Quo Vadis Musica

Requiem pentru fantome

A vrut bunul Dumnezeu ca Marele Dezinteresat de pe tărâmul nostru muzical, Ioan Holender, Fuck-Totum timp de şapte ediţii la rând ale Festivalului George Enescu, călare pe zeci și zeci de milioane de Euro, să dispară din atenţia generală şi să concentreze asupra lui, după câte se aude, doar atenţia Direcţiei Naţionale Anticorupţie. DNA-ul nostru naţional, de la care e de aşteptat şi o descindere în profunzime la Artexim, ograda copilului de suflet financiar a numitului Ioan Holender (foto), pre numele său Mihai Constantinescu. Celălalt copil de suflet al aceluiaşi Holender, Răzvan Dincă, fostul Director General al Operei Naţionale din Bucureşti, e deja la uşa puşcăriei, în timp ce adjuncta sa intimă, o oarecare Alina Moldovan, a fost suspendată din funcţie zilele trecute, anchetată fiind, la rândul ei, pentru abuz în serviciu, fals în declaraţii şi conflict de interese. Jaf de proporţii, cu incomensurabile şi dezastruoase consecinţe pentru teatrele de operă şi operetă ale Bucureştilor, unde revolta personalului artistic și nu numai s-ar fi concretizat recent în cererea de demitere a întregii conduceri, semnată de mulți angajați ai Operei.

Aşa stând lucrurile, va fi pasionant aspectul romanesc al sistemului suveică, dacă-l va dovedi şi scoate la lumină DNA-ul, sistem care în Europa a fost revelat de justiţia spaniolă odată cu arestarea Directoarei Operei din Valencia, Helga Schmidt. Sistem de care a profitat din plin, după câte s-a putut afla atunci, şi ruina semi-ambulantă de azi care e Zubin Mehta (1), reciclat, fireşte, Preşedinte Onorific al Festivalului Enescu!

Director Artistic (tot Onorific) a fost numit (nu se ştie la intervenţia cui) dirijorul rus Vladimir Jurowski. Asta l-a scos din minţi pe Ioan Holender care, înainte de-a reintegra probabil la Viena, în mod dezinteresat, se înţelege, Agenţia de Impresariat Holaender aflată pe numele soţiei şi al fiului său, s-a arătat indignat pentru că: 1. a fost numit un dirijor (şi nu un samsar ca el); apoi pentru că: 2. Jurowski, zice el, nu e nici Mehta (poate că s-a gândit la Zubinul de acum 50 de ani), nici Barenboim (ne-a ferit Domnul, şi pe Jurowski la fel) şi nici Simon Rattle; în fine pentru că, aici e-aici, n-a fost consultat el, Holender, care ştie cum stă chestia: “Un dirijor – zice – va urmări întotdeauna avantajele carierei lui, va invita orchestre ca să fie contrainvitat”. Evidenţa ne spune, într-adevăr, că numai samsarii sunt oameni oneşti, care lucrează… dezinteresat. Până la proba contrară.

Uluitoare e încă odată aroganţa acestui Ioan Holender, bariton submediocru, impresar-samsar ajuns director al renumitei Staatsoper din Viena pe care a lăsat-o la un nivel mai scăzut ca oricând şi unde a angajat mulţi tineri artişti români ca mână de lucru ieftină, fără a-i oferi vreunuia posibilitatea unei adevărate cariere.

Şi, la urma urmelor, cum îşi permite el (care, scos pe tuşă, nu mai e nimeni, absolut nimeni), cum îşi permite să se exprime cu atâta dispreţ faţă de un tânăr muzician care a fost deja Director Muzical al Festivalului de la Glyndebourne şi Dirijor Principal al Orchestrei Naţionale a Rusiei, care este în prezent Dirijor Principal al London Philharmonic Orchestra şi care se pregăteşte să devină Director Artistic şi Dirijor Principal al Orchestrei Simfonice Radio Berlin?

Până una-alta, la Bucureşti, Vladimir Jurowski a făcut deja câteva declaraţii care-l onorează. Spre deosebire de Marele Dezinteresat, devenit fantomă, pentru care Festivalul Enescu reprezenta în primul rând o profitabilă piaţă de desfacere pentru orchestre, formaţiuni şi muzicieni (plus impresarii suveică) de pretutindeni, dirijorul rus a precizat de la bun început: 1. că muzicienii români ar trebui să fie prezenţi la acelaşi nivel cu cei invitaţi din străinătate; 2. că mult mai multe orchestre din Estul Europei, Cehia, Ucraina, Ungaria, ar trebui invitate la Festivalul Enescu şi, 3. că ponderea muzicii contemporane ar trebui să fie cu totul alta decât până acum.

Cât despre faptul că un ministru, Hamlet, şi apoi succesorul său, Vlad Alexandrescu – flancat în mod jenant la conferinţa de presă de o anume Oana Marinescu (“noi n-avem talente”) – au numit în fruntea Festivalului Enescu un dirijor, şi anume un dirijor străin (fie el şi Onorific), asta în sine nu e întru nimic condamnabil, orice-ar crede Ioan Holender. Penibil însă e că nici unul nici celălalt ministru n-au fost în stare să încredinţeze această misiune unei personalităţi naţionale.

Sarabanda fantomelor lirice

Dacă cineva ar fi vrut să ofere publicului reunit la Teatrul Naţional din Iaşi şi în faţa ecranelor de televiziune imaginea grotescului absolut şi a decrepitudinii lirice, n-ar fi putut face o alegere mai cinică decât aducând pe scenă fantoma fără voce şi schimonoselile patetice ale bietului Leo Nucci, flancat de nefericita Elena Moşuc (foto), obstinată să arate şi în patrie valoarea ei discutabilă, lipsa de clasă, de stil, de expresie, incapacitatea de-a forma un singur sunet curat, câtă vreme maxilarul i se bălăngăne într-una şi în loc de sunetul dorit ies trei, ca să nu mai vorbim de supărătoarea pronunţie în limba italiană, limbă pe care în zeci de ani de frecventare a scenei n-a fost în stare s-o înveţe, cu toate sarcasticele semnalări ale criticilor din peninsulă.

