Recent, la Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului s-au lansat două cărţi de excepţie: “Problema Basarabiei”, de Ion Constantin şi “Sub lupa Moscovei”, de Vasile Buga (foto cu cei doi istorici la Gala Premiilor Cotidianul). Lansarea, pe care puteţi să o urmăriţi aici,  s-a desfăşurat cu auditoriu până pe scările Institutului. Având în vedere importanţa analizelor şi descoperirilor profesorului Ion Constantin, cu acceptul autorului, căruia îi mulţumim în mod deosebit, vom prezenta începând de astăzi, în serial, cele mai importante capitole din cartea sa. Pentru a afla ce veţi putea găsi în foiletonul nostru istoric vă invităm să parcurgeţi Cuprinsul lucrării la finalul Cuvântului Înainte, care îi aparţine profesorului Ioan Scurtu. “Istoricul Ion Constantin demonstreazǎ faptul cǎ problema Basarabiei a fost una dintre cele mai importante în discuţiile româno-sovietice din anii Rǎzboiului Rece, care trebuie tratatǎ în toatǎ complexitatea sa, fǎrǎ idei preconcepute şi pe bazǎ de documente”, scrie reputatul istoric. “Problema Basarabiei” a fost şi rămâne Problema României, adăugăm noi.

CUVÂNT ÎNAINTE

Basarabia a devenit o „problemǎ” în relaţiile româno-ruse (româno-sovietice) încǎ din 1812, când Rusia a ocupat partea de Rǎsǎrit a Moldovei, cuprinsǎ între Prut şi Nistru. Pentru a-şi justifica anexiunea, noii stǎpâni au urmǎrit sǎ acrediteze ideea cǎ în respectivul teritoriu locuia un popor diferit de cel român, care vorbea o limbǎ proprie („moldoveneascǎ”) şi era istoriceşte legat de spaţiul slav. La rândul lor, istoricii şi oamenii politici români nu au încetat sǎ susţinǎ cǎ Basarabia aparţinea de drept Moldovei istorice, militând pentru reunirea acesteia cu România, act realizat la 27 martie 1918. Ocupatǎ de Uniunea Sovieticǎ în urma unor note ultimative în 1940, eliberatǎ în 1941, reocupatǎ în 1944, Basarabia nu a încetat sǎ constituie obiect de disputǎ între cele douǎ state.

Autorul lucrǎrii de faţǎ, Ion Constantin s-a remarcat prin studiile consacrate acestui subiect, cartea sa Basarabia sub ocupaţia sovieticǎ, de la Stalin la Gorbaciov, apǎrutǎ în 1994, bucurându-se de o excelentǎ primire din partea specialiştilor şi nu numai.

Aprofundând cercetarea – în primul rând prin valorificarea unor noi documente de arhivǎ – autorul analizeazǎ evoluţia problemei Basarabiei în discuţiile româno-sovietice din timpul Rǎzboiului Rece (1946-1989).

În prima perioadǎ România a fost ocupatǎ de trupele sovietice, impunându-i-se regimul stalinist. Ca urmare, în problema Basarabiei a fost propagat punctul de vedere sovietic: în 1812 Basarabia a fost eliberatǎ de sub jugul Imperiului Otoman, în 1918 armata regalǎ românǎ a ocupat Basarabia, în 1940, Basarabia a fost eliberatǎ de sovietici, în 1941 generalul Antonescu, aliat cu Hitler, a ocupat acest teritoriu, care a fost eliberat de Armata Roşie, iar Republica Sovieticǎ Socialistǎ Moldoveneascǎ face parte şi se dezvoltǎ în marea familie a Uniunii Sovietice.

Dupǎ circa un deceniu şi jumǎtate liderii politici de la Bucureşti au reuşit sǎ scape de încorsetarea Kremlinului, obţinând retragerea trupelor sovietice în 1958 şi apoi afirmându-şi politica de independenţǎ prin Declaraţia din aprilie 1964. Ca urmare, problema Basarabiei a cǎpǎtat noi dimensiuni, istoricii români au abandonat abordarea din timpul lui Roller, urmǎrind sǎ promoveze o imagine realǎ, întemeiatǎ pe documente. Evident, sovieticii s-au menţinut pe poziţia lor, acuzându-i pe români cǎ au adpotat o atitudine neprieteneascǎ şi antisovieticǎ.

