Sfântul Mare Ierarh Nicolae

Chipul smerit al milostivirii

de Elena Solunca Moise

În vremuri de demult, bătrânii spuneau că odată cu praznicul de Sfântul Mare Ierarh Nicolae începe iarna cu lungile ei nopţi ale vegherii, când în jurul focului depănau poveşti cu „a fost odată ca niciodată”, reînnoire a timpului spre mai bine. În poveştile lor palpitau în taină cuvintele lui Hristos din Predica de pe Munte, un corolar al fericirilor: ”Fiţi voi milostivi, precum Tatăl vostru Cel ceresc, milostiv este!”. Milostivirea este felul de a fi în plenitudinea omenităţii ce ne apropie cel mai mult de Dumnezeu, care „aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică”. Desăvârşirea nu ne este dată din naştere şi nici nu avea cum, noi moştenitorii căderii protopărinţilor, dar putem deveni având ca o pecete de lumină în adâncul adâncului nostru chipul şi asemănarea cu Cel ce ne-a făcut dintr-o nehotărnicită iubire. Pentru Ioan Damaschin, „chipul” îl are fiecare dintre noi, iar „după asemănare este pentru raţiunea virtuţii şi a faptelor noastre care imită pe Dumnezeu şi poartă nume dumnezeiesc, adică pentru dispoziţia iubitoare de oameni, pentru îndurarea, mila şi dragostea aproapelui şi pentru compătimirea arătată altora…!” Sunt cuvinte în care putem recunoaşte pe toţi sfinţi, dar astăzi cu recunoştinţă ne plecăm minte şi inima la icoana Sf. Mare Ierarh Nicolae despre care troparul zilei spune: ”ai câştigat cu smerenia cele înalte, cu sărăcia cele bogate”. Binele este expresia nemijlocită a iubirii de Dumnezeu, El însuşi Iubire, şi a „aproapelui” ca un alt „sine”, alcătuiţi împreună de acelaşi Ziditor căruia i se mărturiseşte: „toate cu înţelepciune Le-ai făcut”. Deloc întâmplător mai toate icoanele îl înfăţişează pe Sf. Ierarh Nicolae la anii bătrâneţii, prin excelenţă vârsta a înţelepciunii, când fiecare culege roadele faptelor; a faptelor pentru că, scria Sf. Ierarh Grigorie de Nazianz, că orice cuvânt poate fi contrazis de alt cuvânt dar nu există cuvânt care să contrazică fapta. Sf. Ierarh Nicolae este un desăvârşit teolog al faptei întemeietoare de la care învăţăm cum anume să fim creştini, adică să acoperim condiţia paradoxală de „a trăi în lume fără a fi din lume”. Astfel, a dobândit „cu smerenia cele înalte, cu sărăcia cele bogate”. Şi asta până într-atât încât şi astăzi, copii şi nu doar ei, aşteaptă, cu inima fremătând de nerăbdare, venirea Moşului cel întru toate darnic. Sfântului Nicolae îi este închinată şi fiecare zi de joi, anume spre a ni-l ţine aproape de suflet ca ocrotitor, sfătuitor spre împreună lucrare. Ne amintim că, tot într-o zi de joi, a fost de Cina cea de taină,când Mântuitorul, frângând pâinea, s-a dăruit pe sine ucenicilor zicând: „Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu care se frânge pentru voi…Acesta este sângele Meu, al Legii celei noi, care pentru voi şi pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor.” Iar Legea cea nouă dă o singură poruncă – să ne iubim aproapele. Tot într-o zi de joi, la 40 de zile de la Înviere, Hristos s-a înălţat la Tatăl Ceresc ducând chipul nostru cel întinat de păcate şi curăţat prin jertfa Sa. Şi totul s-ar fi putut prea bine să se oprească aici, dar Iubirea nu ar fi fost în plenitudinea desăvârşirii Sale şi ca să nu fim singuri a trimis Duhul Sfânt, care este pretutindeni şi spre împlinirea tuturor. Sf. Mare Ierarh Nicolae este cu noi cam de şaisprezece secole, semn încurajator mai ales într-un timp în care vorbim mult despre criză şi nu facem mai nimic, sau prea puţin, pentru a-i pune capăt. Adică, propovăduim smerenia dar cultivăm intens goana după bogăţii, case somptuoase, haine de lux, maşini scumpe şi titluri onorifice; propovăduim pocăinţa dar o cerem imperativ celorlalţi; propovăduim milostenia pe care o învăluim viclean în deşertăciunea unor promisiuni. Într-o carte veche de rugăciuni, uitată de graba postmodernistă, se cere „milostivire cuviincioasă”, deoarece că este şi una necuviincioasă, vicleană, generatoare a unei adevărate patologi sociale. În esenţă însă, ar trebui să-l ascultăm pe Sf. Ioan Gură de Aur care ne povăţuieşte „să-I dăm lui Dumnezeu de bunăvoie, ceea ce, oricum, trebuie săi dăm”.

