Atenţionare: Audiaţi cu sonorul redus

Acelaşi efect îl au şi cuvintele (bune) asupra fizicului.
Sunetele şi cuvintele care nu se aud au asupra fizicului (şi, prin relaţie, şi asupra psihicului) acelaşi efect ca şi cele care se aud. Adică sunetele subliminale (frecvenţă joasă sau înaltă), sunetele naturii / mediului (pe care de obicei le blocăm, sau pe care nu le auzim când ascultăm la căşti, sau când dormim, sau dacă suntem surzi), gândurile pe care le gândesc alţii despre noi, gândurile insuflate de îngerii buni sau răi ne afectează ŞI fizic. Dar efectul asupra noastră nu e ca şi cum am fi receptori pasivi, chiar dacă suntem inconştienţi de 90% din sunetele audibile nouă într-un moment dat, şi chiar dacă am fi bombardaţi cu multe frecvenţe subliminale şi cu gânduri din partea altora, oameni sau îngeri. Nu suntem receptori pasivi, pentru că dacă ar fi aşa, un om asupra căruia se gândeşte rău de milioane de oameni simultan, ar muri pe loc; ori el nu numai că nu moare, dar deşi resimte psihic această apăsare, o poate foarte bine depăşi. Sau omenirea, asaltată de mai multe zgomote şi sunete decât a fost ea în toată existenţa ei pe acest pământ, s-ar dezintegra, şi deşi există mai multe boli organice ca oricând, totuşi sensibilitatea organică ţine mai mult de buna funcţionare a sufletului decât de orice condiţii biochimice. Liberul arbitru al duhului uman este mult mai puternic decât restrânsa lui sensibilitate. E aceeaşi diferenţă dintre puterea gândului, care are ca limită Absolutul (nu poate gândi “totul”, pentru că atunci când ajunge la epifanie, gândirea se suspendă) sau Nimicul (nu poate gândi “nimicul”) şi puterea unui anume simţ, care e extrem de limitat.
Sufletul “ascultă” de Glasul Creatorului său, adică de conştiinţă. Dacă o respectă şi n-o bruiază intenţionat cu gânduri şi fapte contrare, aude perfect glasul ei şi, ca urmare, ascultă de glasul revelaţiei hristice, adică de Biserică. Auzirea conştiinţei este pur duhovnicească, nu ţine de trup, ţine de vieţuirea morală şi de smerenie, în egală măsură.
Prima treaptă a auzului sufletesc, intern, cuprinde muzica (muzica este o realitate audibilă ontologic), dialogul interior, lectura şi rugăciunea.
Tronul puterii cuvântătoare este în piept, lângă inimă, iar locul unde se propagă este în cutia craniană. Ca la instrumente: locul unde se formează, se creează sunetul e într-un loc, iar cutia de rezonanţă este de obicei alt loc, legat cumva de primul sau înglobându-l. Spunem că suntem în armonie cu noi înşine atunci când cele două – inima şi mintea – sunt în consonanţă.
În limbajul de azi, se spune că oamenii sunt “liber-cugetători” sau “cerebrali” atunci când toată lucrarea cuvântătoare se face exclusiv din laboratorul de gânduri (mintea), fără a lua seama, sau negând total (reducând la tăcere) glasul conştiinţei sau al inimii. Glasul inimii nu înseamnă nicidecum acea siropoasă emotivitate iraţională extrem de periculoasă; dimpotrivă, înseamnă o rezonanţă perfect inteligentă, empatică duhovniceşte.
În studiul muzicii, se ţine seama şi de locul fizic unde se produce sunetul (pe instrument sau în organism pentru emisia vocală) dar mai ales la mediul mai larg unde reverberează, se desfăşoară, creşte, viază această rezonanţă între punctele care afectează direct sunetul (punct de emisie, mod de propagare, mod de recepţie, etc.) În toate aceste consideraţii şi factori locul decisiv îl are aţintirea sufletului – obiectul, subiectul şi modul ei: Această atenţie a sufletului către ceva sau cineva anume poate face minunat sau insuportabil tot sunetul lumii lăuntrice sau dinafară.

NN: Autorul anonim este la al treilea articol pe Ziaristi Online, după ce ne-a mai transmis două contribuţii, despre #Colectiv:

Ce s-a întâmplat la #Colectiv. Opinia unui rocker nebun după Hristos