Am trǎit multe dintre momentele relatate în aceastǎ carte şi nu o datǎ am fost implicat în problematica respectivǎ. În 1957, fiind elev la Liceul „Petru Rareş” din Piatra Neamţ, am învǎţat cǎ în 1918 Basarabia s-a unit cu România. În 1961, ca student la Facultatea de Istorie, la cursul de Istoria contemporanǎ a României ni se spunea cǎ în 1918 armata regalǎ a cotropit Basarabia, care în 1940 a fost eliberatǎ de sub ocupaţia burgheziei şi moşierimii române.

Peste trei ani, participând la dezbaterea Declaraţiei din aprilie 1964, l-am auzit pe Emil Bodnǎraş, membru în Biroul Politic al CC al PCR, afirmând cǎ sovieticii ne-au impus sǎ falsificǎm istoria şi trebuie sǎ intrǎm în normalitate. A spus cǎ chinezii cunosc mai bine istoria Basarabiei decât tinerii români, care învaţǎ dupǎ manuale impuse de sovietici. Ulterior, dupǎ 1989, am aflat cǎ Bodnǎraş se referea la discuţia delegaţiei CC al PMR cu Mao Zedong care a spus cǎ Uniunea Sovieticǎ a ocupat Basarabia.

În noiembrie 1964, intrând în Librǎria „Mihai Eminescu” de lângǎ Universitate am vǎzut o coadǎ de vreo 50-60 de persoane şi am constatat cǎ se vindea cartea Karl Marx, Însemnǎri despre români, pe care am cumpǎrat-o. Am aflat cǎ acest clasic teoretician al comunismului se referea la Basarabia, condamnând politica ţarismului de ocupare a teritoriului care aparţinea statului românesc Moldova.

Un alt moment semnificativ s-a înregistrat în mai 1966, când Nicolae Ceauşescu a ţinut o amplǎ cuvântare în care a criticat energic politica Internaţionalei a III-a de amestec în treburile interne ale PCR şi mai ales directivele în problema naţionalǎ, care constituiau un îndemn la destrǎmarea statului naţional român. Secretarul general al CC al PCR a cerut istoricilor sǎ prezinte istoria aşa cum a fost, în conformitate cu realitatea şi nu dupǎ criterii de conjuncturǎ.

Ca urmare, s-a renunţat definitiv la concepţia rolleristǎ şi a început abordarea unor teme noi, între care istoria partidelor politice (nu doar a PCR), activitatea unor personalitǎţi (Nicolae Titulescu), reforma agrarǎ din 1921 etc. Momentul 1918 a început sǎ fie numit Marea Unire din 1918, înlocuind-o pe cea utilizatǎ pânǎ atunci, şi anume Unirea Transilvaniei cu România. Se înţelegea cǎ erau şi alte teritorii care s-au unit cu România, chiar dacǎ acestea nu erau încǎ nominalizate. În 1968, la împlinirea a 50 de ani de la Marea Unire, s-a folosit pentru prima datǎ, în „Anale de istorie” şi în „Magazin istoric”, expresia „unirea Basarabiei cu România”.

Am considerat de datoria mea sǎ pun la dispoziţia studenţilor informaţiile necesare pentru cunoaşterea adevǎrului privind istoria Basarabiei. În 1973 am publicat la Tipografia Universitǎţii din Bucureşti lucrarea Culegere de documente şi materiale privind istoria României (decembrie 1918-ianuarie 1922), în care am inclus Tratatul semnat la Paris în ziua de 28 octombrie 1920, încheiat de Marea Britanie, Franţa, Italia şi Japonia, pe de o parte, şi România de cealaltǎ parte, în care se menţiona cǎ „din punct de vedere geografic, etnografic, istoric şi economic unirea Basarabiei cu România este pe deplin justificatǎ”, legea pentru reforma agrarǎ în Basarabia din 13 martie 1920, precum şi alte documente care reliefau integrarea Basarabiei în cadrul statului român.

Un an mai târziu, în 1974, am publicat, tot la Tipografia Universitǎţii, volumul Culegere de documente şi materiale privind istoria României (februarie 1938-septembrie 1940) în care am inclus notele ultimative sovietice din 26 şi 27 iunie 1940, precum şi rǎspunsurile guvernului român.

În 1975 am reuşit sǎ public teza de doctorat sub titlul Din viaţa politicǎ a României. Întemeierea şi activitatea Partidului Ţǎrǎnesc (1918-1926), în care am tratat fuziunea cu Partidul Țǎrǎnesc din Basarabia, precum şi influenţa acestuia în teritoriul dintre Prut şi Nistru. Evident, nu eram singurul care făceam efortul de a aborda istoria Basarabiei pe bazǎ de documente, iar acest fapt era atent monitorizat de sovietici. (Am aflat cǎ Ambasada sovieticǎ a achiziţionat întregul tiraj din culegerea de documente privind anii 1938-1940, drept care Tipografia a trebuit sǎ mai tragǎ un tiraj).

