Gând de duminică  – sărbătoare a dreptei credinţe

„Vino şi vezi!”

Înţeleapta rânduială din bătrâni aşează în capul postului Dumineca Ortodoxiei ca o asumarea  responsabilă a condiţiei  de a fi ca  popor  român prin naştere şi creştin prin vocaţie, cum scria Părintele Dumitru Stăniloae. Creştin prin vocaţie, prin chemarea Sf. Ap. Andrei a cărui voce înflăcărată de credinţă iubitoare o auzim şi azi: „Am aflat pe Mesia”, Evrica Mesia. El îngemăna cuvântul cu fapta, adică nici cuvânt fără faptă, nici faptă fără cuvânt şi, dacă cineva dorea să-i fie recunoscător dând bani pentru  faptele sau minunile lui, refuza categoric spunând: „Pe tine te vreau pentru Hristos”. Şi a fost ca sămânţa adusă de cel care L-a urmat pe Hristos fără a fi chemat să afle aici un pământ bun, pregătit spre a o primi, de a în inimă Adevărul care ne face liberi.  Creştinismul primit în inimile doritoare de veşnicie, s-a răspândit şi a rodit bogat într-o istorie care ne reprezintă aşa cum suntem, nici mai buni şi nici mai răi ca alţii, cu o spiritualitate bogată compensând sărăcia materială a celor mai mulţi. Povestea Părintele Stăniloae că, îndată după 1989, când a fost vizitat de mai multe personalităţi, una dintre ele i-a spus: „să nu daţi sărăcia voastră bogată pe bogăţia noastră săracă.” Trecut-au ani…

Bogăţia este a credinţei care s-a transmis de la o generaţie la alta cu acea cuviinţă soră cu smerenia şi-şi spuneau unul despre altul „creştinul meu” sau „creştina mea”, situând credinţa la aceiaşi altitudine spirituală cu românitatea. Şi el, creştinul, avea o singură grijă, aceea a mântuirii reflectată în fiecare cuvânt, vorbă sau faptă de unde sfatul dat copiilor – poartă-te cu grijă. Nu e grija de moarte care a făcut carieră în gândirea secolului trecut, obsedat de existenţa omului ca „fiinţă spre moarte”. Omul este o fiinţă spre înviere şi de aici marea grijă de a-şi „purta” fiinţa  cu „frică de Dumnezeu”. Frica de Dumnezeu este, ştim bine, începutul înţelepciunii iar iubirea de Dumnezeu este împlinirea ei ca trăire autentică în care inima şi mintea se unesc în fapta bună la care îndeamnă credinţa, care „fără fapte este moartă”. Ea, fapta bună atunci când e făcută în numele lui Dumnezeu dăruieşte clipei trecătoare  zvonul cristalin al veşniciei îmbrăcată în Lumina care este „viaţa oamenilor”. A doua zi după primirea botezului de la Sf. Ioan Înaintemergătorul, Hristos a mers în Galileea neamurilor unde l-a întâlnit pe Filip, de fel din Betsaida, oraşul lui Petru şi Andrei, şi i-a zis cum nu se poate mai simplu: „Urmează-mi!” iar cel ce purta  în nume prietenia a făcut-o fără  şovăială. Cu inima plină de bucurie sfântă, întâlnindu-l pe Nathanael i-a împărtăşit vestea cum L-a găsit pe Acela despre care a scris Moise în Lege şi au vestit profeţii, pe „Iisus, Fiul lui Iosif din Nazaret”. Cu dor să-L întâlnească  pe Mesia, Nathanael a fost uimit, ştiind prea bine că Nazaret era un sat care  nu se bucura de un renume prea bun dar unde a răsărit „mlădiţa”, Sf. Fecioară Maria care avea să-L dăruiască lumii pe Fiul lui Dumnezeu făcut om. Cum Filip  voia să-l convingă, a făcut-o în modul cel mai sigur zicându-i: „Vino şi vezi”. Nathanael  L-a urmat iar Hristos, care cunoaşte inima omului mai bine ca el însuşi,  văzându-l a spus: „Iată israelit în care nu este vicleşug”, nu este duplicitar, are inimă curată. Dialogul care urmează este plin de semnificaţii deosebit de relevante pentru  toate timpurile pentru valoarea inimii ca „organ al transcendenţei”. Se ruga psalmistul: „Inimă curată zideşte întru mine Doamne şi Duh drept înnoieşte întru cele dinăuntru ale mele”. Cum nu se poate mai firesc, Nathanael L-a întrebat pe Fiul lui Dumnezeu care s-a făcut Fiul Omului cum de-l ştie din moment ce nu-l văzuse nicicând până atunci. Fiul lui Dumnezeu i-a răspuns că îl „văzuse” încă înainte, când „era sub smochin”, pentru că nimic nu poate fi tăinuit în faţa Celui prin care „toate s-au făcut”. O interpretare a acestei întâlniri este că Hristos îl ştia de când cu uciderea pruncilor de către Irod şi când  mama lui Nathanael l-ar fi ascuns sub un smochin. O alta, mai profundă este că privirea lui Hristos pătrunde până în cele mai tainice ascunzişuri ale inimii omului unde i-a văzut curăţenia iar inima curată deschide calea sigură spre adevăr: „Rabbi eşti Fiul lui Dumnezeu, Tu eşti Împăratul lui Israel.” L-a urmat apoi ca ucenic credincios şi a propovăduit credinţa creştină, mărturisindu-i adevărul cu viaţa sa, fiind răstignit la fel ca Hristos.

