Boicotarea ideii de patriotism – Pleşu şi Liiceanu în „Dialoguri de duminică”

de dr. Vasile Lechințan

Întotdeauna, de la personalităţi importante, cu largă audienţă la public, te aştepţi, ca la directori de opinie ce sunt, să deschidă drum pentru contemporani, în acest prezent îngrijorător, marcând jaloanele unui viitor pe care-l vedem atât de incert. De „viitor luminos” lumea s-a săturat. Era perpetuu intangibil. Dar am fost crescuţi în familie cu nişte valori ce ni se par indestructibile, şi una dintre ele este patriotismul. Şi nimeni, din rândul normalităţii, nu se bate în piept cu această mare şi eternă valoare morală, psihică, intelectuală. Desigur că apreciem afirmarea, tot decentă şi sinceră, a acestei valori şi la alte naţiuni. De aceea, cu atât este mai mare frustrarea să vezi la unii intelectuali de astăzi că boicotează sistematic sentimentul patriotic, boicot însemnând şi plasarea lui numai în zona derizoriului, a rizibilului, cu exemple malefice de „patrioţi” români.

A apărut recent cartea – de altfel aşteptată de public – Liiceanu-Pleşu Dialoguri de duminică. O introducere în categoriile vieţii. Surprinzător este însă faptul că din categoriile importante ale vieţii pe care ni le propun autorii pentru a zugrăvi „comedia umană” lipseşte sentimentul patriotic, lipseşte patriotismul. Poate chiar cu această constantă esenţială a vieţii trebuia început. Ai impresia că autorii vorbesc, conform categoriilor trecute în revistă, despre un altfel de „om nou”: un om bine educat, cu o vorbire corectă şi coerentă, citit, neorgolios, cu un eu neimflamat, fără ură, plin de iubire, tolerant, necalomniator şi neconsumator de calomnii, preocupat până la egoism de mântuirea lui (n-am văzut şi a ţării şi a naţiunii sale, dacă se poate vorbi despre aşa ceva) etc. Toate bune şi frumoase, dar acestea se potrivesc de minune pentru o „populaţie”, ce-i drept, civilizată în comportare, relaţii, consum, dar fără identitate, fără istorie şi teritoriu istoric al ei, fără părinţi (în sens larg aici), moşi şi strămoşi ai ei. Aşadar, o „populaţie” oarecum „sterilă”, cuminte (un preşedinte al SUA a zis, pe bună dreptate, că n-are nevoie de oameni cuminţi, şi această ţară s-a ridicat cu oameni îndrăzneţi), un bloc de singurătăţi care-şi duce astfel înainte trecerea-i pe pământ, pe un pământ al oricui şi parcă neimportant al cui este. Ne întrebăm, în asemenea condiţii, ce rost mai are ţara, dacă totul este o zbatere pentru esteticul şi confortul trecerii singulare, cu aceste calităţi, spre mântuirea de dincolo? Ne mai întrebăm, referitor la nobleţe, ce nobleţe mai poate fi aceea a minţii, a sufletului, a caracterului dacă uiţi sau te desolidarizezi de neamul tău, de martirii neamului tău? Autorii spun că românii, astăzi, „nu mai au idealuri”. Eu, cel puţin, nu mă regăsesc în această globalizare. Şi cred că ar trebui ca şi autorii să nu se regăsească, mă refer în plan naţional. Şi este de datoria intelectualilor să facă să nu piară idealurile unei părţi mai mici sau mai mari a naţiunii din care fac parte. Cunoscând bine istoria naţională, cu toţi martirii ei din secole, nu poţi să zici că nu ai nici un ideal. O „populaţie” este firesc să nu aibă idealuri. Andrei Pleşu (AP) zice că adeseori se întreabă, „în umbra lui Cioran”, „descumpănit de bâlbâielile ţărişoarei” (AP), dacă nu cumva „suntem copţi ca să dispărem” (Cioran). Privit din unghiul „populaţiei”, poate că AP şi Cioran au dreptate, dar din punctul de vedere al naţiunii, nicidecum. A zis-o Eminescu – dacă e să ne batem în citate: „fiarbă vinu-n cupe…, căci rămâne stânca…”. Foarte bine că AP incriminează pe cei cu „discurs naţionalist” care exprimă o formă de ură şi vorbesc „despre poporul român ca «buric al pământului»”, dar mai spune că „orice formă de naţionalism este fundamental necreştină”. Dacă autorii descifrează naţionalismul doar ca ură faţă de alte neamuri, evident că au dreptate. Dar, aşa cum descrie termenul şi DEX, naţionalism are şi explicaţii/implicaţii pozitive, de patriotism, depinde din ce unghi este văzut. Şi iată că AP generalizează negativ cu o sentinţă drastică şi poate induce la o teamă ilogică izvorâtă din zona „creştină” şi la o spălare pe creier inclusiv şi de sentimentul patriotic. Şi ca să fie, totuşi, mai uman şi politically correct, AP afirmă că iubeşte pe români „şi când sunt ca vai de capul lor…”. Aceasta sugerează, totuşi, o inacţiune, un fatalism. Patriotismul, naţionalismul bun au luptat însă pentru a scoate pe români din situaţia de a fi ca vai de capul lor, de a nu-i lăsa să fie transformaţi în populaţie. Autorii cad – zic eu – şi într-o capcană luând în derâdere sintagma dintr-un îndrăgit cântec popular: „Doamne, ocroteşte-i pe români”. Americanii nu au şi ei sintagma: Doamne binecuvântează America?

Mă despart de (co)autorul GL şi prin atitudinea avută în perioada comunistă faţă de ideea de ţară. GL spune că atunci „ţara nu ne mai aparţinea” şi că „ne fusese furată şi din care mai toţi nu ştiau cum să scape” şi că atunci ţara era „un loc mizerabil al istoriei”. Va fi fost aceasta o atitudine, o percepţie, nu le neg. Dar majoritatea românilor nu aveau acest sentiment şi rezista cu idealul ţării în suflet. Ţara nu ne-o poate lua nimeni. Auzim acum o expresie respingătoare a unora că „ne-am luat ţara înapoi” (!!!), de parcă ţara e o bucată de caşcaval pe care o înşfacă, pe rând, când unul, când celălalt. Desigur că toate aceste observaţii şi interogaţii nu sunt semnalate ca o „demascare” culpabilizantă (n-am zis că autorii nu ar fi patrioţi) şi nici nu au intenţia de a alimenta o teorie a conspiraţiei. Ele constată doar ceea ce transmite această carte şi desigur că se vor un prilej pentru o propunere de dialog public al intelectualităţii noastre pe această temă foarte importantă de discutat astăzi, pentru că nu poţi vorbi de reaşezarea României pe drumul demnităţii ei, cel din perioada interbelică cel puţin, fără patrie şi patriotism.

Sursa: Informația Harghitei via Ziaristi Online

Semnal: Dan Tanasă