Doamna Zoe Rădulescu, fiica legendarului luptător anticomunist Gogu Puiu, ne-a relatat o istorie stupefiantă din “Republica Mazăre”, acum rebotezată cu numele variantei-nechezol “Republica Mazăre-Făgădău” . O reproducem integral:
Doamna Zoe Radulescu
Pentru mai buna înțelegere a celor ce voi relata, voi face o scurta prezentare a familiei mele. Fac parte dintr-o familie de deținuți politic, ai carei membri au fost întemnițații in închisorile comuniste de la bunic la nepot. Eu sunt deținut politic prin naștere. M-am născut in închisoare si am stat acolo, alături de mama mea, pana la un an si patru luni. Ceilalți, au făcut ani lungi si grei de detenție, (unii), iar alții au murit in trenul fantoma.
Mort pentru patrie
Tatăl meu a fost Gogu Puiu, unul dintre conducătorii Rezistentei Armate Anticomuniste din Dobrogea, care a înțeles sa sacrifice totul: familia si chiar propria-i viata, dar nu si-a trădat idealurile pentru care s-a angajat in lupta. Pentru el era mult mai important sa demonstreze comuniștilor ca poporul roman nu accepta bolsevizarea tării, ateizarea si pierderea proprietații. Credea in valorile fundamentale ale acestui popor, pe care dorea sa fie perpetuate mai departe.
Știa ca va muri si era pregătit pentru aceasta. In ziua in care localitatea si apoi casa in care se afla a fost înconjurata de trupele de securitate, când a înțeles ca va putea fi prins, a tras cuiul grenadei pe care o păstra pentru el, si s-a culcat cu pieptul pe ea. A plecat cu demnitate, asa cum a trăit, fără sa facă nici un fel de concesii, nici fata de viata lui.
Mama l-a urmat pe tata după ieşirea din închisoare
Eu am crescut alături de mama si de sora lui. Mama mea a murit la scurta vreme dupa ce a ieșit din închisoare. Cu o astfel de origine, nu esta greu sa intuiți cum am supraviețuit si ce am îndurat. Dar sunt mândra de descendenta mea.
Situația noastră nu s-a schimbat nici dupa 1990. Dimpotrivă. Inainte eram paria. Dupa 1990 eram tot paria in fond, numai ca ceilalți, care nu erau ca noi, se prefăceau si se prefac si acum ca admira eroismul luptătorilor noștri.
“Bandiţii” anticomunişti nu primesc nimic deşi au Dosarul Nr. 1
Fiind unica moștenitoare a familiei, am moștenit o suprafața de 19 ha de pământ, care, pentru ca eram neam de “bandiți”, se afla in administrarea I.A.S. M. Kogălniceanu. Am parcurs toate etapele prevăzute de lege, iar in 1998 am cerut sa mi se dea pământul fizic ( pana atunci am fost locator la S.C. Ceres M. Kogălniceanu ). Am avut Dosarul nr.1 depus la Prefectura Constanta. Dupa ce mi-au cerut o suma impresionanta de hârtii, m-au trimis la S.C. Ceres sa-mi repartizeze si sa identifice suprafața de teren ce mi se cuvenea. Si, pentru ca la vremea aceea exista o hotarâre a Direcției Agricole ca celor care nu mai locuiesc in zona, sa le fie repartizate suprafețe cat mai departe de vatra satului. Trebuie avut in vedere ca atunci, S.C.Ceres, ca toate fostele IAS-uri lucrau f. bine si pe profit. Directorul SC Ceres mi-a repartizat un teren care se afla acum pe teritoriul Constantei. Dupa ce OCAOTA (OCPI de azi),a făcut măsurătorile si a întocmit schița cadastrala, primăria M. Kogălniceanu a completat procesele-verbale trecând doar nr. de identificare al solelor. Si, in loc sa treacă, asa cum indicase SC Ceres, sola A510 si sola A 498, a trecut doar A 510 si fără sa consemneze si vecinătățile. Si firesc, pasul următor a fost acela de a chema in judecată primăria. Se intampla in 2000.