„În mijlocul poporului să-ţi săvârşeşti nevoinţa”

Sărbătoarea de astăzi este una a darului prin care dăinuim, purtăm mai departe ce am primit,un obol cu care trecem peste hotarul nimicniciei arătându-ne vrednici de fi „cunună a creaţiei”. Cu duioşie evocăm chipul lui blând, trăind lumina adevărului una dintre Fericiri după care îşi merită cu prisosinţă acest nume „cei blânzi care vor moşteni pământul”; pământul sfinţit de omul care îşi împlineşte astfel vocaţia asemănării cu Dumnezeu, prefigurând „pământul cel nou”. Sf. Nicolae s-a născut în Asia Mică, la Patra Lychiei într-o familie nobilă şi din pruncie s-a arătat doritor de Dumnezeu, postind miercurea şi vinerea, aşa încât părinţii săi l-au dăruit de mic Bisericii lui Dumnezeu. Aici a deprins treptele desăvârşirii duhovniceşti de la unchiul său, tot Nicolae, episcop al Patarelor. A intrat în monahism la Mănăstirea Noul Sion. Nu-i părea îndeajuns ascultarea poruncilor şi, după ce părinţii săi au plecat la Domnul, a urmat cuvintele Mântuitorului: a vândut întregul avut, l-a împărţit săracilor şi I-a urmat cu o evlavie plină de râvnă. A fost hirotonit preot misionar şi mergea vestea despre înţelepciunea cuvintelor sale, de milostivirea faţă de cei săraci, că nimeni dintre cei care îl vizitau nu pleca fără un dar cât de mic sau o vorbă de folos. Nu odată l-a încercat gândul însingurării, însă Dumnezeu i-a dat de ştire: „în mijlocul poporului să-ţi săvârşeşti nevoinţa ta, dacă vrei să fii încoronat de Mine”. Şi a făcut ascultare întocmai. Apoi a văzut în vis cum Hristos-Domnul i-a dat Evanghelia iar Maica Domnului veştmântul de preot cu omoforul, însemnele unui păstor de suflete, misiune pe care şi-a împlinit-o cu vrednicie şi râvnă, cu timp şi peste timp; a făcut-o cu smerenie şi ascunsă oamenilor dar cunoscută de Dumnezeu. Când episcopul al Mirei Lichiei a luat calea veşniciei, mai marii Bisericii căutau pe altcineva şi cum ştiau că alegerea este doar a lui Dumnezeu, s-au rugat iar răspunsul nu a întârziat. Unul dintre ei a visat ca mai marele lor să fie cel care intră dimineaţa primul în Biserică şi se numeşte Nicolae. Nike de la numele zeiţei victoriei din mitologia greacă şi laios popor; om al unui popor biruitor, adică poporul creştin încă prigonit pentru o vreme. Ca în fiecare dimineaţă, Sf. Nicolae a fost primul care a intrat în Biserică iar când preotul l-a întrebat cum se numeşte l-a rostit cu smerenie: Nicolae. S-a împlinit atunci o speranţă şi cu mulţumire bătrânul i-a spus: „Urmează-mă fiule” , după care, adresându-se celor adunaţi în aşteptarea păstorului, a rostit: ”Primiţi fraţilor pe păstorul vostru…pe care nu alegerea omenească, ci judecata lui Dumnezeu l-a adus aici”. Şi noi ştim că omul poate greşi, dar ceea ce dăruieşte Dumnezeu şi omul primeşte este spre înmulţire întru perpetuarea binelui. De-a lungul slujirii sale s-a refuzat cu distinsă nobleţe oricărei slave lumeşti, urmând neabătut cuvintele „Domnului, Dumnezeului Tău să i te închini şi numai Lui Unuia să-I slujeşti”. Aşa a început şi s-a depănat slujirea Sf. Nicolae, stăruind a fi asemenea păstorului bun şi a făcut-o cu vorba plină de înţelepciune sfântă, cu fapta bună ca o neclintită întemeiere, cu suflet neîntinat şi cu blândeţea a cărei adiere mângâiere o simţim şi azi când ne aflăm în nevoi şi suferinţe. Nu are o operă o operă scrisă, predicile sale fiind reflectare a unor condiţii proprii fiecărei împrejurări, îngemănare a cuvântului cu fapta, chibzuită bunătate, stăruinţă dătătoare de putere binefăcătoare. În toate recunoaştem cuvintele lui Hristos, ”Care va vrea să fie mai mare între voi, să fie slujitorul vostru şi cel care vrea să fie întâi, să fie tuturor slugă”, cheia de boltă a biruinţei în numele îndreptăţitei noastre credinţe. Se împlinea o profeţie făcută odinioară la hirotonirea sa când episcopul a spus: „Iată fraţilor, văd un nou soare răsărind la marginile pământului, arătându-se către cei întristaţi ca o milostivă mângâiere…Căci acesta va paşte bine sufletele celor rătăciţi…apoi se va arăta ca ajutor fierbinte celor ce sunt în nevoi.” A fost un bun păstor, cum ne-am mai dori şi azi când secularizarea erodează credinţa şi tinde s-o golească de sens înnoitor. Cu deosebire se îngrijea de copii, cărora le împărţea daruri, între ele neegalata bucurie de a dărui la rându-le.

