Elena Solunca Moise

Prin zumzetul vremii se aude glasul Psalmistului: „Ridica-voi ochii mei spre ceruri, de unde vine ajutorul meu. Ajutorul meu de la Domnul, Cel ce a făcut cerul şi pământul”. Ne rugăm lui Dumnezeu pentru că „El ne-a făcut pe noi, şi nu noi”; pentru că, fără El, nimic bun nu putem face şi, am spune, nici chiar răul pe care, deşi nu-l admite, îl îngăduie în numele libertăţii pe care a dăruit-o omului ca să fie stăpân peste „toate vietăţile care trăiesc pe pământ”. Neascultarea l-a înstrăinat pe om de Dumnezeu, l-a făcut să cadă din raiul care îi era dat „să-l păzească” şi despărţirea de binele primordial este o suferinţă ontologică pe care nu o poate înfrunta singur. Din iubire, Domnul, prin Fiul Său Iisus Hristos, i s-a arătat ca Adevărul care îl face liber să urmeze Calea spre Viaţă. În acest gând, Psalmistul se roagă „Miluieşte-mă Doamne după mare mila Ta, şi după mulţimea îndurărilor Tale şterge fărădelegea mea”, cum o facem mulţi dintre noi la fiecare început de zi. O facem cu mai mult sârg, acum la începutul Triodului, una dintre cele trei perioade ale anului,fiecare dintre primele săptămâni având o temă precisă, deschisă spre cealaltă într-o logică paideică la intrarea în postul mare la capătul căruia ne vom împărtăşi din lumina învierii Domnului. În ordine, duminicile sunt ale Vameşului şi fariseului, ale Fiului Risipitor, a Înfricoşatei Judecăţi şi a izgonirii lui Adam din rai, ca o cale de întoarcere a omului la statutul de „cetăţean al raiului”.

Din parabola de astăzi a „vameşului şi fariseului”, înţelegem că începutul este calea spre Biserică, Casa Domnului, unde să ne plecăm capul a recunoaştere şi recunoştinţă pentru toate darurile primite . Dintre toate, cel mai preţios este, de departe, acela de „ a face binele” prin care reînnoim începutul împreună-lucrării cu Dumnezeu. În relatarea Evanghelistului Luca, parabola urmează după aceea a judecătorului nedrept şi văduva stăruitore şi prefaţează întâlnirea cu tânărul bogat care voia să dobândească viaţă veşnică. În principal, ea se adresează celor „care se credeau drepţi şi-i dispreţuiau pe ceilalţi”, dar şi fiecăruia dintre noi, gata în orice clipă să se îndreptăţească pe sine subminând demnitatea celuilalt; altfel spus, când vedem foarte bine paiul din ochiul altuia dar suntem orbi faţă de bârna din ochiul nostru. Aşa era vameşul, care mulţumeşte lui Dumnezeu, dar nu pentru toate darurile pe care le-a primit fără să facă nimic, ci pentru că „nu sunt ca ceilalţi oameni, răpitori, nedrepţi, adulteri sau chiar ca acest vameş”. Ruga lui nu este una de adevărată mulţumire, ci „mărturisindu-L pe Dumnezeu”, vameşul se măreşte pe sine. Este începutul unui drum care avea să ducă la celebrele cuvinte ale lui Nietsche că Dumnezeu a murit, profeţind apariţia supraomului pentru care mila este total indemnă, dacă nu înjositoare. Tot ce urmează este, am spune, corect: „postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială pentru toate câte câştig”, adică respecta litera Legii şi, ca urmare, gândea el, era îndreptăţit să se mărească pe sine. La o primă cercetare, vameşul pare a avea conştiinţă de sine şi chiar mai mult, îşi făcuse un idol din acest „sine” în faţa căruia se prosterna, silind şi pe alţii să o facă. Să nu ne amăgim, fariseii au dispărut, dar a rămas fariseismul neoplazic despre care scria şi David că „se laudă păcătosul cu poftele lui şi cel nelegiuit pe sine se binecuvântează”. Aşa erau cei mai mulţi dintre farisei şi, datorită lor, cuvântul în sine este unul compromiţător pentru vecie. Trufaşi din cale afară, cu mare iubire doare de ei înşişi, cu un dispreţ total faţă de semeni, ei desconsiderau mai ales pe vameşi care, după criteriile lor, erau cei mai păcătoşi. O asemenea rugă pe care o fac fariseii din toate timpurile se arată a fi, cum spunea un duhovnic, „osteneală în zadar”. E locul potrivit să spunem că fariseii, ca şi cărturarii în felul lor, reprezentau o grupare politico-religioasă apărută în Palestina prin sec. II î. H., moştenitoare a „pioşilor”, uneori iubiţi şi ascultaţi de oameni. În fidelitatea lor faţă de litera Legii au elaborat 613 reguli, 248 de percepte şi 365 de interdicţii. În cele din urmă au reuşit să înlocuiască Legea dată de Dumnezeu cu datina fixată de ei. Lor le spunea Hristos mustrător: „Voi sunteţi cei ce vă faceţi pe voi drepţi înaintea oamenilor; dar Dumnezeu ştie inimile voastre, că ce este între oameni înălţat, uriciune e înaintea lui Dumnezeu”, sau în altă parte: „cum puteţi voi să credeţi, când voi primiţi slavă unul de la altul şi slava cea de la Dumnezeu nu o căutaţi”. În altă parte, Hristos îndemna să ne ferim de „aluatul fariseilor”, de amăgirile lor care intoxică sufletul spre piere. Să nu fim însă nedrepţi, căzând în păcatul „inducţiei incomplete”, pentru că, Sf. Apostol Pavel a fost fariseu, şi încă unul plin de râvnă, prigonind pe Hristos, până când Însuşi Mântuitorul i s-a arătat şi „întoarcerea” lui la Dumnezeu cel adevărat l-a consacrat apostol al neamurilor.