Proprietatea – vândută fraudulos
In 2002 ma aflam in situația de a câștiga procesul la Curtea de Apel Constanta, drept pentru care, am depus cerere la Prefectura Constanta sa-mi elibereze titlurile de proprietate. Primesc un răspuns cel puțin ciudat: ca nu mi se pot elibera titlurile de proprietate “pentru ca terenul este in litigiu”. In litigiu cu mine. Răspunsul acesta era semnat de secretarul general al prefecturii, dl. Claudiu Palas.
Si, dupa acest răspuns, pe data de 16 mai 2002 au fost împroprietărite cinci persoane, care au vândut terenul a doua zi, 17 mai lui Gh. si Elenei Alexa.
Teren pe malul lacului Siutghiol, atribuit ilegal unor morţi
Stupefiant, din cele cinci persoane care fuseseră împroprietărite, trei decedasera in 1994, 1996 si 2000!Şi a inceput calvarul. Am deschis un prim proces de nulitate a titlurilor de proprietate, in dosarul 63/212/2003. Iar pe parcursul procesului am aflat următoarele: moștenitorii celor decedați au găsit-o pe mama lui Alexa si au împuternicit-o sa le obțină titlurile de proprietate si apoi sa vândă fiului ei. Titlurile de proprietate emise pe numele celor decedați nu aveau înscrise pe ele si numele moștenitorilor acestora, iar dupa vânzare s-a intabulat direct cumpărătorul, Alexa Gh si Elena, ceea ce făcea aproape imposibila continuarea procesului, pentru ca ne judecam cu persoane decedate, deci fără calitate procesuala. Doamna avocat insa a cerut informații de la Camera Notarilor Publici si asa am aflat cine sunt moștenitorii pe care i-am chemat in judecată. Când instanța a cerut actele de succesiune, am aflat ca vânzătorii terenului nu aveau terenul in massa succesorala, dar dna notar Mariana Iosif a legalizat vânzarea unor terenuri pe care vânzătorii nu le aveau. Asa a devenit familia Alexa proprietara unui teren pe malul lacului Siutghiol (unde, de altfel, in zona se afla si luxoasa rezidenta a lui Radu Mazare, construita, de asemenea, pe un teren preluat ilegal – Vezi FOTO Aici).
Calvarul proceselor continuă
Dar, încurcăturile nu se termina aici. Când credeam ca suntem pe finalul procesului de constatarea nulității titlurilor de proprietate, unul dintre avocații pârtii adverse vine cu doua titluri de proprietate emise pe numele meu, de existența cărora nu aveam habar. Nu numai ca nu semnasem de primire dar nici nu fusesem chemată sa semnez procesele-verbale de punere in posesie. Asa am aflat si secretul pentru care in procesul-verbal de punere in posesie in loc de doua sole A 510 si A 498 a fost consemnata doar una: A 510. Pentru a emite titlurile de a căror existența nu știam au mai numerotat o sola cu același indicativ, cu toate ca se știe ca nici măcar in același județ nu pot fi identificate doua sole cu același indicativ, nu in aceeași unitate agricolă. Din cauza ca procesele-verbale de punere in posesie au fost completate doar cu indicativul unei singure sole A510 ; ar fi fost mai greu sa inventeze doua perechi de sole cu indicative identice, in cadrul aceleiași unități agricole. Titlurile emise pe numele meu, erau datate 3 ianuarie 2006. Tot in timpul procesului. Am deschis al treilea proces, de constatarea nulității absolute a acestor titluri. Au fost anulate si acestea si am inceput al treilea dosar, de constatare a nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare dintre moștenitorii care nu erau proprietarii terenului si fa milia Alexa. Pe parcursul acestui proces au fost deschise nu mai puțin de 15 revizuiri ale procesor castgate, cele de constatare a nulității absolute a titlurilor de proprietate si doua , plângeri penale finalizate cu NUP iar revizuirile câștigate de mine.
Făgădău nu e fătălău
Marcela Enache – Secretara-face-tot din Primaria Constanta
Câștig si procesul de constatare a nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare cu finalizare la ICCJ.