La întâlnirile cu Nicolae Ceauşescu liderii sovietici ridicau de fiecare datǎ problema modului cum era tratatǎ în România problema Basarabiei, apreciind cǎ se cultiva o atitudine antirusǎ şi antisovieticǎ, se promova o linie naţionalistǎ şi chiar cǎ s-ar urmǎri revizuirea graniţei comune. Conducǎtorul PCR, care cunoştea bine istoria Basarabiei, a respins acuzaţiile, declarând cǎ Marx şi Lenin au reliefat caracterul reacţionar al ţarismului şi ca urmare nu se putea aprecia cǎ actul din 1812 ar fi fost unul progresist, de eliberare de sub ocupaţia otomanǎ.

Istoricii sovietici, cu deosebire cei din Republica Sovieticǎ Socialistǎ Moldoveneascǎ, au ripostat vehement, publicând lucrǎri în spiritul concepţiei PCUS. Cel mai prolific s-a dovedit a fi A.M. Lazarev, cu o masivǎ istorie a Moldovei (1971) şi o alta privind statalitatea sovieticǎ moldoveneascǎ şi problema basarabeanǎ (1974). În lucrarea domnului Ion Constantin se reliefeazǎ faptul cǎ însuşi Nicolae Ceauşescu a apreciat, în octombrie 1974, cǎ România respinge „în mod ferm aceastǎ încercare de a falsifica şi a intimida, de a împiedica o clarificare serioasǎ a unor probleme între oamenii de ştiinţǎ, între istorici”. (p. 198)

Refugiaţii basarabeni din România, precum şi românii din exil şi-au pus mari speranţe cǎ la Conferinţa pentru Cooperare şi Securitate în Europa va fi abordatǎ şi problema Basarabiei, cerându-se anularea raptului teritorial comis de sovietici în 1940. Aceste speranţe s-au dovedit a fi deşarte, deoarece, prin Tratatul de pace din 10 februarie 1947, SUA, Marea Britanie, Franţa şi celelalte state semnatare recunoşteau nu numai Pactul Molotov-Ribbentrop din 23 august 1939, ci şi anexarea Bucovinei de Nord de cǎtre Uniunea Sovieticǎ. În plus, şi alte state (în principal cele Baltice) aveau revendicǎri similare, iar marile puteri nu doreau sǎ deschidǎ „cutia Pandorei”. Ca urmare, în Actul final al Conferinţei s-a înscris principiul „inviolabilitǎţii graniţelor existente”.

Ion Constantin a introdus în cartea sa un document esenţial, adoptat în mai 1976, în cadrul întâlnirii lui K. Katuşev, secretar al CC al PCUS, cu Nicolae Ceauşescu. S-a convenit ca problemele delicate din istoria relaţiilor româno-ruse şi româno-sovietice să fie abordate în formulǎri concise, lipsite de comentarii şi anume: 1) „În 1812 Basarabia a intrat în componenţa Rusiei”. 2) „În 1918 Basarabia a intrat în componenţa României”. 3) „În 1940 Basarabia a fost restituitǎ Uniunii Sovietice”. (p. 217) Ceauşescu a subliniat din nou cǎ România nu are pretenţii teritoriale şi a propus lui Brejnev, în cadrul întâlnirii din noiembrie 1976, „lichidarea gardului de sârmǎ ghimpatǎ la frontiera dintre cele douǎ ţǎri”. (p. 225)