La templu s-a urcat şi vameşul, cel dispreţuit de toţi pentru că reprezenta puterea romană stăpânitoare şi, nu odată, mai dijmuiau din cele cuvenite a fi date după rânduială. Comportamentul lor atrăgea dispreţul oamenilor şi, poate datorită acestuia, vameşul din parabolă a şi fost împins spre o adevărată conştiinţă de sine în relaţie cu Dumnezeu, Ziditorul, Făcătorul cerului şi al pământului. Copleşit de povara fărădelegilor, vameşul nici nu îndrăznea măcar să ridice ochii spre cer. A avut însă tăria ca, din adâncul fiinţei, să spună „Doamne, miluieşte-mă pe mine păcătosul” , îndură-te, iartă-mă. Ruga îi era din toată inima, organ al transcendenţei dar din care însă mai ies şi „gândurile rele, curviile, furturile, crimele,  adulterele, lăcomia, răutatea, înşelăciunea, depravarea, ochiul rău, blasfemia, mândria şi prostia.” Fariseul a experimentat cel puțin pe unele dintre ele şi s-a pocăit, de aceea încredinţează Hristos, că a plecat îndreptat, conştient de ce trebuie să facă, după ruga Psalmistului: „Paşii mei îndreptează-i Doamne şi să nu mă stăpânească nicio fărădelege”. Pocăinţa nefăţarnică îşi are temelie în recunoaşterea greşelii şi hotărârea nezdruncinată de îndreptare, schimbare a firii şi cum asta nu stă în puterea omului singur strigă: „Nu mă lăsa Doamne, Dumnezeul meu, nu Te depărta de la mine, ia aminte spre ajutorul meu, Dumnezeul mântuirii mele”. În timp, lucrarea vrăjmaşului a golit de conţinut pocăinţa şi, pentru nu puţini, acoperită în cuvinte dibace, a devenit o formă mai sofisticată de fariseism. Evanghelia de astăzi ne reaminteşte că pocăinţa este un dar nepreţuit de la Dumnezeu şi este „flacăra” care luminează întunericul din inimă pe care adesea, ca fariseul, îl numim „lumină”. În poezia „Lacrimile”, Blaga îl vede pe Adam cel căzut cum nu mai poate suporta frumuseţile lumii şi cere lui Dumnezeu cere să-i ia vederea, sau să-i împăienjenească ochii căci îl durea lumina şi „atunci Milostivul, într-o clipă de îndurare îi dete lacrimile”. Dumnezeu ne-a dat pocăinţa nu pentru că El ar avea trebuinţă de ea ci pentru că, din nehotărnicita sa iubire, ne vrea vrednici de darurile sale, ca eliberaţi de toate strânsorile păcatelor să trăim în sfântă bucurie. Rugăciunea simplă ca o respiraţie, „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul” e o cerere aproape îndârjită a inimii şi ne poartă mereu mai aproape de Dumnezeu şi de semeni într-o comuniune binecuvântată. Roadele pocăinţei se văd în lacrimi curăţitoare şi întăritoare ale voinţei de a supune voia noastră voii lui Dumnezeu.