Pe 30 Iunie 2015 am depus documentele pentru emiterea titlurilor de proprietate pe numele meu, in baza unei hotărâri judecătorești definitive si irevocabile, atât la Primăria cat si la Prefectura Constanta. Pana in septembrie nu am primit decât un răspuns de la Prefectura in care mi se transmitea un text de lege ce cuprindea pașii care trebuie sa fie urmați in acest proces. In septembrie am făcut o revenire la biroul juridic de la primărie, fără răspuns. Am cerut si am primit o audiența la primarul interimar al Constantei, dl. Decebal Fagadau , care s-a arătat foarte interesat de ceea ce-i spuneam, lăsând sa se înțeleagă faptul ca nu a avut cunoștința de cererea mea. Ba mai mult decât atât, a apostrofat-o pe secretara primăriei, dna Marcela Enache (foto), care este pe aceasta funcție din1993 (!), ca nerespectarea unei hotărâri judecătorești este penală pentru dumnealui. Pe parcursul procesului, primăria a expropriat o suprafața de aproape 4000 m pătrați, pentru a construi o traversare subterana. Contravaloarea acelei suprafețe este blocată la CEC pana la definitivarea procesului: banii vor reveni celui care va avea soluția definitiva si irevocabila. Am cerut si banii; nu mi s-au dat . Am mai făcut o revenire, degeaba. Au ținut o ședinta de consiliu local in care au luat in discuție cererea mea, ședinta la care am fost impreuna cu dna avocat care m-a reprezentat. Ne-au ținut la usa, pe motiv ca nu au știut ca suntem acolo. Ne-au explicat ca nu pot completa procese-verbale de punere in posesie pentru ca nu-si dau seama unde este terenul, ca nu știu unde am eu dreptul, ca expertul extrajudiciar nu a întocmit o schița a terenului pentru a putea dumnealor sa identifice terenul. Dar au fost tot timpul parte in proces si ar fi putut sa ceara tot ce doreau. I-am cerut dnei Marcela Enache, secretara primăriei din 1993, sa încerce sa pună in legalitate ilegalitatea pe care a făcut-o in 2002. A rămas ca ne vor raspunde in scris. Nimic. Intr-un tarziu, dna avocat a reușit sa vorbească la telefon cu primarul interimar, dl Decebal Fagadau, care i-a spus ca primăria a cerut un punct de vedere prefecturii si ne vor anunța. A mai trecut o luna. Nimic. Când am cerut deblocarea banilor, răspunsul a fost “cele doua cereri sunt legate ombilical” si nu le pot trata separat. Din 22 octombrie am angajat un executor judecătoresc, care a făcut o noua revenire, de data aceasta la Prefectura. Nici un răspuns nici de aici.
“Binomul” Radu Mazăre – Decebal Făgădau în atenţia DNA
Am constatat ca in Primăria Constanta s-a schimbat doar numele primarului: Mazăre cu Fagadau. In rest totul este cum era: te privesc direct in ochi si te mint cu nerușinare, sau, si mai grav iti spun ca nu lor trebuie sa te adresezi ci altei primarii. Daca ceri răspuns scris, promit ca-l vor da dar nu se sinchisesc. In concluzie , dl. Fagadau se crede un stăpân atotputernic, plin de dispreț fata de cetățeanul din fata lui, iar punerea in aplicare a legii este ceva ce nu-si găsește locul in preocupările dumnealui. Mi-a fost teama de justiție, dar am avut parte de o judecată dreapta si corecta. Pe mine m-a ajutat tenacitatea si încrederea ca am dreptate.
Daca primarul Constantei si prefecții care au fost din 2000 încoace nu ar fi dat aviz de legalitate tuturor ilegalităților comise de oameni ca Alexa sau notari ca Mariana Iosif nu ar fi putut face nimic. Autoritățile insa s-au comportat ca stapâni absoluti si s-au crezut stăpânii celor care i-au ales, necrezand nici un moment ca de fapt sunt in slujba lor.