La vremea respectivǎ nu s-a comunicat nimic despre acest acord, astfel cǎ în întâmpinarea celei de a 60-a aniversǎri a Marii Uniri din 1918 am iniţiat publicarea unui volum realizat de cadrele didactice şi studenţii Facultǎţii de Istorie. Iniţiativa a fost bine primitǎ, conducerea Universitǎţii a înscris cartea în planul editorial. Eu am scris un studiu în care am prezentat pe larg, în succesiunea lor, unirea Basarabiei, unirea Bucovinei, unirea Transilvaniei, confirmarea prin tratate internaţionale a statului naţional unitar român. Am lucrat foarte bine cu conducerea tipografiei, am făcut douǎ corecturi şi am dat bunul de tipar. Mǎ aşteptam ca în câteva zile cartea sǎ aparǎ, când am fost sunat de Gheorghe I. Ioniţǎ, conferenţiar la Facultatea de Istorie şi activist la Secţia Propagandǎ a CC al PCR, care mi-a cerut sǎ ne vedem urgent. Ne-am întâlnit la Facultate, Ioniţǎ a venit cu volumul coordonat de mine, care se afla în coli de tipar, şi mi-a cerut, pe un ton categoric, sǎ scot studiul despre Marea Unire. I-am spus cǎ nu o pot face, îmi asum întreaga rǎspundere pentru conţinutul volumului, am apelat şi la aprecierile lui Nicolae Ceauşescu potrivit cǎrora istoria trebuia scrisǎ aşa cum a fost şi nu dupǎ criterii de conjuncturǎ. Totul a fost în zadar. Pe acelaşi ton categoric, Ioniţǎ mi s-a adresat: „Ce, vrei sǎ ne trezim cu armata sovieticǎ pe strǎzile Bucureştilor?” Ulterior, am aflat cǎ şi lui Nichita Adǎniloaie i se oprise o carte despre istoria Bucovinei, cu aceeaşi întrebare, ceea ce însemna cǎ era o formulǎ adoptatǎ la nivelul CC al PCR. Colegul Ioniţǎ i-a spus cǎ a vorbit cu rectorul Universitǎţii, cǎruia i-a comunicat cǎ articolul meu a fost scos din sumar. Mǎ aflam în situaţia ridicolǎ de a coordona un volum în care eu nu aveam nici o contribuţie ştiinţificǎ. Norocul meu a fost cǎ elaborasem deja un studiu despre alegerile parlamentare din 1919. Ca urmare, am introdus acest studiu, privind primele alegeri pe baza votului universal şi cele dintâi în care au votat românii din toate provinciile istorice româneşti. Directorul Tipografiei a decis, din proprie iniţiativǎ, sǎ facǎ extrase din studiul meu privind Marea Unire, care a circulat „din mânǎ în mânǎ” (un coleg de la Facultatea de Fizicǎ m-a felicitat pentru curajul dovedit, el neştiind ce se întâmplase, credea cǎ studiul figura în volumul editat de Universitate).

La vremea respectivǎ, participam la comisia Ministerului Educaţiei şi Învǎţǎmântului privind reflectarea istoriei României în manualele şcolare din alte state, inclusiv din URSS. În cadrul întâlnirilor anuale, care se desfǎşurau alternativ în România şi în URSS, problema Basarabiei ocupa un loc central. Mie îmi revenea rolul de a prezenta evenimentele din 1917-1918, care au condus la unirea Basarabiei cu România, şi pe cele din 1939-1940, privind ocuparea Basarabiei şi a nordului Bucovinei de cǎtre sovietici. De regulǎ, aceleaşi subiecte erau abordate de Vladlen Vinogradov, care susţinea tezele sovietice. Se venea cu argumente de o parte şi de cealaltǎ, se citau documente, se fǎcea apel la relaţiile „frǎţeşti” dintre cele douǎ ţǎri, dar nu se putea ajunge la un punct de vedere reciproc acceptabil. Ca urmare, în protocolul semnat la sfârşitul fiecărei sesiuni se includeau, ca un fel de anexǎ, problemele ridicate de delegaţia românǎ şi problemele ridicate de partea sovieticǎ asupra cǎrora nu s-a ajuns la o concluzie comunǎ, acestea urmând a fi analizate în continuare.

Promovarea adevǎrului istoric întâmpina multe dificultǎţi din partea regimului politic existent, care stabilea ce, cât şi când se putea publica pe o temǎ sau alta. Nu se lǎsa istoricilor rǎspunderea personalǎ, iar mulţi dintre aceştia erau nevoiţi sǎ „se strecoare” printre indicaţii şi directive, sǎ forţeze şi sǎ gǎseascǎ momentul prielnic pentru promovarea adevǎrului ştiinţific. Am trecut prin situaţii paradoxale. În 1979 am predat la Editura Didacticǎ şi Pedagogicǎ volumul Istoria României în anii 1918-1944. Culegere de documente, autori Ioan Scurtu (coordonator), Gheorghe Z. Ionescu, Eufrosina Popescu şi Doina Smîrcea. În primul capitol am introdus documente privind noul cadru de evoluţie a României dupǎ Marea Unire (actele de Unire, confirmarea internaţionalǎ a acestora, legile pentru reforma electoralǎ şi cea agrarǎ etc).