Ne întoarcem în timp şi ni-l amintim de Iuda, care L-a trădat şi apoi L-a vândut pe Hristos. Dacă s-ar fi pocăit, cu siguranță s-ar eliberat, dar nefăcând-o, s-a alunecat, fără putinţa de a se întoarce, pe toboganul răului spre pierzanie. E adevărat că a recunoscut nevinovăţia lui Hristos, dar nimic mai mult, şi e folositor să reţinem ce a urmat. Banii luaţi ca preţ al trădării şi vânzării Fiului lui Dumnezeu îl ardeau ca un foc nestins de-a fost nevoit să-i arunce, amăgindu-se că va scăpa de crâncenele mustrări de conştiinţă. N-a fost aşa şi, cuprins de deznădejde, şi-a pus capăt zilelor. A adăugat păcatului trădării altul şi mai mare – al sinuciderii şi s-a făcut „fiu al pierzării”.

Pocăinţa neînvăluită este revenirea la un legământ al păcii cu Dumnezeu şi este resimţită ca mângâiere blândă şi putere de a face voia lui. Când după ce toată noapte nu prinsese nimic, Petru ascultându-L pe Hristos, a întins mreaja şi a scos-o plină de peşti, s-a speriat şi a zis: „Ieşi de la mine, Doamne, că sunt om păcătos”. Ucenic al Sf. Ioan Înaintemergătorul, care propovăduia pocăinţa întru apropierea Împărăţiei lui Dumnezeu, Petru îi cunoştea prea bine virtuţile, adăugând-i smerenia. Ce a urmat ştim cu toţii: Hristos i-a spus că îl va face „pescar de oameni” şi apoi „păstor” de suflete.

Vameşul îşi cunoştea greşelile şi s-a pocăit, le-a regretat cu dorinţa sinceră să nu le mai repete. Pocăinţa mărturiseşte hotărârea fermă de a schimba firea spre firescul ei cel dintâi ca astfel să se facă izvor bogat de fapte duhovniceşti – pace, linişte, rugăciune senină; păşim pe un drum pe care ajungem la împreună lucrarea cu Dumnezeu. Cuvintele „dacă nu vă pocăiţi, veţi muri” nu ar trebui înțelese atât ca o ameninţare, cât ca o consecinţă cât se poate de firească a gândurilor rele din care ies cuvinte otrăvitoare şi rodesc amar în fapte reprobabile, seminţe ale nefiinţei. Binele este un urcuş nesfârşit spre Dumnezeu Care „Singur este Bun” pe când răul, făcut cu voie sau fără voie, îşi are capătul în „mai rău” şi, în cele din urmă, ieşirea din zarea existenţei. Curăţindu-ne prin botezul lacrimilor pocăinţei primim ajutor să facem voia Domnului, singurul fel de a-i mulţumi pentru toate darurile şi aşa lacrimile durerii se prefac bucurie negrăită. În unitatea pocăinţei sincere cu recunoştinţa întregitoare putem spune împreună cu Ghenadie Scholarios: „Numai faptul că-Ţi pot mulţumi, cât de mare dar este…căci până şi mulţumirea şi lauda, singurele pe care Ţi le pot aduce Ţie pentru toate sunt darul Tău…Ce bine îmi pot dori mie pe care să nu-l doreşti Tu înainte de mine? Şi cine ştie binele meu în afară de Tine, sigurul care poţi să-l faci, chiar dacă eu îmi tăgăduiesc binele meu?”

Acum, la începutul postului, îngemănat cu rugăciunea şi întrupat în fapta bună făcută în numele lui Dumnezeu, să ne plecăm genunchii, mai ales cei ai inimii, şi să spunem cu Sf. Efrem Sirul: „Doamne şi stăpâne al vieţii mele, duhul trândăvirii, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire şi al grăirii în deşert alungă-l de la mine. Iar duhul curăţiei, al gândului smerit, al răbdării şi al dragostei, mi-l dăruieşte mie, slugii Tale preaplecate. Aşa Doamne, Împărate, dăruieşte să-mi văd greşelile mele şi să nu-l osândesc pe fratele meu.” Să căutăm tâlcul tăinuit ale acestor cuvinte să ne hrănim din înţelepciunea lor şi s-o facem spre a ni-l impropria ca să dăm măsura adevărată a omului, singura fiinţă făcută după chipul şi asemănarea cu Dumnezeu.

Din de demult auzim strămoşii, care la timpul rânduit cereau: „Uşile pocăinţei, deschide-mi mie, Dătătorule de viaţă, că mânecă duhul meu la Biserica Ta cea sfântă, purtând locaş al trupului cu totul întinat. Ca un îndurat, curăţeşte-l cu mila milostivirii Tale.” Să ne alăturăm lor, luând aminte că pe toate le avem de la Dumnezeu, cum spune Sf. Ap. Pavel, că pe toate „ne îngăduie”, dar că nu toate ne „zidesc”. Să cerem lui Dumnezeu înţelepciunea ca din toate cele „îngăduite” să lucrăm pe cele ziditoare călăuziţi neostoit de inima rugătoare: Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul.

Elena Solunca Moise

Sursa: Ziaristi Online