Zoe Radulescu
Titlurile şi intertitlurile aparţin redacţiei Ziaristi Online, care a transmis acest material şi Direcţiei Naţionale Anticorupţie (DNA)
Foto sus cu cei doi mafioţi: MasaPresei.Ro
Despre Gogu Puiu şi rezistenţa armată anticomunistă din Dobrogea citiţi:
Radio România: Comunismul cu faţă inumană. Mărturii. DOBROGEA: Gogu Puiu
Buciumul: GOGU PUIU – Partizanul care nu a căzut în mâinile Securităţii. Rezistenţa armată din Dobrogea
Haiducii Aromâni: Gogu Puiu şi Haiducii Dobrogei – istoria neştiută a rezistenţei anticomuniste dintre Dunăre şi Marea Neagră
EROI AI REZISTENTEI ANTICOMUNISTE: Grupul Legionar “HAIDUCII DOBROGEI”. Rezistenta armatã anticomunistã a legionarilor macedoneni din Muntii Babadagului
Carte PDF via Scribd: Nicolae Ciolacu – Haiducii Dobrogei. Rezistenţa armată în Munţii Babadagului, Dobrogea
Interviu cu Doamna Zoe Rădulescu:
Jurnalul Naţional: Născută in inchisoare
de Ilarion Tiu
O categorie aparte a victimelor comunismului o reprezintă copiii veniţi pe lume in inchisori, a căror unică vină era că aveau părinţi care se opuneau regimului. Deoarece era fiica unuia dintre liderii “rezistenţei din Dobrogea”, doamna Zoe Rădulescu s-a născut in detenţie. Mama sa a fost arestată de Securitate după decesul tatălui, pe care il ştie doar din poveştile rudelor.
O categorie aparte a victimelor comunismului este cea a copiilor născuţi in inchisori, a căror unică vină era că aveau părinţi care se opuneau regimului. Deoarece era fiica unuia dintre liderii “rezistenţei din Dobrogea”, doamna Zoe Rădulescu s-a născut in detenţie, mama sa fiind arestată de Securitate după decesul tatălui, pe care il ştie doar din poveştile rudelor.
Descendentă a unei comunităţi de aromăni veniţi din Grecia in perioada interbelică, doamna Rădulescu vorbeşte azi cu măndrie despre familia sa. Tatăl, Gogu Puiu, a fost legionar, “după cum erau mulţi aromăni” – precizează domnia sa – , apoi soldat in garda personală a lui Ion Antonescu, iar după al doilea război mondial a luptat in rezistenţa anticomunistă, fiind probabil şi agent al serviciilor secrete franceze şi americane.
- Jurnalul Naţional: Astăzi ştim că majoritatea “rezistenţei anticomuniste in Dobrogea” era de etnie aromănă, ca şi tatăl dumneavoastră. Ce ştiţi despre originile familiei?
Zoe Rădulescu: Membrii familiei şi din partea tatălui, şi din partea mamei erau oameni avuţi, din părţile nordice ale Greciei de astăzi. Işi spuneau celnici, care erau un soi de prinţi. Bine, noi eram la vremea aceea un popor seminomad, in măsura in care incă transhumam şi ne plimbam intre munte şi şes cu oile – aveau mii de oi. Erau foarte bogaţi, aveau munţi, Tribunalul actual din Salonic este casa străbunicilor mei şi asta cred că spune totul.
- Cănd s-au mutat in Romănia şi de ce au lăsat toate aceste bogăţii acolo?
In 1927 au venit, pe cănd tata avea 8 ani. A plecat aproape intreaga comunitate, rămănănd acolo foarte puţini. Au venit in Romănia dintr-un profund sentiment patriotic, deoarece nu suportau să fie grecizaţi. Au lăsat aproape totul in urmă – case, pămănt, mobile. Venind cu vaporul, se puteau lua foarte puţine: bani, bijuterii…
- Unde s-au stabilit după ce au ajuns in Romănia?
In Cadrilater. Au primit zece hectare de familie, după aceea ei şi-au mai cumpărat teren, şi-au construit din nou case. După cedarea Cadrilaterului Bulgariei in 1940 s-au stabilit in comuna Kogălniceanu, din judeţul Constanţa.
- Cum a fost tinereţea tatălui dvs.?
A făcut şcoala primară in Cadrilater, apoi a plecat in armată. Acolo a fost in garda personală a lui Antonescu, ca militar, probabil, altfel nu imi explic cum. In 1942, după rebeliunea legionară, la indicaţia bunicului a plecat din ţară.
- De ce? Fusese condamnat de regimul Antonescu după rebeliunea legionară din ianuarie 1941?
