Recent, la Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului s-au lansat două cărţi de excepţie: “Problema Basarabiei”, de Ion Constantin şi “Sub lupa Moscovei”, de Vasile Buga. Lansarea, pe care puteţi să o urmăriţi aici,  s-a desfăşurat cu auditoriu până pe scările Institutului. Având în vedere importanţa analizelor şi descoperirilor profesorului Ion Constantin, cu acceptul autorului, căruia îi mulţumim în mod deosebit, publicăm în serial cele mai importante capitole din cartea sa. Pentru a afla ce veţi putea găsi în foiletonul nostru istoric vă invităm să parcurgeţi Cuprinsul lucrării la finalul Cuvântului Înainte, care îi aparţine profesorului Ioan Scurtu, cât şi Introducerea autorului. “Istoricul Ion Constantin demonstreazǎ faptul cǎ problema Basarabiei a fost una dintre cele mai importante în discuţiile româno-sovietice din anii Rǎzboiului Rece, care trebuie tratatǎ în toatǎ complexitatea sa, fǎrǎ idei preconcepute şi pe bazǎ de documente”, scrie reputatul istoric Ioan Scurtu. “Problema Basarabiei” a fost şi rămâne Problema României, adăugăm noi. Episodul trecut am aflat Cum a fost consfințit Pactul Molotov-Ribbentrop. Astăzi, continuăm:

Românii din exil susțin la Conferința de Pace drepturile istorice ale țării asupra teritoriilor de est

Răspunzând unei chemări a fostului ministru de Externe Grigore Gafencu și acționând în strânsă legătură cu opoziția democratică din țară, membri ai exilului românesc au hotărât, în cadrul unei reuniuni care a avut loc la Geneva, în zilele de 10-11 iulie 1946, să formeze „numaidecât” un grup pentru organizarea și îndrumarea activității românilor din afara granițelor țării, care împărtășeau aceleași convingeri politice și erau preocupați de viitorul patriei lor. În acest scop, ei erau hotărâți să intensifice „acțiunea de informare a opiniei publice, a presei și a guvernelor străine despre stările din țară” și să obțină „sprijinul acestor factori în favoarea cauzei românești”[1]. În jurul lui Gafencu s-au strâns numeroase personalități ale exilului românesc: Augustin Popa, Nicolae Ion Haralamb, Gheorghe Răuț, Nicolae Rădescu etc., dar și diplomați precum Alexandru Cretzianu, Constantin Vișoianu, Grigore Niculescu-Buzești, Raoul Bossy, Viorel Tilea, Brutus Coste, Leontin Constantinescu, Barbu Niculescu, Emil Ciurea, Radu Plessia, Dimitrie Hiott, Titus Rădulescu-Pogoneanu, Nicolae Caranfil, precum și militari ca lt. col. Constantin Atanasiu, maior George Emil Iliescu și maior Bazil Rațiu[2].

În ziua de 29 iulie 1946, la Paris, au început lucrările Conferinței de Pace, unde România a fost reprezentată oficial de o delegație numită de guvernul Petru Groza, guvern aservit total URSS și impus regelui Mihai de către aceasta[3]. Delegația română la Conferință era condusă de Gheorghe Tătărescu, ministrul Afacerilor Externe și mai avea în componență pe Gheorghe Gheorghiu-Dej, ministrul Comunicațiilor și Lucrărilor Publice, Lucrețiu Pătrășcanu, ministrul Justiției, Ștefan Voitec, ministrul Educației Naționale, Ion Gheorghe Maurer, ministru subsecretar de stat, dr. Florica Bagdasar, ministrul Sănătății, Elena Văcărescu, Șerban Voinea, generalul Dumitru Dămăceanu, Mihail Ralea, ministrul României în SUA, Richard Franasovici, ministrul României în Marea Britanie, Simion Stoilov, ministrul României în Franța, Horia Grigorescu, ministrul României în Olanda și Lothar Rădăceanu.

La 9 august 1946, delegația României a fost mandatată de Consiliul de Miniștri să susțină interesele țării în ceea ce privește granițele de vest, recunoașterea statutului de cobeligeranță, îmbunătățirea unor prevederi politice, economice și militare, dar să nu ridice probleme referitoare la relațiile cu URSS, inclusiv problema Basarabiei, Nordului Bucovinei și ținutului Herța[4].