Dacă Leo Nucci şi Elena Moşuc au fost figurile emblematice ale manifestării ieşene menită să dea premii în lumea operei, se ridică întrebările: 1. Cum de atenţia Doamnei Beatrice Rancea, animată desigur de cele mai bune intenții, s-a abătut tocmai asupra fantomelor în cauză?; 2. De ce Doamna Directoare a perseverat în această direcţie dovedită scadentă la întâlnirea la Iaşi a invitaţilor săi reuniţi la data teribilei tragedii de la clubul bucureştean, când manifestarea a fost amânată per forza; 3. De ce, dacă tot s-a ivit ocazia, nu a amânat-o la calendele greceşti dacă şi-a dat eventual seama că pretenţia de a impune o scară a valorilor implică alte exigenţe și un alt nivel?; 4. Iar dacă exemplare pentru Doamna Beatrice Rancea erau fantomele amintite, ce greutate mai aveau celelalte distincţii, distribuite – pe de-asupra, cu zecile – până la ore târzii, când sala splendidului teatru ieşean se golise încetul cu încetul?

Încă o remarcă: prezentatorii Irina Păcurariu şi Cătălin Sava: mai lipsiţi de prestanţă, de competenţă şi de farmec era greu de găsit. Şi încă una: frumoasă iniţiativa invitării artiştilor basarabeni şi a Doamnei Ministru al Culturii din Republica Moldova, care a vorbit cu mult suflet dar, sinceri să fim, vocile de peste Prut puteau oferi o prezenţă de o cu totul altă anvergură.

Cruzimea atroce a televiziunii sau unde dai şi unde crapă

Cele de mai sus ar fi trecut probabil nebăgate în seamă, ca o şezătoare de provincie, prăfuită, pe care o uiţi a doua zi. Dar televiziunea a adus totul în ochii naţiunii, cu avantajul virtual că poate, poate, ceva se va schimba în bine cel puţin de-acum înainte pe planul exigenţelor iniţiale şi al împlinirilor finale.

La Bucureşti ni s-a anunţat cu surle şi trâmbiţe un concert de binefacere la Ateneul Român în favoarea victimelor de la Clubul tragediei. Concert de reculegere, în care însă urma să apară (termen folosit ca nuca-n perete într-o asemenea împrejurare) “uluitoarea” soprană Angela Gheorghiu (foto). Concert care a fost precedat de un nesfârşit interviu cu aceasta pe Realitatea TV, interviu care a transformat aşa-zisa binefacere într-o penibilă manifestare de auto-glorificare non-stop. Virtutea demascatoare a televiziunii (unde dai şi unde crapă!) a anulat aspectul filantropic anunţat de promotori, transformând preludiul la numitul concert într-o mascaradă în care suficienţa, aroganţa, mediocritatea intelectuală, infatuarea vulgară şi pretenţiile deplasate ale sopranei au depăşit toate limitele.

Astfel, Angela Gheorghiu ne-a informat cu nasul pe sus că era predestinată de mică (nu a spus pentru ce) şi că a simţit mereu că (iluminaţi de prezenţa ei) oamenii se simţeau îndatoraţi s-o ajute. Ne-a mai livrat următoarele gândiri: 1. E de 26 de ani în vârful piramidei, acolo unde fiecare artist vrea să ajungă; 2. Vede de 25 de ani aceleaşi figuri în politica românească iar Parlamentul României e o masă de capete albe (sic!); 3. Ea e un exemplar de copil din România, dovadă că România are copii de valoare; 4. Îi place medicina şi-i place politica (Adrian Mutu se dădea atins de matematica pură!); 5. Are viziuni de tehnocrat: Ministerul Culturii (ce-o mai fi şi aia) ar trebui să se numească Ministerul Artei; 6. În fine, îi e foarte greu să răspundă în limba română întrebărilor jurnalistei (ştiţi chestia cu grebla), pentru că (ţineţi-vă bine) îi vin în minte o mie şi o mie de răspunsuri. Cuvintele cele mai frecvent folosite (în vocabularul restrâns de care a arătat că dispune) au fost: eu, mie, mine, harul meu.

În plus ne-a mai informat că, dacă ar fi fost să fie să se restabilească în ţară, s-ar fi implicat în cultura românească, fără a menţiona că, după cum umbla vorba, se vedea în fruntea Festivalului Enescu lunile trecute (!), până a căzut în vid din vârful piramidei unde zice, cu modestie, că s-a cocoţat de mult.

Dacă intenţia caritabilă nu putea fi decât lăudabilă, turnura pe care i-a dat-o acel interviu şi prezentarea lipsită de decenţă, mai ales în contextul dat, pe care i-a făcut-o Andreea Marin (de nerecunoscut), ocupând un sfert din timpul de o oră rezervat binefacerii, a avut în ochii oamenilor de bun simţ efectul contrar celui enunţat. Şi e de văzut ce va aduce celor în suferinţă operaţiunea la care ne referim.

Oricum, s-a spus la televiziune că Domnului Duda i-a plăcut totul, inclusiv Imnul României cântat fals de soprană. Dar asta-i altă poveste: fiecare cu duda lui.

Cleopatra Pop

Sursa: Ziaristi Online

1) Helga Schmidt, Former General Director of Valencia’s Palau de les Arts Opera House, Arrested for Financial Irregularities