Intr-adevăr, era legionar. Macedonenii (aromănii) in proporţie de 99% au fost legionari. Insă nu avea nici o condamnare de ispăşit. Nu este cunoscută perioada respectivă in nici un fel de opis, pentru că el era militar in termen. A plecat clandestin, a stat un an in Bulgaria. Aici se intălneşte cu familia Crăcea, la care stă o perioadă. Apoi pleacă, in 1943 era in Italia. Il găsim apoi in Germania, pe cănd grupul de legionari ieşea din lagărul de la Buchenwald (după 23 august 1944 – n.n.).
Vremuri tulburi
- Cum a ajuns tatăl dvs. in rezistenţa anticomunistă?
Căt timp a stat in Occident a fost recrutat de serviciile secrete franceze printr-un anume Blaundelle şi probabil instruit in tabere speciale. A venit in Romănia cu misiune. Spre exemplu, la inceputul anului 1948, tata se intălneşte cu un bun prieten, Zahu Pană, căruia ii spune că in noaptea de 14 spre 15 mai 1948 va avea loc un mare val de arestări (operaţiune a Securităţii contra membrilor Mişcării Legionare – n.n.) şi acela va fi semnul că trebuie să inceapă insurecţia armată. Acest lucru inseamnă că tata venise pregătit pentru un anumit gen de luptă… El a plecat in nordul Dobrogei, unde erau deja organizaţi aromănii de fraţii Fudulea. A fost această perioadă de emulaţie, cănd toată lumea credea că intr-adevăr ei ii vor invinge pe comunişti.
- Cum s-au cunoscut părinţii dumneavoastră? Se putea intemeia o familie in acele vremuri tulburi in care tatăl era “cap de listă” in evidenţele de urmărire ale Securităţii?
Părinţii mei, Gogu şi Olimpia Puiu, se ştiau din copilărie, din Cadrilater. Locuiau in acelaşi sat şi la origine era cam aceeaşi familie, dar cred că erau veri de gradul 4-5, deja trecuseră de gradul rudeniei. Mama a inţeles că trebuie să plece cu el, a plecat cu el, a rămas insărcinată… Tata a vrut neapărat să se cunune. Dar la Cobadin (jud. Constanţa), tata a incălcat pentru prima dată legile făcute de el şi mai ales aceea de a nu sta mai mult de două nopţi maximum intr-un loc. Şi a stat trei nopţi şi a fost fatal. Voia neapărat ca la cununia lui religioasă să participe sora lui. Şi pentru că nu mai venea, s-a dus in Kogălniceanu să vadă ce se intămplă. Acolo a văzut că nu mai era nimeni acasă, toată familia fusese ridicată. S-a intors in aceeaşi noapte – l-a adus cu căruţa un frate al mamei, care a fost arestat imediat a doua zi. S-a aflat că e la Cobadin şi a fost inconjurat intăi satul, apoi casa in care se afla. Era prin iulie 1949. Au tras securiştii, a tras şi tata, creănd sentimentul că sunt mai mulţi, deoarece trăgea din toate colţurile casei. Mama spunea că ultima vorbă pe care a auzit-o a fost: “Să ai grijă de copil şi dacă va fi băiat, să-l botezi Hristu, şi dacă va fi fată, s-o botezi Zoe”. Hristu ca pe tatăl lui, Zoe ca pe o soră a lui care murise in Cadrilater. Apoi a sărit pe geam cu un pistol automat şi unul normal, cu două cartuşiere şi cu o grenadă pe care o purta tot timpul la el pentru a nu ajunge pe măna Securităţii. A tras pănă la ultimul foc. Se spune că a fost rănit la picior şi atunci a desfăcut grenada şi s-a culcat cu pieptul pe ea…
- Mama dvs. era implicată in vreo activitate politică?
Nu. Ei nu au implicat niciodată femeile. Erau doamnele caselor, care vedeau de gospodărie, de copii. Condamnarea mamei este una absolut absurdă intr-o societate normală. Ea a fost condamnată la trei ani pentu omisiune de denunţ, că nu şi-a denunţat soţul. Şi la incă doi ani pentru legături subversive cu elemente legionare. Mama a fost dusă căteva zile intr-o inchisoare de femei, unde foarte multe erau legionare. Era Maria Antonescu, era Lilica Codreanu. De fapt nici Lilica Codreanu habar nu avea ce era cu Mişcarea legionară. Şi in opinia anchetatorilor, aici a avut mama legături cu elemente subversive legionare, pentru care i-au mai dat doi ani de muncă silnică.
