Mai acum cîteva decenii, pe vremea defunctului regim politic, într-un context mai complicat, mi s-a întîmplat să vizitez o persoană care locuia undeva prin centrul capitalei, la nu mai ştiu care etaj al unui bloc vechi, de dinainte de război. Gazda, doamna respectivă, de fapt o tovarăşă, m-a întrebat dacă putem conversa în limba rusă şi cum eu m-am derobat de la o atare ipoteză, am vorbit în franceză. Ştia şi limba română, pe care a utilizat-o cînd s-a adresat servitoarei din casă cu apelativul Tovarăşa Maria, dîndu-i indicaţii, într-o română corectă, ce fel de cafea şi cum să ne servească. Era o ilegalistă, în conducerea ţării într-un rang nu doar secund ci chiar terţ sau chiar mai jos, fusese în Spania ca participantă la războiul civil şi mai apoi refugiată în Rusia sovietică, culturii căreia îi păstra o afecţiune maximă. Am dedus aceasta îndeosebi examinînd biblioteca din casă, nu foarte mare dar structurată temeinic, ediţii complete, fiecare titlu în multe volume, ştiinţific alcătuite, cuprinzînd operele celor mai de seamă clasici ai literaturii ruse. Era evident caracterul impecabil din punct de vedere intelectual al persoanei care selectase acei autori şi acele ediţii. Mai presus de toate regula pare că fusese: nici o carte din altă cultură decît din cea rusă şi doar în limba rusă. Făcînd referiri la activitatea ei în conducerea ţării, se mîndri cu faptul că, imediat după ultimul război mondial, ea a condus evacuarea conacelor boiereşti din ţară, preluarea lor şi amenajarea în acele spaţii a unor cămine pentru refugiaţii din Coreea şi din Grecia, îndeosebi a copiilor, pe cînd aceste ţări erau măcinate de războaie civile. M-am întrebat îndată în gînd ale cui fuseseră acele moşii luate în stăpînire, ale Brătienilor, ale familiei poetului Ion Pillat, ale lui C. Noica, ale altora ca aceştia? Şi m-am minunat în sinea mea de faptul că dispusese de acele patrimonii în favoarea unei cauze internaţionale, ea o  persoană complet, dar absolut complet străină de fiinţa patriei!

La un anumit timp după aceea, nu mai ştiu exact cînd dar era cu un an, doi înainte de căderea regimului comunist, undeva pe la Casa Scînteii cineva văzînd că mă îndrept spre centrul oraşului m-a rugat să îl iau în automobil şi în drum să fac un mic ocol prin cartierul Primăverii. Avea să ducă acolo şpalturile unei cărţi pe care o publica o personalitate a regimului, ilegalist, profesor universitar, preşedinte al uniunii scriitorilor, ministru cînd al culturii cînd al afacerilor externe, de fapt doar un gazetar comunist, pe scurt: un politruc. Aşteptînd la volanul automobilului meu, studiam stupefiat strada pe care ajunsesem pentru prima şi ultima dată. Mi s-a părut atunci că descifrez titlul acelaşi al ziarului pe care un poştaş conştiincios îl distribuia în cutiile poştale trecînd de la o adresă la alta. În timp ce în ţară se rostogolea grotescă propaganda naţional-comunismului ceauşist, locuitorii acelei străzi citeau imperturbabili Pravda moscovită, organul comunismului sovietic. Mi-am spus: Iată o lume încremenită în timp, izolată ca într-un acvariu, în pură ucronie stalinistă şi am şi botezat în gînd locul respectiv cu numele: bulevardul 1950, pentru că era anul în care credeam că li se opriseră acelora ceasurile. S-a întors apoi pasagerul meu ocazional şi ne-am continuat drumul spre centrul oraşului, părăsind în grabă cartierul privilegiaţilor. Am simţit că era tulburat de vizita pe care o întreprinsese şi mi-a şi explicat de îndată că fusese uimit nu atît de luxul casei, de mobila şi de obiectele de artă care o împodobeau, cît îi rămăsese privirea la o icoană pe sticlă, discordantă flagrant faţă de contextul în care se afla. Sesizîndu-i nedumerirea, amfitrionul simţi nevoia să se disculpe de această stridenţă a locuinţei sale spunînd că icoana rămăsese pe perete de la foştii locatari. Ne-am spus atunci amîndoi că şi acel politruc, atunci cînd ţara pierzînd războiul a fost ocupată, şi el era dintre noii stăpîni care au intrat în casele oamenilor pe uşa din faţă în timp ce adevăraţii proprietari, ieşind pe uşa din spate, cel mai adesea cu cătuşe la mîini, au fost obligaţi să lase totul în urma lor, cearceafuri, perne, plăpumi, tacîmuri, haine, încălţăminte, tablouri şi cărţi, bune pentru uzul noilor locatari.

