Dar dumnezeiesc între daruri, rugăciunea împărătească o ştim din pruncie pe dinafară şi este bine să fie aşa, dar cu mult mai folositor este a o şti „pe dinăuntru”. Încercând a o face cu puterile noastre, atâtea câte sunt, inima se tulbură la cuvintele „şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri”. Provocatoare este „măsura” dată şi pe care, urmând-o, lucrăm asemănarea cu Dumnezeu  – aceea a iertării celor ce ne-au greşit ca Domnul să ne ierte.  Cu asta ne întoarcem spre îndreptare  la începuturi, când Dumnezeu l-a pus pe om stăpân al fiinţei şi ar  fi putut fi astfel la nesfârşit, dacă n-ar fi nesocotit singura poruncă – aceea de a nu mânca din pomul binelui şi al răului. Din toate se putea hrăni, dar nu din acela al amestecului dintre bine şi rău şi asta nu pentru că Domnul  nu dorea să o avem, cum viclean şuieră şarpele, ci în virtutea unei pedagogii divine, a unei culturi a îndumnezeirii. La început, oameni nu erau încă pregătiţi să o poată face – era nevoie  mai întâi de cunoaşterea existenţei în toată minunăţia ei ca apoi omul să realizeze că ea se cuvine a fi sporită prin lucrarea voii lui Dumnezeu a-tot-făcătorul şi a-tot-cunoscătorul. Aici se descoperă  un adevăr fundamental în virtutea căruia cunoaşterea precede evaluarea şi valorizarea şi, nerespectându-l, deschidem uşa dezordinii spre haosul din care doar Domnul ne poate scoate. Ştim ce a urmat,  Adam a gustat din pomul oprit şi, gol de  har,  a căzut în orizontul acestei existenţe în care nu ştia ce să facă. L-a dumirit Dumnezeu cu întrebarea care, de atunci, ne-o pune fiecăruia: „Adame, unde eşti?” . Domnul ştia prea bine, însă era nevoie  să-l conştientizeze pe Adam,  doar că, odată ajuns pe acest făgaş, el s-a lăsat dus într-o capcană entropică. Văzându-se în lumea în care stăpânea  moartea, Adam nu şi-a cerut iertare, cum s-ar fi cuvenit şi ocolind răspunsul a zis Domnului: „Am auzit glasul Tău pe când umblai în rai, şi am cunoscut că sunt gol şi m-am ascuns”. Cum credea Adam că se poate ascunde de Domnul? Mai degrabă de noi înşine. De atunci mereu ne ascundem, cu mai multă sau mai puţină dibăcie, învăluind în multe cuvinte o „goliciune” de care suntem vinovaţi şi care ne arată mereu pământul din care suntem făcuţi şi în care ne vom duce. Întrebat de ce a făcut-o, Adam a dat vina pe „femeia pe care mi-ai dat-o Tu”, deci el s-a despovărat de orice răspundere asociind-o „femeii” care i-a fost dată şi, de ce nu, lui Dumnezeu care i-a dat-o. Astăzi ne amintim de acest început pentru a fi mai hotărâţi în a lucra eliberarea din cătuşile întunericului şi a ne bucura de „lumina cea adevărată”. Este o lepădare de întuneric, sau mai curând de amestecul umbrelor, o dezbrăcare  de răul cu care ne învăluim abaterile, lăsându-ne pradă patimilor devoratoare ale fiinţei pentru  a „ne îmbrăca în Hristos”.