- Procesul unde s-a judecat?
Dumnezeu ştie! Pentru că la vremea aceea procesele se judecau noaptea, se condamna, nimeni nu ştia ce s-a intămplat. A fost arestată după moartea tatălui meu şi dusă la Constanţa la Securitate.
Deţinută in faşă
- Era in inchisoare sau in arestul Securităţii?
Nu cred că la inchisoare, cred că tot la Securitate era, pentru că există o adresă cu un răspuns pe care mi l-a dat mie Ministerul de Justiţie (Instanţe Militare), conform căreia mama a fost transportată la 18 noiembrie 1949 de la arestul Securităţii din Constanţa (nu fusese judecată şi condamnată) la Spitalul Militar Constanţa, unde i s-a făcut un control medical. Tot acolo m-a şi adus pe lume… A incercat sora mamei să vină să ne viziteze, reuşind să dea două scutece de lănă. A văzut-o şi pe mama, aşa vreo două minute, căt a permis gardianul care era la uşă. Mătuşi-mea imi spunea: “Nu ştiu ce sugeai. Cănd te-am văzut te alăpta, dar nu ştiu ce sugeai, lapte sau lacrimi. Pentru că lacrimile ii curgeau pe săn ca ploaia”. Nu mi-a spus mătuşa că ar fi schimbat vreo vorbă cu ea, pentru că doar s-a deschis uşa… Nu a fost timp să poată să vorbească. Doar s-au văzut.
Data naşterii dvs. a fost consemnată?
Da. 15 decembrie 1949.
- Ce s-a intâmplat după aceea cu mama dvs.?
Mama a fost luată in ianuarie 1950 şi dusă la Mislea, impreună cu mine. Se pare că pe drum am răcit foarte tare, aveam vreo două-trei săptămăni. Le-a fost teamă să nu mor şi m-au botezat in rit greco-catolic. Au făcut deţinutele o slujbă de botez, era cu ele in celulă o călugăriţă de rit greco-catolic, căci de aceea m-au botezat in rit greco-catolic… Să nu vă imaginaţi că au avut cădelniţă, că m-au dat cu mir, cu tot dichisul… A fost o slujbă să nu mor necreştină şi naşă de botez mi-a fost Spasia Oţel, care fusese secretara lui Blaga.
- A incercat să vă trimită la familie?
La vremea acea nu avea voie, nu i-a spus nimeni: “Dă-ţi copilul la familie”. Dar după ce am implinit un an a inceput teroarea: “Ori dai copilul la orfelinat, ori il trimiţi acasă”. Şi timp de patru luni mama a ţinut piept: “Nu-l dau la orfelinat, trebuie să vină cineva de acasă şi să-l ia”. Şi a tot scris acasă şi se “pierdeau” telegramele pe drum. Pănă la urmă a ajuns o telegramă in măna fratelui cel mai mare al mamei, care a spus: “Merg, o iau şi termin povestea asta”. Dar mai avea ceva de arat, de semănat şi a spus: “Mă duc intr-o săptămănă”.
Cu mama in celulă era o femeie de la Feteşti, care avea vreo şapte copii acasă. Fusese condamnată pentru revoltă impotriva colectivizării şi nu avea decăt un an şi ceva, pe care-l ispăşise in aprilie 1951. Şi atunci a zis: “Olimpia, uite, iţi iau fata şi o duc la Kogălniceanu. Dacă acolo mai este cineva din familia ta – pentru că nici nu ştia dacă mai sunt afară – şi dacă vrea să ia fata, o las, şi-ţi găseşti fata acolo. Dacă nu, cănd ieşi, vii şi-ţi iei fata de la mine. Unde vor mănca cei şapte copii ai mei va mănca şi a ta pănă te vei elibera”.
