Orice om care scrie ajunge într-o zi (bună sau rea) să simtă nevoia de a aduna textele pe care le-a răspîndit ici şi colo între coperţile unei cărţi. E nu numai un mod de a-şi rîndui astfel producţia, ci şi o încercare – iluzorie, desigur – de a înşela timpul.

Am scris o serie de articole şi cronici de-a lungul „deceniului Băsescu” – şi sînt gata să recunosc că nu am acordat nici o simpatie, nici o indulgenţă marinarului din dealul Cotrocenilor. Ca spectator angajat – pentru a folosi expresia lui Raymond Aron – nu aveam vreun motiv să gîndesc şi să scriu altfel sau altceva. În aceeaşi stare de spirit am scris în acea perioadă şi despre grupul aşa-zişilor intelectuali prezidenţiali.

Acum un an, cînd se termina mandatul lui Traian Băsescu, am pus cap la cap aceste texte, aşezînd înaintea lor cîteva rînduri în care spuneam eventualului cititor că ele constituie nu atît o cronică a preşedinţiei lui, ci mai degrabă consemnarea furiilor şi dezgusturilor mele din acea perioadă.

Multă vreme, căutarea unui editor n-a dus la nimic. Nu eram refuzat, dar – mult mai subtil şi totodată mai laş – nu mi se răspundea. Cunosc bine procedeul. N-a fost inventat în România, dar i s-au descoperit repede avantajele şi, imediat după redobîndirea unei libertăţi de exprimare de care nu oricine trebuia să se bucure, s-a procedat la importarea lui.

Abia pe 22 septembrie, scriindu-i directorului Editurii Cartier de la Chişinău, am primit un răspuns a cărui promptitudine m-a uimit. Îmi promitea că va citi manuscrisul şi că-mi va comunica verdictul. După doar trei zile primeam un nou mesaj: „Am văzut manuscrisul. Îl apreciez. (Aţi avut admiraţia mea şi până la 1989).” S-au stabilit condiţiile editării şi am semnat contractul.

După aceea, lucrurile au mers foarte repede. Pe 26 octombrie, macheta era făcută, iar redactorul-şef al editurii, dl Emanuel Galaicu-Păun, îmi scria: „A fost o încântare să vă citesc!” Totul părea să fie făcut pentru ca volumul să poată fi prezentat la Tîrgul de carte Gaudeamus. De comun acord cu editura, i se alesese titlul Un preşedinte împotriva României. Cînd, pe 11 noiembrie, dl Erizanu mi-a scris pentru a mă anunţa că primise cartea de la tipografie, i-am răspuns: „Mi se pare firesc să vă adresez mulţumirile mele. Vă felicit pentru felul în care aţi lucrat.” Urmarea n-a mai avut de ce să-mi producă vreun entuziasm.

Miercuri, la nici o oră după deschiderea Tîrgului Gaudeamus, un redactor de la TVR, ştiind de apariţia cărţii, s-a dus s-o cumpere la standul Editurii Cartier. Nevăzînd-o nicăieri, a cerut un exemplar. După o mică ezitare, i s-a înmînat unul extras de sub tejghea. În aceeaşi zi, un alt cumpărător, după ce şi-a primit cartea scoasă tot de la ascunzătoare, a întrebat cînd va putea fi găsită în librării. I s-a răspuns că asta nu se va întîmpla niciodată. Lucrurile deveneau interesante.

Joi, situaţia a rămas neschimbată. Cartea mea intrase de-a binelea în clandestinitate. I-am scris dlui Galaicu-Păun, întrebîndu-l de ce sînt condamnat la un astfel de regim, dar nu mi-a răspuns. În nici o lună, de la „A fost o încântare să vă citesc!” am trecut la statutul de persona non grata.

Vineri, la fel. Dar, totuşi, au apărut unele precizări. Cînd o cumpărătoare a întrebat de ce cartea e ascunsă, i s-a răspuns că e o decizie a editurii. Puţin mai tîrziu, la o întrebare similară, un domn aflat acolo şi-a arătat furia faţă de mine: „Cum îşi permite să se lege de cei mai mari intelectuali ai ţării?” Şi a adăugat: „Publicarea acestei cărţi a fost o greşeală.” Nimic nu putea fi mai semnificativ.

Scriu aceste rînduri vineri după-masă. La standul Editurii Cartier cartea mea e tot sub obroc si, fără îndoială, acolo va muri înainte să se fi născut cu adevărat. Nu-mi rămîne decît să mă întreb ce s-a întîmplat. Nu pot să cred că amabilitatea dlor Erizanu şi Galaicu-Păun n-a fost decît o mascaradă în spatele căreia se pregătea omorîrea cărţii pe care le-o propusesem spre editare. Nu cred că o ciudată perversitate îi face să ţină ascunsă o carte la care au lucrat şi despre care mi-au arătat că au o părere bună.

Cred, mai degrabă, că în ultimul moment li s-a spus că au greşit, că au tipărit o carte ticăloasă care nu merită să existe. Fără nici o intenţie de a dramatiza, pot să afirm că volumul Un preşedinte împotriva României, publicat la Editura Cartier în noiembrie 2015, face în momentul de faţă obiectul unei cenzuri. Nu ştiu cine a hotărît-o, dar pot să bănuiesc. Şi, în orice caz, ştiu de ce s-a luat această hotărîre, pe care n-o pot califica decît drept mizerabilă.

Nu-mi place să renunţ, să mă dau bătut. Această carte – chiar dacă îi va enerva pe unii, sau tocmai pentru că îi va enerva – o să trăiască. Voi cere Editurii Cartier anularea contractului care ne leagă pentru o perioadă de cinci ani, chiar dacă această cerere va trebui să treacă prin justiţie. Apoi, voi căuta un editor mai puţin susceptibil de a se lăsa intimidat. Nu e o ambiţie de autor. E o chestiune de principiu: aspiraţia legitimă de a-mi vedea respectat dreptul la opinie.