Dimitrie Gusti – 13 februarie 1880, Iași – 30 octombrie 1955, București

Anul 2015 a fost anul memorial Dimitrie Gusti. Au trecut 60 de ani de la trecerea sa la cele veșnice. Am întâmpinat acest an cu inițiativa lansării proiectului editoria al unei Enciclopedii pe fascicule a Școlii sociologice de la București, din care am și editat prima fasciculă în colaborare cu dr. Ioan C. Popa, care, sub semnul aceleiași idei a reluat cercetările memoriale ale cercetărilor efectuate de echipele gustiene în Basarabia, Bucovina și Transnistria. Publică prin mijlocirea revistei online Sociologia Azi, o parte a studiului semnat de mine în cadrul capitolului introductiv la selecția de texte a primei fascicule a Enciclopediei, oferind și un

CUVÂNT LĂMURITOR

asupra editării unei Enciclopedii pe fascicule a

Școlii sociologice de la București

Ideea editării unei Enciclopedii a Școlii sociologice de la București este parte din concepția și programul Academiei Române inițiate de Academicianul Tudorel Postolache în cadrul proiectului „Noii Enciclopedii a României”. Proiectul a adunat energii semnficative ale Institutelor Academiei Române, dar, cum se întâmplă de regulă, după primul elan a urmat un relativ recul, o diminuare a entuziasmului inițial. Fiind unul dintre susținătorii entuziaști ai proiectului și ideii Academicianului Tudorel Postolache am căutat căi noi de susținere și de lucru pentru biruința unui program așa de însemnat, de valoare strategică, aș spune, pentru statul român la acest ceas al istoriei poporului român. Între căile găsite, două ni s-au părut realiste: proiectul unor enciclopedii „regionale” înlăuntrul Noii Enciclopedii a României, precum este și această Enciclopedie a Școlii sociologice de la București, și finalizarea unei proiectate Hărți sociale a României, ca parte a unei enciclopedii virtuale, ea însăși ilustrativă pentru concepția inițiatorului Noii Enciclopedii a României (referitoare, între altele, și la valorificarea cuceririlor epocii post-Gutenberg). Despre această a doua ramificație a proiectului am scris și am vorbit în mai multe locuri și ocazii și nu voi insista aici.

Proiectul unei Enciclopedii a Școlii sociologice de la București, ca dicționar enciclopedic de idei sociologice (în concepția Aacdemicianului Tudorel Postolache, Noua Enciclopedie a României, va cuprinde și ceea ce în Marea Enciclopedie Britanică este dicționarul marilor idei, opere și personalități ale culturii), face parte din programul Institutului de Sociologie al Academiei Române, înscris în Planul studiilor sale sub titlul generic „100 de ani de gândire sociologică românească”. Acesta este programul prin care Institutul de sociologie va întâmpina anul 2018 când va fi aniversat centenarul Marii Uniri, adică momentul de împlinire istorică a unei neîntrerupte linii de gândire și de voință a neamului românesc din teritoriile autohtoniei sale pe durata celor două milenii de existență. Dată fiind complexitatea proiectului și puținătatea forțelor într-o Românie răvășită de tensiuni obscure, de care nici mediul academic nu s-a putut feri, am ales o cale care îmbină exigența completitudinii și a duratei lungi cu realismul agendei de lucru a unui Institut cu forțe reduse. Această cale este a unei Enciclopedii pe fascicule lăsate în sarcina celor care consimt să participe la proiect, dinlăuntrul Institutului și din afara lui. Proiectul este parte a inițiativei Academicianului Tudorel Postolache, dar realizarea lui ar urma să fie operă de contribuție a întregii comunități sociologice românești.

Fiecare fasciculă va fi dedicată uneia sau mai multor ramificații ale sistemului de gândire și de acțiune al fiecăruia dintre membrii acestei prestigioase Școli de anvergură europeană. Am început cu Dimitrie Gusti și din opera sa am ales cea mai semnificativă linie de gândire teoretică și anume linia de promovare a „științei și pedagogiei națiunii”, mai precis, a acelui corpus al operei sale care stă sub titulatura generică a sociologiei națiunii și relațiilor internaționale. Fascicula, ca atare, cuprinde două părți: o parte de comentarii realizate, în cazul de față de către Dr. Ilie Bădescu și Dr. Ioan C. Popa și partea a doua, o selecție de texte din gândirea marelui sociolog acoperitoare pentru domeniul explicitat în cadrul fasciculei: „sociologia națiunii și a relațiilor internaționale”. Partea care a revenit unuia dintre noi a mai fost editată de I. Bădescu în anul 1995 sub titlul „Sociologia națiunii și a războiului”. Volumul actual a fost întregit cu texte noi de către Dr. Ioan C Popa care a adăugat și propriul său comentariu la textele întregitoare.