Şi aşa a făcut – a venit cu mine la Kogălniceanu, m-a adus acolo, şi bineinţeles că unchiul, fratele mamei, m-a luat imediat. Şi după aceea a aflat bunica, mama tatălui, că am fost adusă – povesteau unchiul şi mătuşa mea că la 5 dimineaţa bunica era pe scări la ei (stăteau foarte departe unii de alţii, in acelaşi sat, insă satul este foarte mare) şi mai pleca la 10:00, după ce mă culcam. Zi de zi, că era arşiţă, că era ploaie, că era ger, că era viscol, ea era acolo. Şi după un an, unchiul meu a decis să mă dea bunicii din partea tatălui, pentru că ii era milă – “nu putem să chinuim o femeie bătrănă”.
Inchisoarea-creşă
- Ce vi s-a povestit despre perioada petrecută la Mislea?
Că eram un copil drăguţ, aşa cum sunt toţi copiii. Că eu şi ceilalţi copii care eram acolo le inveseleam pur şi simplu… Se pare că eu eram cea mai mare. Erau vreo 20 şi ceva in toată inchisoarea. Nu există inscrişi. Erau născuţi in inchisoare, la Mislea sau prin celelalte inchisori pe unde fuseseră mamele lor. Au luat femeile insărcinate şi au născut acolo. De exemplu, am aflat acum la o intălnire a foştilor deţinuţi politici că există o doamnă la Brăila, Maria Balş, care a născut un băiat in inchisoare, ea n-a avut forţa mamei sau eu ştiu ce alte contexte au fost, a dat băiatul la orfelinat, il caută şi astăzi şi nu l-a găsit.
Noi, copiii, stăteam toată ziua intr-un spaţiu in care erau ţarcuri. Imi spunea femeia aceasta de la Feteşti: “Dragă, de la un an şi pănă la un an şi patru luni pănă ai plecat, tu ai fost scoasă de la porţie, ţie nu ţi s-a mai dat de măncare”. Ca s-o oblige pe mama să accepte să mă dea la orfelinat. Femeile erau scoase la un atelier, impleteau coşuri, făceau lucruri de mănă… Şi cănd veneau seara, aveau grijă să mă hrănească intăi pe mine şi dacă mai rămănea ceva şi pentru ele, bine…
- Aveau voie mamele să iasă din celule să vină la copiii lor?
Nu. Erau nişte femei gardian care se ingrijeau de copii. Credeţi că ne dădeau prea multă atenţie, nu! Asta povestea răzănd femeia din Feteşti: “Erai un copil atăt de descurcăreţ, că tu păndeai, şi cănd nu te vedea nimeni, săreai din ţarcul tău şi te duceai la ceilalţi, le luai măncarea şi veneai la tine şi măncai”. Ne transformau in nişte animale, era o luptă pentru supravieţuire. Oribil! Să vezi nişte copii care-şi fură unul altuia măncarea, pentru că trebuie să supravieţuiască…
“Duşmanii poporului”
- Cu mama dvs. ce s-a intămplat?
Mama s-a intors in 1954, fiind eliberată la termen. Insă ştiu foarte puţine despre ea, pentru că a murit la scurt timp. A murit stupid – nu ştiu dacă n-a fost vreo contribuţie ocultă la moartea ei, pentru că mi-e greu să cred că poţi muri dintr-o operaţie de amigdală. A făcut o operaţie de amigdale la inceputul lui iunie 1956, a venit de la spital, era bine… Insă in a opta zi de la operaţie a făcut o hemoragie extrem de puternică, nu erau mijloace de transport. Asta se intămpla dimineaţa, ea a ajuns la spital pe la trei după-amiază. A pierdut foarte mult sănge, i-au făcut o transfuzie din grupa zero, insă n-a primit săngele, a făcut blocaj renal şi in trei zile a murit. Eu am rămas in grija bunicii din partea tatălui şi a mătuşii (sora tatălui), care nu avea copii.
A venit timpul să faceţi şcoală, aţi avut probleme pentru că eraţi fiică de “duşman al poporului”?
N-am avut probleme, pentru că eu am fost prima generaţie care se ducea la liceu in 1964, după amnistie. Dar… aveam medie de premiul I, nu luam premiul I. N-am fost făcută pionier. Am suferit ca un căine, astea erau timpurile, te simţeai marginalizat. N-am fost făcută UTC-istă. Eram marginalizată absolut tot timpul din colectivitate. Ceea ce pentru un copil este infiorător de greu.