„Vino şi vezi!” e un îndemn pe care îl auzim şi astăzi în chilia sufletului şi ne rugăm, precum odinioară, să-L auzim zicând că  în inima noastră „vicleşug” nu se află vicleşug  spre a ne dezvinovăţi faptele ruşinii.  Postul şi rugăciunea, împărtăşirea cu Sfintele Taine  ne vin în ajutor şi, odată cu ele, toţi străbunii noştri ca împreună să fim în noaptea Învierii lui Hristos, înviere a sufletelor noastre din moartea păcatelor.

„Credinţa zugrăveşte icoanele-n biserici”

Tradiţia  a statornicit ca această Evanghelie să fie citită în prima duminică din postul mare numită şi a Ortodoxiei, a dreptei credinţe, în sensul adevărului dar şi un rost etic pentru că cel drept credincios, adică omul care respectă credinţa creştină despre care Eminescu scria că „zugrăveşte icoanele-n biserici”. Prin „drept” mai putem înţelege acel „mijloc de aur”, care este totodată vârf pe care Aristotel îl definea ca virtute. Nu e o credinţă a buzelor, ci una inimii  şi un sfânt părinte învaţă că o credinţă care recunoaşte o au şi diavoli,  şi chiar se  cutremură, dar o credinţă iubitoare au doar creştinii. Şi această credinţă iubitoare s-a arătat biruitoare asupra numeroaselor erezii care au părut chiar din începuturi, de-ar fi să menţionăm pe cele ale lui Arie, Machedonie, Dioscor sau Nestorie. De altfel, însuşi Hristos i-a prevenit pe ucenici de asemenea vremuri, iar Sf. Ap. Pavel îi pregătea avertizându-i că, după el, vor veni „lupi îngrozitori care nu vor cruţa turma”. Au fost vremurile când     prin mucenicie.

Istoria Bisericii consemnează iconoclasmul  ca una dintre cele mai cumplite erezii, apărută prin anul 717, când împăratul Leon Isaurianul a început prigoana împotriva creştinilor continuată apoi de Constantin Copronimul şi de alţii asemenea timp de aproape un secol. Iconoclaştii erau împotriva icoanelor având ca argument  cea de a doua poruncă: „Să nu-ţi faci chip cioplit şi nici asemănare a vreunui lucru  din câte sunt în cer sus, şi din câte sunt pe pământ, jos, şi din câte sunt în apele de sub pământ şi pe pământ! Să nu te închini lor, nici să le slujeşti lor”. Nu înţelegeau, sau nu voiau, că, departe de a fi „chip cioplit”, icoana este o punte a inimii de la cele văzute cu ochii trupeşti la cele nevăzute, o fereastră spre împărăţia cerurilor. Creştinul când se închină nu are nici gând că o face în faţa lemnului sau a sticlei, a materiei din care este făcută icoana, ci a sfântului pe care o reprezintă. Fără să  fie, nici pe departe fiind o superstiţie, cum mai spun unii răuvoitori, icoana dezvăluie o taină, o intimitate duhovnicească a omului cu Dumnezeu şi sfinţii săi. Este  o taină a  credinţei sincere ce-şi are temeiul în Evanghelii care încredinţează că Dumnezeu Cel nevăzut s-a întrupat, s-a  făcut văzut, a coborât din transcendenţă în realitatea concretă tocmai pentru a fi mai aproape şi a face din credinţă o virtute, putere care o poate schimba în bine şirul faptelor încrustate în istorie. Încă în vremurile apostolice credincioşii puneau cei bolnavi pe tărgi aşteptând  ca, venind Petru, umbra lui să-i acopere şi să-i vindece, fapt care se şi împlinea negreşit. Se consideră că astfel însuşi Dumnezeu a pus icoanele în Biserica Sa. De aceea cinstirea sfintelor icoane nu poate fi separată nicicum de viaţa fiecărei zile a creştinului de la naştere până la plecarea sa în lumea de dincolo. De altfel, lucru ştiut, prima icoană este a Maicii Domnului cu pruncul în braţe şi este făcută de Evanghelistul Luca, medic şi pictor, pe când Născătoarea de Dumnezeu trăia. Din istoria Bisericii mai citim cum Fericitul Augustin, în anii tinereţii sale, a văzut o icoană care înfăţişa pe David plângându-şi amar păcatele. Atunci a scris cuvintele ce au fost  bun început noii sale vieţi întru Hristos: „David a păcătuit numai odată şi a plâns întotdeauna. Iar tu păcătuieşti totdeauna şi nu plângi niciodată.” Şi noi?