A făcut nemăsurat de mult bine pe care îl acoperea cu smerenie; cu o discreţie pe care omul contemporan, obişnuit să promoveze gălăgios şi până dincolo de saţietate pe toate canalele mass-media cât bine face, ocultând cu şiretenie răul, nu are cum a o înţelege. L-au înţeles deplin străbunii care ne sfătuiesc şi azi să facem binele şi să-l dăm pe apă. A rămas o poveste pe care o repetăm an de an cu speranţa că se reînnoieşte în alte forme, arătându-ne recunoştinţa faţă de milostivirea Sf. Nicolae pe care doar smerenia sa o depăşeşte. Era un om sărac şi avea trei fete de vârsta măritişului dar cum nu avea ce le da de zestre, nu-i rămânea decât a găzdui gânduri necuvioase şi asta îl făcea tare nefericit. De-a lungul a trei nopţi, milostivul Sfânt s-a dus în noaptea şi a pus trei pungi cu galbei ca fetele să-şi poată întemeia o familie. Împlinea astfel cuvintele Mântuitorului: „Luaţi aminte ca faptele dreptăţii voastre să nu le faceţi înaintea oamenilor ca să fiţi văzuţi de ei; altfel nu veţi avea plată de la Tatăl vostru Cel din ceruri”.

Învăţător şi pildă a dreptei vieţuiri creştine

Neîndoielnic, există o măsură în toate şi înţelepciunea Sfântului ne-a lăsat moştenire şi aici pilda sa. Era în 325, la Conciliul de la Niceea unde s-a formulat prima parte a Crezului. Atunci Sf. Nicolae, împodobit cu chipul blândeţii, s-a arătat intolerant faţă de ereticul Arie, care nu a acceptat niciunul dintre argumentele aduse. Văzându-i îndărătnicia, Sf. Nicolae şi-a ieşit din fire şi, spre surprinderea tuturor, l-a pălmuit. Surprinşi, părinţii care participau s-au supărat şi au hotărât să-i ia însemnele episcopale – omoforul şi Evanghelia. Mai mult, se spune că a fost şi închis. După un vis în care membrii Tribunalului Bisericesc au văzut cum însăşi Maica Domnului i-a dat înapoi omoforul şi Evanghelia, i s-au restituit toate şi a fost repus în drepturile ce le avea ca episcop. Poate în amintirea acestui fapt, între darurile aduse, niciodată nu lipseşte o nuieluşă, aşa ca un avertisment: „Ia aminte!”. Apărător neînfricat al credinţei cele drepte, Sf. Nicolae s-a arătat deopotrivă apărător al dreptei vieţuiri, al etosului creştin într-o lecţie vie pentru cei de atunci, de astăzi şi de mâine. Nu „moraleme” sfidătoare, goale de sens şi făcute spre proprie preaslăvire, ci cuvinte cu adevărat ziditoare de viaţă investite cu puterea de a modela caractere. Se spune că doar apariţia sa între oameni aducea pace, linişte, bună învoire şi sfântă cuviinţă aşa cum o poate simţi fiecare dintre cei care i roagă în faţa icoanei cu sinceritate. Cu un asemenea fel de a vieţui, nu surprinde că a fost făcător de minuni încă din timpul vieţii sale pământeşti, ca şi acum, ades fiind îndeajuns doar să-i fie invocat numele. Se mai spune în tropar „învăţător al înfrânării te-ai arătat pe tine turmei tale” ca o personificare a adevărului de viaţă care face din renunţarea de bună voie la cele lumeşti, prea lumeşti, izvor al bunătăţii şi blândeţii faţă de ceilalţi. Al bunătăţii, pentru că, postind, suntem îndemnaţi ca tot ceea ce nu mâncăm să dăm săracilor; al blândeţii pentru că, eliberaţi de lanţurile grijii de sine ne putem îndrepta grija iubitoare faţă de tot ce ne înconjoară spre a ne bucura de creaţia care ne-a fost dată în stăpânire. Cu propria pildă de sfinţenie arăta cât rău aduc lăcomia, iubirea de arginţi, trufia, desfrânarea, necumpătarea şi altele de o seamă cu ele şi pe care astăzi ştiinţa le vădeşte a fi cauze ale crizei.