Probleme serioase din cauza “originii” am avut doar cu catedra (am făcut Facultatea de Filologie). Nu reuşeam să mă incadrez decât suplinitor şi era foarte greu. Imi amintesc că in 1978 am avut o ieşire ingrozitoare la Inspectoratul Constanţa şi am spus că de ce trebuie să dau socoteală pentru ceea ce a făcut tatăl meu inainte de a mă naşte şi că mă voi adresa ministerului. Asta a fost la 11:00 dimineaţa, iar la 14:00 dădeau telefon la şcoală in Kogălniceanu să mă duc să-mi iau catedra. Deci aveau o altă catedră. M-au titularizat. Insă m-am simţit intotdeauna urmărită, un coleg chiar mi-a mărturisit odată că a venit cineva să intrebe de mine şi să am grijă ce fac.
Misiune din Occident
După sfărşitul celui de-al doilea război mondial, Gogu Puiu se afla in Italia, alăguri de grupul de legionari aromăni organizaţi in jurul lui Constantin Papanace. Puiu nu adoptă poziţia noncombatantă a lui Papanace, plecănd in 1945 spre Romănia pentru a activa impotriva guvernului Groza. La Belgrad este arestat insă de poliţia sărbă, care in imprejurări neelucidate il predă serviciilor secrete franceze. Pănă in 1947 este instruit in tabere speciale pentru misiuni de rezistenţă anticomunistă. Intrat in ţară se predă la Oradea, solicitănd să se intălnească cu Vasile Luca şi cu Ana Pauker, cărora avea să le comunice mesaje de la serviciile speciale occidentale. Ii este mijlocit contactul doar cu Ana Pauker, insă misiunea lui eşuează, deoarece este condamnat la un an de inchisoare pentru trecere frauduloasă de frontieră. După eliberare intră in “rezistenţa din Dobrogea”, in “grupul Fudulea”. Menţine contacte cu centrul de comandă al rezistenţei legionare, iar in 1948 se deplasează la Bucureşti, unde are o intălnire cu Gheorghe Manu. Supravieţuitorii “grupului” său au comunicat familiei că, inainte să fie identificat, Gogu Puiu se pregătea să plece in Făgăraş. Insă fiind incercuit de trupele de Securitate s-a sinucis, pentru a nu ajunge in măinile regimului.
Raportul Tismăneanu, praf în ochi
După 1990, doamna Zoe Rădulescu a luat parte la organizarea mai multor conferinţe şi manifestări dedicate rezistenţei anticomuniste. Insă pentru un om cu “trecutul” dumneaei nu a fost loc in “comisiile de condamnare a comunismului”, cu toate că se consideră printre membrii de drept: “PNŢ-ul a făcut o adresă la cele două comisii – şi cea de la Guvern, şi cea de la Preşedinţie – prin care m-a propus să fiu membră, ne spune doamna Rădulescu. N-au dat doi bani… Eu nu aveam ce căuta acolo pentru ei! PNŢ-ul a făcut cerere şi pentru căţiva deţinuţi politici să fie incluşi in aceste comisii.
N-au fost băgaţi in seamă. Raportul Tismăneanu este praf in ochi, pentru ca preşedintele ţării să spună: «Eu sunt cel care a condamnat comunismul». E adevărat, măcar s-a pronunţat cuvăntul condamnare, insă feed-back-ul este departe de a se realiza. Şi aici este o şmecherie. Un raport de 600 şi ceva de pagini este greu de citit. Trebuie să fii istoric, să ai răbdare să citeşti… Am citit raportul, aşa in diagonală, şi am văzut că tata este pomenit de vreo trei ori. Ceea ce demonstrează că el este făcut pe bucăţele, de oameni diferiţi, nu au avut nici minima decenţă a unui intelectual care se respectă şi atunci cănd scoate o carte o verifică. Măcar acele capitole să fie asamblate corect, să nu se vadă că sunt lipite aiurea: mai scriem o dată despre asta, o lăsăm. Nu se poate… Un istoric care se respectă şi vrea să facă o lucrare de referinţă nu poate lucra aşa…”.