Cum să o facem ne spune Evanghelia de astăzi – prin pocăinţă şi post într-o reiterare a trecutului spre a prinde noi puteri şi a urma pe Hristos pe drumul spre Învierea Lui. Învierea Lui  este şi a fiecăruia dintre noi, căci, spune Sf. Ap. Pavel, că dacă nu e Înviere, „zadarnică”  este  propovăduirea apostolilor şi credinţa noastră.  În esenţă, suntem datori faţă de noi înşine să ne pocăim pentru greşelile noastre  şi, în acelaşi timp, să iertăm celor ca ne-au greşit pentru că ştim că „nu există om fără de păcat”, iar cine spune că nu are, nu se cunoaşte pe sine. E o evaluare sinceră în faţa lui Dumnezeu şi a sinelui nostru spre o întoarcere de pe drumul zădărniciei.  Spune psalmistul: Întoarce paşii mei de pe cale zădărniciei, în calea Ta mă viază. Sf. Ioan Gură de Aur, rugându-se pentru cei ce i-au greşit, adaugă  îndată că „nu ei sunt de vină, ci eu care nu am ascultat poruncile tale”. Iertarea este o dezlegare, o lepădare de patimile care ne chinuiesc şi care, spune un Sfânt Părinte înseamnă să ne înstrăinăm de „iubirea de slavă, cu a ierta şi a cere iertare; de iubirea de plăcere, cu postul şi de iubirea de arginţi cu vrednicia de a ne face comoară în ceruri”. Să avem mereu în inima veghetoare rugăciunea lui Hristos pe cruce,  s-a rugat pentru noi: „Părinte, iartă-le lor că nu ştiu ce fac!” Şi apoi dacă nu iertăm celor ce ne-au greşit, cum să fim iertaţi?  Nu facem decât izgonindu-ne  singuri din comuniunea cu Hristos pentru o tovărăşie pierzătoare de suflet, alipindu-ne de cel ce ne doreşte moartea. Se ştie din veac că diavolul însuşi nu mănâncă, nu bea, nu agoniseşte bani, dar e dornic din cale afară de slavă, care l-a şi dus la cădere.

Cum să iertăm celor ce ne-au greşit când simţim încă durerea răului pe care ni l-au făcut?  Răspunsul e simplu de exprimat, dar mai dificil de urmat atunci  când, spunând că ne „lepădăm” de noi, ne înfăşurăm mai bine în slava deşartă a acestui sine devorator;  ne mai credem „buricul pământului” şi pretindem că toate ni se cuvin. Să privim cu atenţie toate cele ce Dumnezeu ni le-a dăruit şi să bucurăm pentru toate ca de un dar de preţ, într-u test de maturitate spirituală. Între ele a ierta şi a fi iertat e un dar vindecător şi mântuitor.  În „Hronicul şi cântecul vârstelor” Blaga îşi aminteşte cum, copil fiind era convins că tăria cerului este mereu deasupra şi spunându-i unui tovarăş de joacă află că şi deasupra lui veghează înaltul. Se hotărăsc că se întâlnească în centru satului „ce poartă în nume sunetele lacrimii” şi fiecare s-o ia în direcţie opusă ca să vadă deasupra cui va fi zenitul. Întâlnind-se mărturisesc că zenitul a fost deasupra fiecăruia. Să nu uităm o clipă că, oriunde am fi, înaltul cerului, veghea neostoită a Domnului e cu noi. Măcar şi pentru acest motiv ar trebui să fim iertători. Să ne amintim de femeia adulteră pe care fariseii o condamnaseră, după Lege, la lapidare. Hristos le-a spus că acela care se ştie nevinovat să arunce primul cu piatra şi pârâşii au plecat rând pe rând cu toţii. În acest timp, Hristos scria ceva pe pământ şi tradiţia spune că nota păcatele celor care o condamnaseră. „Femeie, unde sunt pârâşii tăi?” a întrebat-o şi auzind că au plecat i-a zis: „Nu te osândesc nici Eu;de acum să nu mai păcătuieşti”.