Lucrarea a stat la Secţia Propagandǎ a CC al PCR timp de doi ani, dupǎ care s-a transmis Editurii un referat în care se cerea sǎ scot declaraţiile de Unire a Basarabiei şi Bucovinei cu România. Am făcut un contrareferat în care am menţionat cǎ cele douǎ documente mai fuseserǎ publicate de mine, dar şi de Mircea Muşat şi Ion Ardeleanu (activişti la Secţia Propagandǎ a CC al PCR, care acum cereau ca acestea sǎ fie eliminate). S-a comunicat telefonic cǎ altfel cartea nu va primi aviz, cerându-se trimiterea sumarului refǎcut la Secţie. Am recurs la un „truc” şi anume în sumar am trecut Rezoluţia Adunǎrii Naţionale de la Alba Iulia, iar în text am introdus printr-o notǎ de subsol cele douǎ documente adoptate la Chişinǎu şi Cernǎuţi. Tot printr-o „formulǎ învǎluitoare” am introdus Tratatul din 28 octombrie 1920, sub titlul Tratatele internaţionale privind statutul teritorial şi politic al statului român (1918-1920). La capitolul Politica externǎ am introdus notele ultimative sovietice şi rǎspunsurile guvernului român. Lucrarea a apǎrut în anul 1982 în 35 000 de exemplare.

În cartea sa, domnul Ion Constantin menţioneazǎ cǎ „în anul 1981 în manualul universitar de istorie a României a fost publicat pentru întâia oarǎ articolul 3 al Protocolului secret al Pactului Molotov-Ribbentrop”. (p. 243) A fost un context favorabil. Reuşisem sǎ obţin numǎrul din revista „Historia” care apǎrea în Franţa și în care fuseseră publicate Pactul, anexa secretǎ şi fotografia din momentul semnǎrii documentului de cǎtre Molotov şi Ribbentrop, în prezenţa lui I.V. Stalin. Manualul, intitulat Istoria României între anii 1918-1981, a fost elaborat de subcolectivul de istorie contemporanǎ de la Facultatea de Istorie a Universitǎţii din Bucureşti. Am arǎtat profesorului Aron Petric (coordonatorul lucrǎrii) şi conferenţiarului Iulian Cârţânǎ, care a elaborat capitolul privind politica externǎ a României în perioada interbelicǎ, iar aceştia s-au declarat de acord ca acel articol 3 sǎ fie inclus în carte. A fost o „bǎtǎlie”, care a durat trei ani, cu cei de la Secţia Propagandǎ a CC al PCR, lucrarea fiind publicatǎ la sfârşitul anului 1981.

Este cert cǎ de la începutul anilor 1980 în România se vorbea aproape liber despre Basarabia. La simpozioane, sesiuni ştiinţifice, în conferinţe publice, inclusiv la şedinţele de învǎţǎmânt politic istoricii abordau problema Basarabiei, subiect care trezea, de fiecare datǎ, un viu interes. În învǎțǎmântul preuniversitar profesorii explicau în ce consta faptul cǎ Basarabia a intrat „în componenţa” Rusiei, României, Uniunii Sovietice.

Am fǎcut parte din Colegiul de redacţie al manualului Probleme fundamentale privind istoria României, realizat prin contribuţiile unor cadre didactice din Bucureşti, Iaşi, Cluj-Napoca, Craiova, în care un capitol se intitula Fǎurirea statului naţional unitar, care începea cu unirea Basarabiei, iar în cel privind politica externǎ se scria negru pe alb: „Prin notele ultimative din 26 şi 27 iunie 1940 guvernul sovietic a cerut guvernului român sǎ retrocedeze imediat Basarabia şi sǎ cedeze nordul Bucovinei. Guvernul român a rǎspuns cǎ, pentru a evita un rǎzboi, se vedea nevoit sǎ satisfacǎ aceste cereri”. Manualul s-a tipǎrit într-un tiraj de 50 000 de exemplare, cursul respectiv fiind predat în toate universitǎţile şi institutele de învǎţǎmânt superior din România.

Acesta era contextul în care Nicolae Ceauşescu a cerut, la 20 noiembrie 1989, de la tribuna Congresului al XIV-lea al PCR, „condamnarea şi anularea tuturor acordurilor cu Germania hitleristǎ, adoptând decizii practice de eliminare a tuturor acestor acorduri şi dictate”. Acest fapt a iritat puternic nu numai Uniunea Sovieticǎ, dar şi pe liderii celorlalte state care semnaserǎ tratatul din 10 februarie 1947. În cartea sa, Ion Constantin îl citeazǎ pe istoricul francez Jean Nouzille, potrivit cǎruia eliminarea atât de rapidǎ a lui Nicolae Ceauşescu, la 25 decembrie 1989, a fost „Urmare a declaraţiei fǎcute la Congresul al XIV-lea, cu privire la necesitatea revizuirii consecinţelor Pactului Molotov-Ribbentrop”.(p. 264) Istoria a demonstrat cǎ revizuirea graniţelor europene s-a putut realiza numai din iniţiativa şi sub controlul unor mari puteri. Dar, desigur, înlǎturarea lui Nicolae Ceauşescu are cauze multiple şi profunde.

