Gând de duminică

“…Mare e credinţa ta. Fie ţie după voia ta”

de Elena Solunca Moise

Mântuitorul ieşea dintre ai săi, pornise dinspre Ghenizaret, unde făcuse multe minuni, spre ţinutul Tirului şi al Sidonului, cetăţi cunoscute în istorie pentru conotaţiile lor malefice şi profeţiile întunecate făcute de Ezechiel . De la Evanghelistul Marcu înţelegem că Hristos nu voia să propovăduiască, ci venise cumva în taină; o taină pe care avea să o descopere tuturor neamurilor. Şi a făcut-o pilduitor, cum numai Mântuitorul o putea face înţelegerea tuturor de pretutindeni şi din toate timpurile. S-a făcut că, dintre aceste „neamuri” i-a ieşit întru întâmpinare o femeie din Canaan , mânată de durerea ei cumplită pentru că fiica era „rău cuprinsă de demon”, foarte probabil o formă de sindrom discordant. I se adresează direct şi în deplină cunoştinţă a Celui în faţa căruia se află, a Celui care este Lumina lumii între neamuri: „Miluieşte-mă, Doamne, Fiul lui David” şi fără dram de îndoială adaugă: „Fiica mea este rău chinuită de demon.” Cuvintele ei par de o îndrăzneală ieşită din comun – cum o femeie de alt neam să se adreseze unui iudeu? Dar, cum avea să se dovedească, era o îndrăzneală a înţelepciunii. Paradoxal, această îndrăzneală era una a smereniei, singura cale pe care omul poate desluşi Adevărul în faţa căruia să se închine şi să-l urmeze.

După ce asemenea unui proroc, Îl numise pe Hristos Fiul al lui David, acum, prin rugăciunea ei fierbinte, prefigura viitorul într-o acoperire universală pe care Biserica Lui are misiunea s-o împlinească. Cererea ei este şi de o cuprindere unitară în care se regăsesc toate neamurile ce aşteptau eliberarea de răul indus de duhurile necurate. Iisus nu a spus nici un cuvânt, ca şi cum nici nu ar fi auzit şi, încredinţează Sfinţii Părinţi, a făcut-o pentru a fi pildă de rugăciune înălţată cu credinţă vie, stăruitoare care în confruntarea cu încercările de tot felul iese biruitoare. S-au rugat şi ucenicii: „Slobozeşte-o, că strigă în urma noastră”. În spiritul Legii vechi, Iisus, venit să o „plinească”, arată cum nu se poate mai concret în ce fel anume trebuie înţeleasă şi aplicată. Altfel, se goleşte de sens, devine deşertăciune unde nu mai există decât rătăcire. Replica dată de Mântuitor sună ca un verdict, menţionând că  nu este trimis decât „pentru oile pierdute ale lui Israel”, aşa cum, de altfel vestiseră proorocii. Mai rosteşte cuvintele cutremurătoare: „Nu este bine să iei pâinea copiilor şi s-o arunci câinilor”. E greu de imaginat o mai mare umilinţă, deoarece, în vremea de atunci, cei care nu erau din casa lui Israel erau consideraţi „câini” nu oameni, pentru că se închinau idolilor şi îl „lătrau” pe Dumnezeu. Nu aflăm aici, nici pe departe, o formă de discriminare, câtă vreme în Dumnezeu-Iubire nu există discriminare şi diferenţele sunt spre armonia unităţii. E însă o pildă şi un îndemn spre a lua aminte cum trebuie făcută rugăciunea adevărată cu căldură sufletească şi stăruinţă răbdătoare. Convorbirea cu Făcătorul cerului şi al pământului se desfăşoară pe un registru nuanţat – de la durere la credinţă, iubirea conferind umilinţei cele mai preţioase carate ale demnităţii. Conştientă pe deplin că se afla în faţa Eliberatorului, femeia nu s-a tulburat că a fost considerată animal; mai mult, cu preţul înjosirii totale, a continuat rugător: „Da Doamne, dar şi câinii se satură din firimiturile care cad de la masa stăpânilor”. Auzind, Însuşi Iisus pare a se fi minunat şi a recunoscut: „O, femeie, mare e credinţa ta. Fie ţie după voia ta”. Sărmana mamă nu avea decât o singură dorinţă – ca fiica ei să fie eliberată de cumplita trudă a diavolului.

Se luminează aici sublimul relaţiei dintre libertate şi credinţă în zarea mereu fiitoare a Iubirii – a iubirii lui Hristos pentru oameni şi a iubirii faţă de semeni. Femeia nu se ruga pentru ea, ci pentru altcineva şi o făcea cu o credinţă desăvârşită, revelatoare pentru puterea ei eliberatoare de răul care o bântuia pe copilă. Credinţa este un dat fundamental al omului şi un psiholog american a reperat pe harta creierului chiar un centru al credinţei, deloc întâmplător, la porumbei. Ne amintim că în Noul Testament mai întâlnim vindecări minunate şi cuvintele Mântuitorului s-ar cuveni să ne fie spre neuitare: „credinţa ta te-a vindecat” sau „credinţa ta te-a mântuit”, uneori cu îndemnul „mergi în pace”. Lui Iair, a cărui fiică murise şi pe care a înviat-o, i-a spus că toate îi sunt cu putinţă celui ce crede: „crede numai!” . Presimţind credinţa în Dumnezeu ca un urcuş nesfârşit pentru că Dumnezeu Însuşi este nesfârşit, tatăl copilului demonizat (după descrierile Evanghelistului Luca, probabil suferind de epilepsie) a strigat: „Cred Doamne, ajută necredinţei mele”.