Lupta împotriva icoanelor a fost cruntă şi a ţinut cam un secol dăruind Bisericii  numeroşi martiri. Această luptă  a ţinut până în 787, când  la Niceea s-a desfăşurat   Sinodul la care au participat 367 de Sfinţi Părinţi, 136 de arhimandriţi şi stareţi de mănăstiri s-a hotărât revenirea la cinstirea icoanelor. S-a hotărât atunci: „Noi păstrăm predaniile Bisericii, întărite în scris sau în nescris. Una dintre ele porunceşte a face noi închipuiri de icoane pictate, fiindcă acestea în unire cu istoria Evangheliei slujeşte spre adeverirea că Dumnezeu Cuvântul adevărat şi nu după nălucire, s-a făcut om şi este spre folosul nostru”. Drept aceea s-a hotărâm ca sfintele icoane să fie puse la fel cu închipuirea cinstitei şi de viaţă făcătoarei Cruci, fie ele făcute cu vopsele sau cu mozaic sau cu oricare material. Numai să fie făcute în chip cuviincios.”

Pentru toate aceste şi încă multe, multe altele, rostul icoanelor nu este doar cel de a împodobi Biserica, sau este şi acesta, dar se împlineşte în sufletele credincioşilor care, privindu-le şi rugându-se, îşi împodobesc viaţa cu faptele credinţei celei drepte. Icoanele sunt şi prezenţe vii şi de nepreţuit în casele noastre sfinţindu-le, fiind alături în rugăciunile tainice pe care doar Domnul le ştie. Poate că aţi simţit că, atunci când intrăm într-o casă şi vedem o icoană suntem cuprinşi de o linişte binefăcătoare, ca şi cum ne simţim în siguranţă. Sfinţirea lor cu rugăciunile noastre este parte inseparabilă  a vieţii, cu urcuşurile pe care Domnul le pune în inima credinciosului care cere Tatălui Ceresc în fiecare dimineaţă: „Sfinţească-se Numele Tău, facă-se voia Ta precum în cer aşa şi pe pământ”. Şi auzim glasul Ziditorului a toate  cum la lumina candelei din inimă ne asigură: „Acesta este Fiul Meu mult iubit întru care bine am voit”. Iar Hristos ne dă putere: „În lume necazuri veţi avea, dar îndrăzniţi, Eu am biruit lume” şi noi îndrăznim cu credinţa tare că Hristos este „cu noi până la sfârşitul veacului”.  Privirile se îndreptă spre blândeţea fără seamăn a Maicii Domnului care ne încredinţează că e alături de noi ca ziua să ne fie bună, cum bună a făcut-o Dumnezeu  spre a ne-o dărui spre bucuria comuniunii cu El. Ei se ruga şi Sf. Grigorie de Palama pe care îl vom cinsti în dumineca viitoare care îi este închinată şi, îngăduit a ne fi, să încheiem cu rugăciunea acestui Sfânt Părinte către căreia „nimic nu îi este cu neputinţă  numai dacă voieşte”: „Cu rugăciunile tale de maică, silind pe cea nesilită milostivire a Fiului Tău cel bun şi Dumnezeu, învredniceşte-mă pe mine ticălosul  şi nevrednicul rob al tău să-mi iau frumuseţea cea dintâi şi dintru început şi să lepăd grozăvia patimilor, să mă slobozesc de păcat şi să mă robesc de dreptate; să mă dezbrac de spurcăciunea dulceţei celei trupeşti şi să mă îmbrac întru sfinţenia curăţeniei; să mor lumii şi să viez faptei celei bune.” E vremea cea mai prielnică pentru cei care vor să înceapă urcuşul  spre Lumina Învierii şi, la fel, celor care îşi măsoară viaţa în ritmul  strămoşesc al tradiţiei, fără de care nimic n-am fi din ce suntem şi cutezăm a fi.

Elena Solunca Moise

Sursa: Ziaristi Online