Istoricul Ion Constantin demonstreazǎ faptul cǎ problema Basarabiei a fost una dintre cele mai importante în discuţiile româno-sovietice din anii Rǎzboiului Rece, care trebuie tratatǎ în toatǎ complexitatea sa, fǎrǎ idei preconcepute şi pe bazǎ de documente.

Îi mulţumesc cǎ mi-a oferit prilejul de a rememora unele dintre activitǎţile mele legate de acest subiect, care altfel s-ar fi şters în „negura vremii”.

Ioan Scurtu

Sursa: Ziaristi Online

Problema Basarabiei in discutiile romano-sovietice din timpul Razboiului Rece 1945-1989

CUPRINS

CUVÂNT ÎNAINTE. 11

INTRODUCERE. 16

ABREVIERI 33

CAPITOLUL I. Conferința de Pace de la Paris consfințește Pactul Molotov-Ribbentrop în privința frontierei de Răsărit a României 35

Proteste față de „complotul tăcerii în chestiunea Basarabiei”. 35

Românii din exil susțin la Conferința de Pace drepturile istorice ale țării asupra teritoriilor de est 38

Frontiera româno-sovietică în Tratatul de Pace cu România. 41

CAPITOLUL II. Câteva repere ale activității exilului românesc în susținerea adevărului și drepturilor istorice ale țării asupra Basarabiei și Nordului Bucovinei 43

CAPITOLUL III. Poziția regimului democrat-popular de la docilitatea totală față de Moscova la acțiuni politice de condamnare a ocupării de către sovietici a unor teritorii românești 47

Perioada deplinei docilități 47

Schimbări în istoriografie după moartea lui Stalin. 49

„Dezghețul hrușciovist” încurajează intelectualitatea românească din RSS Moldovenească  51

Primele simptome ale neînțelegerilor româno-sovietice. 53

Retragerea trupelor sovietice și a consilierilor 55

Sovieticii compensează retragerea trupelor prin rețelele de informații, iar regimul printr-un nou val de arestări 57

RSS Moldovenească devine o bază pentru operațiunile clandestine împotriva României 58

Simptomele neînțelegerilor se transformă în acțiuni politice concrete. 59

Hrușciov era informat despre „ingratitudinea” românilor 61

Liderii românii observă jocul lui Hrușciov la „două capete”. 62

Pe termen lung istoria țării nu poate face abstracție de problema Basarabiei 63

O amplă campanie de derusificare. 65

Începe războiul secret dintre serviciile de informații românești și cele ale Pactului de la Varșovia  66

„Planul Valev” – expresia programului sovietic de divizare şi specializare radicală în cadrul CAER   68

Kremlinul alimentează spectrul reînvierii revizionismului maghiar pentru descurajarea românilor în chestiunea Basarabiei 69

Relațiile apropiate cu China – esențiale pentru ca liderii comuniști români să pună problema basarabeană în discuțiile cu sovieticii 70

Întâlnirea de la Pițunda – liderii sovietici sunt îngrijorați de „iredentismul românesc” în privința Basarabiei 71

„Primăvara de la București”, aprilie 1964. 74

Hrușciov încearcă să obțină sprijinul lui Tito pentru „aducerea la ascultare” a românilor 75

Liderii români cer explicații conducerii sovietice pentru „jocul la două capete” practicat în chestiunea Basarabiei și în a Transilvaniei 78

Conducerea sovietică reproșează liderilor români folosirea denumirii „Basarabia”, în loc de „RSS Moldovenească”  80

Regimul eliberează deținuții politici, dar în același timp intensifică măsurile față de practicile „stăpânului” de la Kremlin. 82

Mao Zedong își exprimă sprijinul pentru România în chestiunea Basarabiei 83

Aparatul de propagandă sovietic, inclusiv din RSSM, reacționează „cu revoltă și indignare” față de „declarațiile provocatoare și șoviniste” ale lui Mao Zedong. 84