Credinţa, neîndoielnic, este absolut necesară, de neînlocuit, însă nu e îndeajuns să crezi pur şi simplu şi la fel de important este în ce şi cum crezi. De crezut, se ştie, cred şi demonii şi chiar „se cutremură”. Mai mult, ei se roagă şi să ne amintim de cei doi din ţinutul Gadarenilor din care Hristos a izgonit demonii iar ei s-au rugat să se îndure şi să-i trimită în turma de porci. Hristos a împlinit ruga lor şi a făcut-o numai spre folosul oamenilor din acele locuri pentru care carnea de porc era interzisă şi era un fapt nelegiuit să fie consumată. Interdicţia este una ce ţine de prevenţie dacă ne gândim la consecinţele pe care le poate avea consumul de carne grasă pentru sănătatea locuitorilor acelor ţinuturi mai calde. Porcii s-au aruncat în apă căci, este limpede, era mai bine să piară animalele decât omul să fie încătuşat de demoni.

Asociată intim cu libertatea, credinţa în sine este înconjurată de un haloul de ambiguitate semantică asociat cuvântului. Ea dispare odată cu întrebarea lămuritoare: în cine sau ce crezi şi cum se manifestă credinţa? Femeia canaaneancă a crezut în Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu, prin care toate s-au făcut şi care, ca stăpân al întregii firi, are puterea de a izgoni demonii. Felul de a fi al acestei mame este, am spune, paideic – credinţa în Dumnezeu îndeamnă necondiţionat la smerenie în faţa Celui care Fiu al lui Dumnezeu fiind, s-a smerit pe sine luând chip de om ca omul să-şi lucreze asemănarea cu Ziditorul său. Legătură cu Dumnezeu, credinţa femeii din Canaan spulberă legătura pernicioasă cu care demonul îi tiraniza fiica pentru a dobândi o îndoită eliberare – a fiicei de demon şi a ei de suferinţă pentru propria copilă în care însăşi se simţea „chinuită”.

Pilda desăvârşită de smerenie, Hristos însuşi, Dumnezeu fiind şi Dumnezeu rămânând, s-a făcut om ca să-l vindece de toate bolile până la cea mai cumplită – moartea. Şi a făcut-o până la moartea pe Cruce, o moarte a morţii spre Înviere. Credinţa în Hristos, „Calea, Adevărul şi Viaţa” este eliberare iar iubirea lucrătoare pentru El şi pentru omul de lângă noi poartă paşii firii apropiindu-ne de Dumnezeu care ne dăruieşte şi tot ceea ce e necesar spre a o face. Femeia cananeancă ar fi putut primi daruri mai mari şi mai multe, i-a fost dăruit însă ceea a voit şi a cerut cu credinţă: eliberarea fiicei şi, prin ea, posibilitatea alungării demonului din viitorului umanităţii. E un moment astral în care se întâlnesc două voiri întru comuniune aureolară – aceea a lui Dumnezeu care vrea ca „tot omul să se mântuiască şi nimeni să nu piară” şi aceea a femeii canaanence care-şi dorea dezrobirea fiicei sale de demon, convinsă că subjugată de acest pizmaş, viaţa, chiar trăită, era ca şi cum nu ar fi fost. S-a spus nu fără îndreptăţire că fiica femeii este chiar sufletul nostru greu încercat de provocări de toate felurile, din toate părţile şi în tot timpul. Diavolul nu suportă să ne ştie a fi a lui Dumnezeu şi vrea să ne închinăm şi să-i slujim lui. Pentru sufletul nostru „prund de păcate”, rugăciunea este vitală ca aerul şi rămâne astfel şi atunci când, dobândind sănătatea, îşi urmează drumul spre „urcuşurile” pe care Domnul le-a pus în inima omului. În cele din urmă, toate cererile noastre iau drumul către rugăciunea Împărătească în care cerem lui Dumnezeu să se facă voia Sa „precum în cer, aşa şi pe pământ”. Tâlcuia medicul şi poetul isihast Vasile Voiculescu: „Rugăciunea era cheia de aur cu care /întorceam ornicul sufletului meu /Şi-l potriveam să meargă după Dumnezeu” . Să încercăm a înlocui trecutul cu prezentul continuu spre a gusta din bucuria negrăit de sfântă de a fi „contemporani cu Dumnezeu”.

Sursa: Ziaristi Online