La elaborarea proiectului după același model binomial, adică îmbinarea unei părți de analize recente cu o parte în care sunt cuprinse textele comentate, s-au anunțat contributori care vor asigura continuitatea unui program așa de ambițios dar și atât de urgent. Orice întârziere în această lucrare este o amară mustrare de conștiință spre cei de azi dinspre memoria eroică și de înaltă valoare europeană a celor de ieri. Spre rușinea sociologilor contemporani, încă lipsesc monografiile marilor sociologi de ieri, membrii ai unei așa de înalte și reputate Școli de sociologie din Europa, precum este și cea care s-a fixat în memoria culturii române ca Școala sociologică de la București. Străduințe în acest sens nu lipsesc, desigur, și ele sunt lăudabile și onorante. Le vom menționa la locul cuvenit în semn de prețuire și de mărturisire a adevărului. Unii au numit această școală cu numele fondatorului ei, D. Gusti. Alții au sugerat drept titulatură numele de Școala de sociologie Gusti-Stahl spre a fixa contribuția celor doi mari exponenți ai Școlii. Toate acestea sunt exprimări ale adevărului. Am ales totuși denumirea utilizată de cei mai mulți și pentru a sublinia existența unei „comunități disciplinare”, cum ar denumi-o Th. Kuhn, constituită în capitala României Mari, București. Acesta este motivul pentru care vor fi incluși în corpusul enciclopediei și marii sociolgi de la Cluj, Iași, Cernăuți, Oradea, Timișoara. Școala sociologică de la București este așezată pe fundația solidă a unei comunități științifice naționale, adică policentrice, și articolele de „dicționar al ideilor” vor consemna aceste aspecte importante ale unei așa de complexe desfășurări de energii cognitive ale intebelicului românesc, acest moment peren al uneia dintre culturile semnficative ale Sud-Estului european.

La susținerea editorială a proiectului beneficiem de receptivitatea generoasă a Editurii Academiei Române, Editurii TipoMoldova și a Editurii Mica Valahie. Mulțumim conducerilor acestor edituri. Autorii fasciculelor pot folosi ofertele oricărei edituri dispuse să mobilizeze un cât de modest suport în acest scop. Sinteza finală va fi propusă spre editare prestigioasei Edituri a Academiei Române sub genericul proiectului „Noua Enciclopedie a României” al cărei inițiator și Director este Academicianul Tudorel Postolache.

Autorii

GUSTI ȘI „SOCIOLOGIA NAŢIUNII”

Ilie Bădescu

1. „Cultura” disoluţiei şi „Sociologia naţiunii”

În 1989 s-a destrămat formațiunea imperială, anacronică şi opresivă, din Europa răsăriteană, întrunită de imperiul sovietic (bolșevic). Ca orice imperiu, şi cel sovietic avea formatul unui sistem dualist, adică era alcătuit prin aglutinarea unei autocrații imperiale cu o internațională, cea comunistă, care a avut ea însăşi un istoric, evoluând de la Internaţionala I-a, comunistă la Internaţionala a III-a, Kominternul. Orice sistem imperial își întemeiază dominația pe două structuri de putere: una de tip autarhic, lăuntrică, și una de tip extrovertit, propagându-se sub forma reţelelor. Cele două structuri compun un sistem aglutinat, simbiotic, care dă unele avantaje sistemului de dominație imperială dar constituie și principala lui vulnerablitate, atestată de facționalismul cronic al oligarhiei imperiului. Lupta celor două facțiuni nu se va încheia niciodată și destinul respectivului sistem de dominație depinde hotărâtor de deznodământul acestui război al facțiunilor. Acest specific face dificilă dispariția moștenirii imperiului, fiindcă structurile internaționaliste, în rețea, nu pot fi lichidate. Ele pot să dispară doar prin autodisoluţie, adică prin abandonarea lor de către aderenţi. De regulă, după dispariţia centrului autarhic al vechiului imperiu, reţeaua își caută un alt trunchi de care se va lega intrând într-un ciclu simbiotic nou, care va nutri bătăliile pentru postumitatea fostului imperiu și, evident, pentru noile strategii de dominație mondială.