Să recunoaştem deschis că uneori  este greu de iertat şi e potrivit  să ne punem un bun început întrebându-ne nu despre greşeală, ci pentru ce anume Dumnezeu a îngăduit această durere sufletească. Tot la Sfinţii Părinţi aflăm răspunsul cel mai potrivi, înţelegând că este chiar un dar spre desăvârşire, încă un pas spre lepădarea de sine. Mai întâi, este primul pas  îl aflăm în iubirea de vrăjmaşi la care ne ajută gândul că, împotriva vrerii lor, ei ne apropie  mult de Dumnezeu spre a-i înţelege şi lucra râvnitor voia; al doilea, pentru că  sunt folositori în a ne ţine mintea trează spre rugăciune, călăuza sigură spre Cel ce atât de mult a iubit lumea încât L-a dat pe singurul Său fiu ca acela care crede în El să aibă viaţă veşnică. Neiertând, facem înşine flacăra mistuitoare a urii mai devastatoare şi, nu se ştie, dacă nu ne va cuprinde şi pe noi; iertând stingem ura şi lăsăm să crească iubirea „care nu cade niciodată”. Numai şi numai  smerindu-ne şi iertând ne păstrăm în iubirea lui Dumnezeu, pentru că, încredinţează Sf. Ap. Iacob, „Dumnezeu stă împotriva celor mândri, iar celor smeriţi le dă har”. Şi apoi, cum vrem să fim iertaţi dacă  noi nu o facem şi, mai important, care sunt consecinţele acestui act? Întrebarea este oarecum retorică dacă privim în jurul nostru la acest război al tuturor împotriva tuturor.  Şi totuşi! Kant visa la „o pace eternă” şi o vedea posibilă prin libertate şi datorie, condiţie care, deşi fascinantă, este cu mult peste puterile omului să o respecte. Nici nu are cum  câtă vreme nu este susţinută de iubire şi rămâne undeva ca un deziderat mereu râvnit şi de neajuns. Iertarea  celui ce ne-a greşit ca şi a fiecăruia, pentru că „nu e om fără de păcat”, ne înscrie pe drumul  către pacea dăruită de Hristos  – „Pacea Mea v-o dau vouă” – dintr-odată  împăcare cu Dumnezeu, cu lumea şi cu noi înşine posibilă numai în lumina neînserată a iubirii divine.

Mai departe, ni se spune cum anume să postim ca jertfa să fie bine plăcută lui Dumnezeu şi de mult folos nouă înşine. De postit, o fac şi fariseii şi să ni-l amintim doar pe cel urcat la templu  pentru care ruga spre Dumnezeu era prilej foarte potrivit spre a se slăvi pe sine. Hristos spune limpede că atunci când postim să nu fim trişti „ca făţarnicii, că îşi smolesc faţa lor ca să se arate că postesc”. Şi apoi, chiar aşa:  de ce-am fi trişti când prin post şi rugăciune ne vindecăm trupul de boli şi sufletul de păcate? Hristos Însuşi a postit în pustiul Carantaniei, unde a fost şi ispitit înainte de a-şi începe misiunea. La a treia ispită, răspunsul său l-a îndepărtat definitiv pe urâtorul de Dumnezeu şi de oameni: „Domnului, Dumnezeului tău să i te închini şi numai Lui unuia să-i slujeşti”. Şi atunci, de ce stăruim a căuta slava oamenilor care e deşartă, venind de la cei care sunt ca noi muritori şi, cum spunea David vor duce slava în mormânt cu moartea lor.  Bogăţiile se adună în cer întru dăinuire atunci când sunt adunate şi sporite în smerenie, iar postul este un exerciţiu de smerenie a trupului.  Împreună cu rugăciunea şi fapta bună, postul este un sublim exerciţiu de libertate, eliberându-ne de amăgitoare servituţi spre a respira aerul curat al cunoaşterii Adevărului care ne face liberi. Un exerciţiu deosebit de necesar câtă vreme ştim că trupul este o slugă bună dar un stăpân rău îndreptându-ne spre pierzanie. Îndeamnă sfinţii părinţi ca aşa cum, prin post, luăm aminte la curăţirea trupului, trebuie să ne îngrijim cu aceiaşi sârguinţă de curăţia minţii al cărui locaş este în inimă. Spune Hristos că „fericiţi cei curaţi cu inima, căci aceea vor vedea pe Dumnezeu” şi pilda cea mai înălţătoare este Maica Domnului prin care Dumnezeu s-a făcut asemenea nouă ca noi să ne asemănăm cu El. În Hristos Cel întrupat se întâlnesc întru sublim iubirea purtătoare de grijă a lui Dumnezeu cu iubirea ascultătoare a Celei ce este „mai cinstită decât heruvimii şi mai mărită, fără de asemănare decât serafimii”. Maica Domnului şi Măicuţa noastră îndeamnă: Faceţi tot ce vă spune El.