O abilă orchestrare a deschiderii litigiului. Publicarea lucrărilor lui Marx și Engels despre români 87

Absența trupelor sovietice și schisma chineză – premise de bază ale noului curs politic al Bucureștiului 93

Accentuarea cursului definit de Declarația din aprilie, sub noua conducere a lui Nicolae Ceaușescu  95

Momente importante ale politicii autonome față de Moscova. 97

CAPITOLUL IV. Guvernul din RSR devine ținta directă a campaniilor propagandistice inițiate de „partidul-frate” din URSS. 99

Comuniștii moldoveni dezavuează cursul politic al conducerii PCR și inițiază măsuri pentru contracararea „pericolului” reprezentat de presa, literatura, radioul și televiziunea din România  99

Măsuri de „intensificare a educaţiei internaţionaliste a oamenilor muncii” din RSSM   101

Sunt puși la „stâlpul infamiei”: Nicolae Iorga, Constantin Stere, Octavian Goga, Lucian Blaga, Titu Maiorescu, ca „reacționari înverșunați” sau „trădători ai poporului moldovenesc”. 105

Reapar „cazuri de natură naționalistă”, sub influența „tendințelor nesănătoase” din România  107

Dezinformările sovietice în chestiunea „pretențiilor teritoriale” ale României asupra Basarabiei 111

Măsuri de intensificare a propagandei „istoriei Moldovei” nu doar în RSSM, ci şi în „ţările străine”  113

Sensibilitățile sovietice față de aprecierea favorabilă a unor personaje istorice care se opuseseră Moscovei. „Afacerea Mannerheim”. 116

CAPITOLUL V. Destinderea din România redeșteaptă speranțele fraților de dincolo de Prut 119

În RSS Moldovenească există „o mare simpatie pentru români”. 119

Neliniștile Moscovei vizau în primul rând România. 120

Frontul comun al Moscovei şi Chişinăului în opera de deznaţionalizare nu se limita doar la RSSM, ci includea şi România. 122

România devine o țintă, alături de China, în cadrul operațiunii „Interkit”. Implicarea istoricilor moldoveni 125

Confruntarea pe frontul nevăzut se intensifică. 126

Liderii basarabenilor își pun mari speranțe în sprijinul Franței 127

Bucureștiul condamnă invazia trupelor Pactului de la Varșovia în Cehoslovacia  128

Tito i-a oferit lui Ceaușescu în loc de solidaritate, azil 132

Un moment de apogeu al prestigiului României 134

Concentrări de trupe sovietice la frontiera de pe Prut 135

Înființarea unității „anti-KGB” (UM 0110) 136

Impunerea ofensivă a „națiunii socialiste moldovenești” – marea miză a autorităților sovietice  138

CAPITOLUL VI. Liderii basarabenilor acționează pentru sensibilizarea regimului privind problema teritoriiilor românești ocupate de URSS. 141

Asidui culegători de material documentar privind Basarabia. 141

Încercări de sensibilizare a oficialităților 143

Colaboratori externi ai Institutului de studii istorice şi social‑politice. 146

Discuții cu diplomați occidentali acreditați la București 152

„Noi, dacă n-am fi români, am vrea să fim americani…”. 153

Nucleul semiclandestin al viitoarei Asociaţii culturale Pro Basarabia şi Bucovina  155

Sub lupa monitorizării atente a serviciilor secrete sovietice. 156

CAPITOLUL VII. Încep disputele istoriografice. 157

Tratarea istoriei, între discursul comunist și cel național 157

Noua abordare românească a istoriei nemulțumește tot mai mult Chișinăul 159

Comuniștii de la Chișinău adoptă măsuri privind felul în care să fie interpretate problemele referitoare la istoria RSS Moldoveneşti şi a relaţiilor româno-sovietice. 165

O schimbare notabilă în istoriografia românească se produce după 1968. 166

Propaganda sovietică atacă deopotrivă „pe falsificatorii istoriei” din țară și din Occident 169

Dispute pe teme istorice între conducătorii români și cei sovietici 171

CAPITOLUL VIII. O perioadă de relativă normalizare a relațiilor 174

Se reînnoiește „Tratatul de prietenie”, dar animozitățile continuă. 174

O gravă eroare a Bucureștiului – denunțarea naționaliștilor basarabeni 175

Acțiunea „Brândușa”. 180

Comuniștii de la Chișinău intensifică măsurile împotriva naționaliștilor și unioniștilor basarabeni 182

„Cazul Anatol Corobceanu”. Inițiative ale fruntașilor basarabeni din țară pentru „soluţionarea problemei româneşti”, în cadrul sistemului socialist 184