Sugerez prin aceste două exemple că există în istoria noastră recentă două categorii: cei care aveau de suportat consecinţele ocupaţiei, militare mai întîi şi apoi îndeosebi ideologice, oamenii ţării – pe de o parte, iar pe de altă parte – profitorii noii situaţii de vasalitate a României, străinii. Cînd ne referim la respectivul moment istoric, cel al sfîrşitului ultimului război mondial, spunem de obicei că aceştia din urmă au fost aduşi de tancurile armatei roşii şi că cei mai mulţi dintre ei erau evrei. Aceste afirmaţii sînt, în cel mai bun caz, două exagerări dacă nu chiar două falsificări ale istoriei noastre. E, în fond, un mod de a vorbi în simbol, făcînd astfel o propagandă inversă. Căci termenul de ocupaţie face trimitere la o operaţiune militară, însă aceasta a fost una temporară în timp ce consistentă cu adevărat a fost cea ideologică, extinsă pe durata unor decenii, vie încă şi azi, mult după prăbuşirea regimului politic care a instaurat-o asupra ţării. Pe de altă parte, este adevărat că ocupanţii au fost alogeni, dar nu doar rasial, nu doar sangvinic, sau nu din aceste puncte de vedere erau ei cu adevărat străini. Ci îndeosebi pentru că, din intenţie sau numai din prostie, au umilit poporul acestei ţări, făcînd totul pentru retardarea noastră, pedepsindu-ne, iar acţiunea lor continuă şi azi şi nu sînt şanse să ne eliberăm vreodată de sub această ocupaţie asupra spiritului naţional, a ethosului. Stăm perpetuu, definitiv sub observaţia comisarilor, străini şi veşnic pedepsitori. Spun străini şi nu înţeleg neapărat să mă refer doar la străinii propriu-zişi pentru că şi un român neaoş, fie doar din ignoranţă fie dintr-o distorsiune a caracterului său, poate face mult rău celor de un neam cu el, fiind asimilat perfect alogenilor în fapt. El se înstrăinează de ai lui şi, dacă nu devine cu totul un alogen, accede totuşi fie şi doar la rangul de servitor al acelora.

Această adversitate funciară, dintre autohtoni şi alogeni, ţine de logica perversă a istoriei, a ceea ce produce mecanica socială a discriminării pozitive, existentă în mod natural şi nu doar ca produs al unei corectitudini politice. Infiltraţi sau născuţi şi crescuţi într-un anumit corp etnic, străinii sînt prin chiar aceasta favorizaţi de destin. Fiind altceva decît cei mulţi, ai ţării, ei dezvoltă nu doar nu sentiment de alteritate ci şi unul de superioritate, convingerea că ei nu sînt ca turma ci sînt o elită, nişte aleşi, ai lui Dumnezeu sau doar ai destinului, şi că merită în consecinţă un tratament special. Mai mult chiar, posedînd o conştiinţă a faptului că sînt minoritari, expuşi într-o mare mulţime de altceva, ei dezvoltă capacităţi specifice de apărare şi de atac în spaţiul social în care trăiesc. Vor spune despre ei înşişi că sînt inteligenţi, dar acea inteligenţă este mai degrabă o hiperdezvoltată capacitate de adaptare, doar un rezultat al unei selecţii naturale, aşa cum unui handicapat în lipsa unui organ senzitiv i se dezvoltă altul compensator, precum de exemplu la un orb auzul. Devin astfel elita ţării, revoluţionarii care o vor salva, deţinători unici ai adevărului. Aşa au fost comuniştii, şi nu doar cei care erau evrei sau unguri sau bulgari sau ţigani sau ruteni, ci toţi comuniştii, inclusiv cei din rîndul ţăranilor români, aceştia, pe cît de mult deveneau comunişti, tot pe atît se dovedeau a fi străini de interesele neamului. Şi, dimpotrivă, au fost evrei care s-au ilustrat în stalinismul românesc grobian şi s-au recuperat ulterior, devenind o podoabă, o bogăţie a acestei ţări. (…) Poţi fi de alt neam şi cu toate acestea, păstrîndu-ţi specificitatea, să fii integrat, ca o nuanţă în plus, în spaţiul spiritual al ţării în care locuieşti, şi eşti cu adevărat străin dacă te poziţionezi în adversitate cu cei mulţi, pretinzînd nu să te schimbi tu ci să-i obligi pe ei să se schimbe, să se adecveze ei standardelor tale.

Deşi acestora trei şi altora ca ei le-am recunoscut prestanţa de anvergură naţională, nu lîngă ei m-am format, ci prin frecventarea unor personalităţi şi a operelor acestora precum Lucian Blaga, C. Noica, Petre Ţuţea şi Dumitru Stăniloae. Aceştia sînt ai mei, în ei îmi recunosc eu sufletul neamului, datina, ethosul. Văzînd în ei miezul de foc al românismului contemporan, am oroare de străinătatea endogenă, de cea parazitară care înăbuşă mintea celor mulţi. (…) Spuneam ceva mai la începutul textului că pe vremea ceauşismului ultim, undeva în Bucureşti, în cartierul privilegiaţilor stătea în adormire o întreagă lume alogenă şi dependentă de Moscova, cititoare fidelă a ziarului Pravda. Naţionalismul comunist, cu toată demagogia lui patriotardă, ajuns la conducerea ţării nu a distrus acea lume ci doar a împins-o ceva mai în spate, într-o penumbră a istoriei. Îşi recunoştea şi îşi conserva astfel descendenţa genetică, legătura ombilicală. Cînd în decembrie 1989 s-a dat un semnal de la Moscova, staliniştii aceia din cartierul Primăverii au ieşit la lumină şi au acaparat direct ţara, nu doar indirect ca pînă atunci, ci direct ca în vremurile lor cele mai bune, de imediat de după al doilea război mondial. A fost ocazia ca să îşi desăvîrşească opera începută în anii stalinismului. În aceasta constă originalitatea ieşirii ţării noastre din comunism, traseul acestei ieşiri a presupus un recul, un ocol amplu prin trecutul nostru, obligaţia recuperării stalinismului autohton.