Postul şi rugăciunea se îmbogăţesc reciproc în fapta bună, iertarea adevărată fiind o asemenea faptă care va rodi în altele pe măsură.  Fără umbră de păcat, Hristos, încredinţează Pascal, stă răstignit pe cruce pentru păcatele noastre până la sfârşitul veacului şi îi auzim ruga eliberatoare: „Părinte, iartă-le lor că nu ştiu ce fac”.  Mai înainte, iertând păcatele a vindecat bolnavi iar pe slăbănog l-a şi îndemnat „vezi de acum să nu mai greşeşti, ca să nu păţeşti ceva mai rău”. Vindecarea şi mântuirea sunt roadele iertării sincere spre care suntem îndemnaţi astăzi ca o condiţie a vindecării şi mântuirii proprii. Hristos  ne sfătuieşte:„Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă prigonesc.” Iată adevărata demnitate a omului ce-şi lucrează asemănarea după chipul divin pe care îl are în suflet.  Sf. Ap. Pavel  scria la rându-i: „Nu te lăsa biruit de rău, ci biruieşte răul cu binele”. Şi spre ce biruinţă putem râvni mai mult spre a fi vrednici să-L numim pe Dumnezeu Tată.   Dacă e ceva de neiertat, să nu iertăm greşelile noastre căutând din răsputeri a îndrepta răul făcut prin binele purificator.  Aşa, noi cei căzuţi din lumina primordială putem, prin iubirea lui Dumnezeu, să devenim fiii ai luminii Învierii cum spunea şi să mărturisim cu  Apostolul neamurilor: „nu eu trăiesc ci Hristos trăieşte în mine”. Aşa să ne ajute Dumnezeu de la care am învăţat că „în lume necazuri veţi avea”, dar să-L urmăm pe Cel care a călcat cu moartea pre moarte şi ne cheamă: „În lume, necazuri veţi avea, dar îndrăzniţi, Eu am biruit lumea” Este o biruinţă care   a iertării ca expresia cea mai înaltă a iubirii, fără de care ne facem „aramă sunătoare şi chimval răsunător”. Să ne iertăm unii pe alţii aşa cum ne rugăm să ne iubim unii pe alţii  ca„într-un gând să mărturisim pe Tatăl pe Fiul şi pe Duhul Sfânt”, pentru că în unitate îşi face lăcaş desăvârşirea. Înaintea despărţirii, Hristos se ruga pentru unitatea creştinilor pe care o dorea ca unitatea treimică a dumnezeirii, „pentru ca ei să fie desăvârşiţi întru una şi să cunoască lumea că Tu M-ai trimis şi că Ia-i iubit pe ei, aşa cum M-ai iubit pe Mine”. Iertarea  celor ce ne-au greşit şi cererea sinceră a iertării celor cărora le-am greşit întru una şi aceiaşi credinţă duce pe drumul biruinţei binelui asupra celor şapte maladii ale lumii contemporane. Veni-va poate vremea când îngeri şi oameni ne vom ruga   în Duh şi Adevăr cu bucurie a  binecuvântare:„Cine este Dumnezeu, mare ca Dumnezeul nostru? Tu eşti Dumnezeu carele faci minuni.”

Elena Solunca Moise

Sursa: Ziaristi Online

Video: Parintele Justin – Rugaciunea de dezlegare pentru Postul Mare 2009

Parintele Justin – Rugaciunea de dezlegare pentru Postul Mare 2009 de ZiaristiOnlineTV