Bodiul convoacă activul de partid din RSSM, pentru a critica „naționalismul românesc” și … „imperialismul american”. 185

Conducerea de la Chișinău era îngrijorată de „contaminarea” locuitorilor din RSSM cu idei „naţionaliste” şi „antisovietice”. 186

Soluția propusă de Bodiul: „să sporim vigilența și… să vedem cine se lasă influențat de propaganda occidentală”  188

Scopul campaniei propagandistice: diminuarea contactelor dintre românii de pe ambele maluri ale Prutului 190

Măsuri de „profilaxie” pe linia organelor KGB.. 193

Românii basarabeni priveau cu multă speranță evoluțiile din România. 194

Sfârșitul oficial al cooperării informative dintre URSS și România. 195

Dezavuarea „falselor lozinci” din perioada dintre cele două războaie mondiale  196

Conducerea de la București subliniază „necesitatea de a se delimita precis problema teritorială de respectarea adevărului istoric”. 197

A.M. Lazarev – exponentul celor mai virulente atacuri antiromânești 199

Replica istoricilor români la cartea lui Lazarev. 202

Mai eficientă decât istoriografia s-a dovedit a fi literatura în resurecția spiritului național 206

CAPITOLUL IX. Speranţe legate de Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare Europeană  209

Pantelimon Halippa discută cu diplomatul american Harry Barnes. 209

Liderii basarabeni trimit scrisori lui Emil Bodnăraș. 211

Emil Bodnăraș discută cu ambasadorul american Harry Barnes. 213

Nicolae Ceaușescu ridică problema Basarabiei în discuțiile cu președintele american Gerald Ford  214

Pantelimon Halippa: „Nu avem dreptul să ne resemnăm, nici să tăcem, când este vorba de sângele fraţilor noştri…”  215

Disputa între București și Moscova nu încetează după Actul final de la Helsinki 216

Intervenție directă a Moscovei pe „căi politice”. 217

CAPITOLUL X. România recunoaște că nu are revendicări teritoriale față de URSS. Polemicile continuă în domeniul istoriografic. 220

Vizita unei delegații oficiale a Bucureștiului în RSS Moldovenească, RSS Gruzină și RSS Armeană  220

Ceaușescu propune lichidarea gardului de sârmă ghimpată de la frontiera româno-sovietică  225

Problemele sensibile revin în atenție la întâlnirea din Crimeea. 227

Anul 1978 a readus în atenţie disputele româno-sovietice în problemele controversate ale istoriei 231

Ivan Bodiul solicită majorarea efectivelor KGB în RSSM.. 233

Trădarea generalului Ion Mihai Pacepa – moment de maximă tensionare a relațiilor româno-sovietice  234

Sovieticii cer un „act de recunoaștere a frontierelor actuale”. 238

Relațiile oficiale cunosc o vremelnică ameliorare, dar dezbaterile polemice continuă în domeniul istoriografiei 240

Reinterpretarea lui Nicolae Titulescu. 244

Noi lucrări completează dosarul privind Basarabia. 246

Conducerea RSSM este îngrijorată de manifestările naționaliste în rândul populației și a influențelor venite din România. 247

CAPITOLUL XI. Perestroika și Basarabia. 250

Relațiile reci dintre București și Moscova se mențin în timpul mandatelor de „tranziție” ale lui Andropov și Cernenko  250

Ceaușescu intră în conflict deschis cu noul lider sovietic, Gorbaciov. 251

„Perestroika” și „glasnost” crează cadrul renașterii naționalismului în RSS Moldovenească  252

Ceaușescu readuce în dezbatere problema Pactului sovieto-german din august 1939  257

România are „rezerve și declarații interpretative” față de documentul final al CSCE  258

„Probleme legate de Moldova sovietică” în ședința Comitetului Politic Executiv  259

„Adevărul istoric” în chestiunea Basarabiei nu-i mai putea fi de ajutor lui Ceaușescu  262

Revoluția română din decembrie 1989 a creat pentru Moscova o „dilemă” în chestiunea Moldovei 264

O problemă încă neelucidată: implicarea serviciilor de specialitate sovietice în evenimentele din decembrie 1989  267

„Odată cu prăbușirea lui Nicolae Ceaușescu s-au terminat și acțiunile imprevizibile ale reprezentanților români”  269

CAPITOLUL XII. Concluzii 270

SCHIŢE BIOGRAFICE. 290

BIBLIOGRAFIE. 310

AUTOR. 326

INDICE DE NUME. 327