În paralel cu acțiunea delegației guvernamentale a României, în capitala Franței s-a desfășurat activitatea grupului de exilați români condus de Grigore Gafencu. În unele probleme de interes vital pentru țară (revenirea Transilvaniei de Nord-Est și anularea Dictatului de la Viena, problema cobeligeranței, data intrării României în război alături de Națiunile Unite etc.), cele două delegații – cea oficială și „grupul Gafencu” – au exprimat, în general, puncte de vedere concordante sau foarte apropiate. În alte chestiuni, însă, îndeosebi în problemele referitoare la clauzele din proiectul Tratatului de Pace privind Uniunea Sovietică, reprezentanții exilului au acoperit un segment în care delegația oficială nu avea libertatea de a acționa[5].

Delegația exilului a întocmit un memoriu intitulat România în fața Conferinței de Pace, datat 29 iulie 1946[6]. Bine structurat pe capitole și subcapitole, dispunând de un număr apreciabil de anexe și hărți, precum și de un bogat compartiment de note, memoriul arăta consecințele nefaste pe care le-a avut pentru România Tratatul de neagresiune sovieto-german, semnat la 23 august 1939, ca și Dictatul de la Viena din 30 august 1940, care au reprezentat, practic, începuturile dezmembrării teritoriale a României. Relevând situația creată în fatidicul an 1940, autorii memoriului subliniază: „România a încercat din nou să se sustragă unei soarte pecetluite fără ea și împotriva năzuințelor ei cele mai legitime. Ea și-a menținut cu disperare o politică independentă afirmându-și cu tărie pretențiile occidentale și solidaritatea cu aliații ei balcanici. De abia după prăbușirea frontului anglo-francez din Flandra nu i-a mai fost cu putință să-și păstreze pozițiile. Despărțită de prietenii ei, lipsită de protecția Dreptului, amenințată de un război în care nu avea nici o posibilitate materială de a se integra la locul pe care și l-ar fi ales, strâns încercuită de clauzele Acordului de la Moscova, care hotărâseră soarta teritoriului și a voinței sale, ea avea să suporte constrângerea unor evenimente care ieșeau de sub controlul ei și depășeau forțele ei de rezistență”[7].

Pe timpul pregătirii și desfășurării Conferinței de Pace de la Paris (1946), pentru informarea comunității internaționale în chestiunea teritoriilor românești ocupate de URSS în anul 1940, au fost puse în circulație, de asemenea, două memorii-lucrări bine documentate întocmite de Grigore Gafencu, fost ministru de Externe și, respectiv, Nicolae Dianu, fost ministru al României în URSS: Observații asupra proiectului Tratatului de Pace cu România[8] și Principala revendicare a României în fața Conferinței Păcii. Frontiera nord-orientală a României: Basarabia și Bucovina de Nord[9].

Elaborată pe baza unei temeinice și riguroase documentări istorico-juridice, lucrarea lui Grigore Gafencu înfățișa împrejurările în care, în vara anului 1940, „România a suferit crude și injuste amputări ale teritoriului său”[10]. În lucrare se releva, de asemenea, faptul că „Cedarea, în 1940, a Basarabiei și Bucovinei de Nord n-a fost rezultatul unui acord liber negociat”[11], argumentându-se îndreptățirea poporului român de a cere restabilirea status-quo-ului teritorial existent înaintea datei respective. La rândul său, Nicolae Dianu prezenta în scrisoarea însoțitoare a memoriului „drepturile incontestabile și imprescriptibile ale poporului român asupra Basarabiei și Bucovinei de Nord”, cerând „marilor oameni de stat reuniți la Luxemburg să-i facă dreptate”[12].

Membrii grupului românilor din exil au contactat o parte a delegațiilor și experților participante la conferință și au publicat articole și interviuri în ziare precum „Le Monde”, „Une semaine dans le monde”, „Journal de Geneve”, „La libre Belgique”, „Daily Mail”, „New York Herald Tribune”, „Die Weltwoche”, „Neue Zürcher Zeitung” etc.[13]

Între reprezentanți ai celor două delegații au avut loc întâlniri și discuții cu caracter secret. După cum consemnează Raoul Bossy în Jurnalul său, la 8 octombrie 1946: „Contact Tătărescu – Gafencu nu există, dar acesta din urmă ar fi întâlnit pe Franasovici, Ralea, Christu”, toți trei membri ai delegației oficiale[14]. Potrivit unor studii recente, se pare că au existat, totuși, și discuții secrete între Gheorghe Tătărescu, șeful delegației guvernamentale, și Grigore Gafencu, reprezentantul românilor din exil[15].