În toate, Sf. Nicolae s-a arătat, cum numele o spune, „biruitor de popoare”, supunând „popoarele” răutăţilor care se abat asupra noastră şi vor să ne piară, purtând în locul lor însemnele virtuţilor creştine – credinţa trainică în Dumnezeu Cel din treime slăbit şi închinat; Părinte, Fiu şi Duh Sfânt; iubirea în afara căreia, învaţă Sf. Ap. Pavel, nimic nu suntem, care „nu cade niciodată” şi speranţa că, numai urmându-L pe Hristos, vom deveni cetăţeni ai împărăţiei cerurilor. Pe toate să le avem în minte când tacticos ne curăţăm încălţările şi le punem la fereastră aşteptând să vedem ce daruri vom primi, ca deopotrivă măsura faptelor noastre şi a iubirii celor de lângă noi. Mai frumos însă e să facem şi noi daruri celor din jurul nostru fie că ne sunt prieteni, fie nu. S-o facem chiar dacă nu mai avem vârsta copilăriei din care să păstrăm candoarea şi puterea de a ne bucura de puţinul primit sau, cum spune Blaga să ne bucurăm de câte sunt „între lipsă şi prisos”. Ne aminteşte Rilke: „Nu lăsa soarta să-ţi nege copilăria, fidelitatea acestei cereşti, inefabile vârste…Căci dincolo de timp ea stăruie-n inima noastră”. Făcând-o, să nu uităm, după cuvintele Apostolului neamurilor, că este mai bine a da decât a primi. Darul făcut din dragoste este o sămânţă a dăinuirii, purtând pe cel care îl face dincolo de „aici şi acum” în patria nemărginită a luminii izvorâte din veşnicie; e darul care îndumnezeieşte omul cum atât de grăitor ne arată Moş Nicolae care acum coboară din poveste pe horn şi împodobeşte cu darurile iubirii. Pildă desăvârşită este Însuşi Dumnezeu care l-a dăruit pe Fiul Său, „Cel unul născut”; pildă este Maica Preacurată şi pururea Fecioară prin care Fiul lui Dumnezeu a luat chip de prunc „să se nască şi să crească, să ne mântuiască”.

Odinioară, când sărbătorile erau o bucurie care cuprindea într-o singură îmbrăţişare pământul şi cerul, nu „evenimente” sau „anotimpuri” tocmai bune de reclame în care se pierd ca într-o ţară a lui niciunde, pustiită de timp. De astăzi cetele de colindători se strângeau şi îşi pregăteau sârguincios colindele, sau migăleau la steaua care să vestească, la timpul cuvenit, că „Steaua sus răsare…” Să nu uităm a pune în apă o creangă de măr, aşteptând să înflorească, semn că păcatele ne-au fost iertate şi ne e îngăduit a porni colinda „Florile dalbe, flori de măr”, albul lor adunând întreaga bogăţie a culorilor din roadele de peste an. Credeau ei, străbunii, anume că lauda adusă Domnului se cuvine celor care ascultă lucrător cuvântul Lui iar cei ce şi-au umplut zilele cu răutăţi nu sunt vrednici de o asemenea cinste. Mai este timp până atunci, unul al pregătirii şi Sf. Ierarh Nicolae este un înţelept sfătuitor al înfrânării, smereniei şi milosteniei, veştminte de preţ cu care să întâmpinăm Naşterea Domnului, mărturisind: Cu noi este Dumnezeu. Dar noi? Noi, suntem cu Dumnezeu? Aceasta e întrebarea pe care se cuvine a ne-o pune cu toată gravitatea. Dumnezeu este neîncetat cu noi şi este minunat întru sfinţii Săi, cei care lucrează voia Sa cea bună. Pe ei să-i urmăm pentru că numai aşa bucuria sărbătorii fi-va deplină. Însuşi Hristos se roagă pentru noi: „Părinte, voiesc ca, unde sunt Eu, să fie împreună cu Mine şi cei pe care Mi I-ai dat…ca iubirea cu care M-ai iubit Tu să fie în ei şi Eu în ei”. În numele de lumină al acestei sfinte iubiri, unim rugăciunea cu fapta bună; unime din care se iveşte şi împlineşte desăvârşirea la care Hristos ne cheamă. Ei i-a răspuns Sf. Mare Ierarh Nicolae, pe care îl cinstim astăzi, de s-a făcut pe sine ideal de viaţă şi repede ajutor de neînlocuit. Aşa vom bine merita numele de fii ai „poporului biruitor”; adică a lui Hristos pe care Îl auzim prin veac: „În lume, necazuri veţi avea, dar îndrăzniţi, Eu am biruit lumea”!

Sursa: Ziaristi Online

Sf. Nicolae, de la Iconika