culianu), relatează cum Eugen Ionesco “săracul, a înlemnit” când Barbu Brezianu l-a fotografiat lângă el, “un fascist, care nici măcar mare nu e în vreun fel”. Şi H. S. comentează: “Dacă un moment am avut şi eu ‘şocul’ meu faţă de acest şoc, cu sperietură, al lui Eugen, nu m-am supărat deloc, dar m-am întristat în faţa unei teribile evidenţe: cât de mare e teroarea ‘antifasismului’ în Occident, şi cum tremură chiar şi intelectualii cei mai bine situaţi, în faţa acestei terori. Mişcarea tineretului român nu a fost acuzată la Nurenberg de nimic, pentru că în cele patru luni de ‘România Naţional-Legionară’ nu s-a făcut nici un fel de crimă de război sau crimă împotriva umanităţii. Dar teroarea este efectivă, şi prietenii din prima tinereţe au reflexe de acest fel, chiar dacă imediat îşi dau seama că sunt inutile. Bineînţeles, de aceste detalii, te rog să nu vorbeşti cu nimeni. Eugen este un om foarte bun, dar a trecut şi el prin multe. Ca şi Eliade, ca şi Cioran sau Vintilă Horia, pe care însă ei nu îl prea simpatizează şi care e şi el cum e”.

O secţiune amplă a volumului este consacrată Societăţii Academice Române (nu cea capcanată de Mungiu fraudulos – nota red.), înfiinţată în 1957 cu scop precis, enunţat într-una din publicaţiile sale: “Românii sunt foarte dezbinaţi, iar singurul domeniu în care s-ar putea uni este cel cultural”. Fapt care, uneori, s-a şi întâmplat. Cele vreo sută treizeci de pagini cu literă mică pe această temă e o adevărată carte în carte, iar autorul ei este acelaşi inepuizabil om de litere dr. Mihai Neagu Basarab.

“Buletinul” românesc de la Freiburg poartă sigiliul de fondator şi practic factotum al dr. Mihai Neagu Basarab, dar munca trebuincioasă facerii sale ar trebui prestată de o întreagă armata de cercetători. Un om munceşte la acest “Buletin” cât un Institut.

Corneliu Vlad

Curentul via Ziaristi Online