În condițiile cenzurii exercitate de delegația sovietică asupra punctelor de vedere ale delegației române, în fața Conferinței de Pace delegația oficială nu a ridicat niciuna dintre problemele ce priveau obligațiile țării față de Uniunea Sovietică (independența economică a țării, grav afectată de obligațiile impuse, atât de armistițiu, cât și prin proiectul Tratatului de Pace, deși delegațiile altor țări, precum cea ungară și finlandeză, au încercat să apere cauza țărilor lor chiar împotriva revendicărilor sovietice) sau pentru a cere evacuarea teritoriului țării de către trupele sovietice de ocupație, repatrierea prizonierilor, garantarea libertăților politice și să reclame tot felul de abuzuri practicate de trupele sovietice din țară[16]. Delegația oficială nu a avut curajul să ridice nici problema frontierei răsăritene. În schimb, reprezentanții exilului românesc au adus la cunoștința Conferinței de Pace toate aceste probleme, iar activitatea lor în serviciul țării și al dreptății a fost apreciată de oficialități și opinia publică occidentală, precum și de reprezentanți ai exilului țărilor aflate sub ocupație sovietică[17]. Grigore Gafencu îi informa pe liderii opoziției democratice din țară, Iuliu Maniu și C.I.C. Brătianu, că și „reprezentanții opozițiilor majoritare din țări vecine – Serbia, Polonia, Bulgaria, Finlanda, ba chiar Ungaria – ne-au spus cât de bine a făcut România că prin acțiunea noastră a arătat cât de strâns legat este răsăritul european de ordinea europeană generală, legată de valorile civilizației europene”[18].

Poziția singulară a exilului românesc între celelalte grupuri de exilați provenite din țările aflate sub regimul de ocupație sovietică era relevată și de Ștefan Voitec, ministrul Instrucțiunii și membru al delegației oficiale la Paris, care, în ședința guvernului român din 23 septembrie 1946, declara: „Și Bulgaria, și Ungaria, și Polonia, și Cehoslovacia au emigranți și au o opoziție. Dar n-a fost un singur reprezentant al uneia dintre aceste opoziții, care să caute să submineze activitatea la Conferință a delegației oficiale”[19].

Frontiera româno-sovietică în Tratatul de Pace cu România

La Conferința de pace de la Paris, cu excepția regăsirii înlăuntrul granițelor noastre a întregului teritoriu al Transilvaniei, s-a demonstrat încă o dată că, ori de câte ori drepturile românești erau în contradicție cu interesele sovietice, niciodată legitimitatea lor nu a fost recunoscută de forumurile internaționale. În 1946 lumea era deja ruptă în două blocuri, sfera de influență sovietică recunoscută ca atare de puterile occidentale, iar România își făcea, în mod oficial, intrarea în Europa tăcerii și a suferinței, în care va rămâne aproape 50 de ani[20].

În aceste condiții, documentele prezentate forumului păcii în 1946 nu au fost luate în considerare de Puterile învingătoare. În conformitate cu prevederile Tratatul de Pace din 10 februarie 1947, România a suferit grave amputări teritoriale. Basarabia, Nordul Bucovinei și teritoriul Herța – provincii istorice și etnice românești, cu o suprafață de 50 762 kmp și 3 915 000 locuitori (1940), în marea lor majoritate români – intrau în componența Uniunii Sovietice. Prin art. 1 al Tratatului de Pace, frontiera sovieto‑română a fost stabilită „în conformitate cu Acordul sovieto‑român din 28 iunie 1940 şi cu Acordul sovieto‑cehoslovac din 29 iunie 1945”[21]. Tratatul consfinţea astfel situaţia profund nedreaptă instituită prin Convenţia de armistiţiu din 12-13 septembrie 1944, care conţinea în privinţa frontierei de răsărit a României o formulare aproape identică. Era o flagrantă inexactitate, pentru că, prin nota sa din 28 iunie 1940, Guvernul României a subliniat că a fost silit prin ameninţarea cu folosirea forţei să accepte numai condiţiile de evacuare impuse de U.R.S.S., deci o situaţie de fapt la momentul dat, fără a se fi referit la acceptarea de noi frontiere între cele două ţări şi fără a fi încheiat un acord. Prin modul cum au „rezolvat” problema graniţei de nord‑est a României, Marile Puteri au lovit în Marea Unire din 1918, pentru care Pantelimon Halippa şi ceilalţi corifei ai unităţii naţionale au luptat. Memoriile adresate oficialităţilor de atunci de către reprezentanţi ai opoziţiei democrate, ca şi demersurile întreprinse de exilul românesc, rămân o mărturie a ataşamentului oamenilor politici şi a diplomaţilor români de dinainte de 1944 la principiile dreptului, justiţiei şi moralei internaţionale. Importanţa lor trebuie analizată mai întâi din acest punct de vedere. Prevederile Tratatului de Pace de la Paris referitoare la frontiera de Răsărit a României sunt discutabile, în primul rând, din punct de vedere moral, atâta vreme cât este imposibil de justificat faptul că ele au permis menţinerea timp de o jumătate de secol a ocupaţiei militare asupra unor teritorii anexate prin forţă, care-şi găseşte singura motivaţie într-un act imoral, condamnat expres de întreaga comunitate mondială – monstruoasa înţelegere dintre două state totalitare: Germania nazistă şi Uniunea sovietică, din 23 august 1939.

Dr. Ion Constantin

Sursa şi titlul: Ziaristi Online

Va urma

Problema Basarabiei in discutiile romano-sovietice din timpul Razboiului Rece 1945-1989

Autor: Ion Constantin

Editura: INSTITUTUL NATIONAL PENTRU STUDIUL TOTALITARISMULUI (2015)

ISBN: 973-7861-86-3

Numar de pagini: 344

Colectie: Studii – Librăria Mihai Eminescu

Note:

[1] Institutul Național pentru Memoria Exilului Românesc, Grigore Gafencu, România la Conferința de Pace de la Paris (1946), Vol. II, Cuvânt înainte de Ion Calafeteanu, Ediție îngrijită de Ion CalafeteanuVeronica Nanu, Dinu Zamfirescu, Editura Enciclopedică, București, 2011, p. 7.

[2] Ibidem, p. 8.

[3] Vezi pe larg Institutul Național pentru Memoria Exilului Românesc, România la Conferința de pace de la Paris, ediție îngrijită de Dinu Zamfirescu, Dumitru Dobre, Veronica Nanu, București, 2007, pp. 9-16.

[4] Ibidem, p. 9.

[5] Institutul Național pentru Memoria Exilului Românesc, Grigore Gafencu, România la Conferința de Pace de la Paris (1946), Vol. II, pp. 8-9.

[6] Institutul Național pentru Memoria Exilului Românesc, România la Conferința de pace de la Paris, p. 9.

[7] Ibidem, p. 12.

[8] Grigore Gafencu, La Roumanie devant la Conférence de la Paix. Observations sur le Projet de Traité de Paix avec la Roumanie, Paris, Octobre 1946 (31 de pagini).

[9] Nicolas Diano, La principale revendication de la Roumanie devant la Conférence de la Paix – Frontière Nord-Orientale de la Roumanie : La Bessarabie et la Bukovine du Nord, Paris, 1946 (46 pagini).

[10] Grigore Gafencu, op. cit., p. 6.

[11] Ibidem, p. 15.

[12] Nicolas Diano, op. cit., p. 1.

[13] România la Conferința de pace de la Paris, pp. 9-10.

[14] Raoul Bossy, Jurnal (2 noiembrie 1940 – 9 iulie 1969), Editura Enciclopedică, București, 2001, p. 327; Institutul Național pentru Memoria Exilului Românesc, Grigore Gafencu, România la Conferința de Pace de la Paris (1946), Vol. II, Cuvânt înainte de Ion Calafeteanu, p. 10.

[15] Vezi Institutul Național pentru Memoria Exilului Românesc, Grigore Gafencu, România la Conferința de Pace de la Paris (1946), Vol. II, p. 10.

[16] Ștefan Lache, Exilul românesc în fața Conferinței de Pace de la Paris din 1946, în „Analele Universității Spiru Haret”, Seria Relații Internaționale și Studii Europene, anul I, nr. I, 2007, pp. 44-45; Institutul Național pentru Memoria Exilului Românesc, Grigore Gafencu, România la Conferința de Pace de la Paris (1946), Vol. II, p. 10.

[17] Institutul Național pentru Memoria Exilului Românesc, Grigore Gafencu, România la Conferința de Pace de la Paris (1946), Vol. II, p. 11.

[18] Ibidem, p. 139.

[19] Arhivele Statului din România, România. Viața politică în documente. 1946, coordonator Ioan Scurtu, București, 1996, p. 346; Institutul Național pentru Memoria Exilului Românesc, Grigore Gafencu, România la Conferința de Pace de la Paris (1946), Vol. II, p. 11.

[20] Institutul Național pentru Memoria Exilului Românesc, România la Conferința de pace de la Paris, p. 16.

[21] „Monitorul Oficial”, partea I, Anul CXV – nr. 199, 30 august 1947; Ion Enescu, Politica externă a României în perioada 1944-1947, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1979, pp. 429-430.