După dizolvarea centrului autarhic al imperiului (care nutrise autarhia sistemului de dominație comunistă), Europa a intrat într-un ciclu de interregn, o eră de tulburări şi de confruntări când lucrurile clare devin din nou obscure. Un asemenea lucru clar fusese, în perioada interbelică, „problema naţiunii”. Dar câte bătălii nu s-au dat până s-a ajuns la o asemenea limpezime în chestiunea naţională?! Una dintre bătăliile câştigate în cadrul acestui mare război a fost aceea legată de constituirea „sociologiei naţiunii”, mai cuprinzător spus, a „științei și pedagogiei națiunii”, victorie datorată aportului creator al lui D Gusti și Școlii sociologice fondată de el. Performanţa aceasta se leagă, așadar, de numele lui D. Gusti, inovator de paradigmă, întemeietor de şcoală sociologică şi creator al unui sistem de sociologie recunoscut de întreaga comunitate ştiinţifică mondială. Problema naţiunii este „de o mare însemnătate teoretică şi de o covârşitoare importanţă practică”, sublinia D. Gusti, încă în 1933. „Iată o problemă pentru a cărei rezolvare a curs mai mult sânge decât cerneală; ea a fost discutată şi disputată mai mult pe câmpurile de luptă şi la masa verde a diplomaţilor decât de oamenii de ştiinţă; ştiinţa socială, în afară de puţine excepţii, nu s-a ocupat cu ea în mod serios, lăsând-o pe seama oratorilor de întrunire publică şi a foiletoniştilor” (cf. D. Gusti, Opere, vol. IV, Ed. Academiei, 1970, p. 9). Tratatele de sociologie, mai remarcă Gusti, „abia dacă ating problema, în treacăt”, la fel dicţionarele. Bătălia a fost lungă şi în anul 1919 „s-a dat sentinţa definitivă, credea marele sociolog, în uriaşul proces istoric dintre stat şi naţiune” (ibidem, p. 10). D. Gusti nutrea iluzia că sentinţa a fost definitivă. În realitate, sfârşitul războiului al II-lea mondial aruncă „statul” din nou împotriva „naţiunii”, „procesul istoric” ce părea închis odată cu Pacea de la Versailles, este brutal redeschis. Roosevelt aprobă planul Morgenthau, Churchill îşi dă acordul ca sistemul imperialist ruso-sovietic să-şi extindă dominaţia asupra naţiunilor Europei centrale, astfel că ideea naţională este din nou alungată din Europa de Răsărit, iar cei ce croiseră sistemul de înţelegere şi explicare a lumii pe temeiul ei, trădaţi fiind „de democraţiile occidentale”, au fost aruncaţi în puşcăriile comuniste ori marginalizați și grabnic eliminați din orice formă de viață publică, din comunitatea lor, ca și cum n-ar fi existat niciodată..

În România, şcolile, operele şi personalităţile care contribuiseră la înălţarea „noului spirit european”, au fost desfiinţate, interzise, asasinate. Începea lunga serie a etnocidului cultural în care au pierit şi membrii şcolii sociologice de la Bucureşti, fie prin moarte civilă (ca în cazul lui Gusti), fie prin exterminare lentă sau brutală în puşcării, ca în cazurile lui Mircea Vulcănescu[1] şi Anton Golopenţia.

Şcoala sociologică de la Bucureşti, observa H. H. Stahl într-un interviu pe care mi l-a acordat în 1989, dar care n-a putut fi publicat nici până în ziua de azi, „n-a pierit de moarte bună, ci asasinată”.

Primul lucru interzis a fost atunci „sociologia naţiunii”, dimpreună cu toate curentele dezvoltate în jurul ideii naţionale.

Noua paradigmă gustiană a sociologiei naţiunii („ştiinţa şi pedagogia naţiunii”) a rămas „îngropată” până după căderea comunismului.

Chestiunea este de o noutate şi o importanţă ştiinţifică şi practică excepţională şi ea redevine actuală într-o vreme ca cea de azi.

„Individualismul, relativismul, cosmopolitismul, propagat de sofiştii veniţi din toate părţile lumii nu întâmpină, în lumea românească, nici un accent de revoltă, nici o încercare de construire a «comunităţii româneşti ideale»….Democraţia demagogică îşi desăvârşeşte opera: şi în literatură şi în filosofie, individualismul, scepticismul, materialismul ateu, socialismul, cosmopolitismul, umanitarismul, infectează societatea de sus în jos, deslănţuind toate pasiunile sociale, pregătind prăbuşirea” (T. Brăileanu, „Teoria comunităţii omeneşti”, Cugetarea – Georgescu Delafras, Buc., 1941). Aceste cuvinte rostite de Brăileanu acum 50 de ani au o anume recurenţă.

Într-un atare context am socotit mai mult decât utilă „convocarea” marilor dispăruţi şi a sistemelor de gândire sociologică pe care ei le-au izvodit. Între acestea, la loc de strălucitoare vedere, se află şi sistemul sociologic al lui D. Gusti, al cărui nucleu este tocmai sociologia naţiunii.

Bătălia cea mare care se dă astăzi, în tot Răsăritul, este aceea pentru „guvernanţa” „fundamentelor vii ale existenţei”, adică pentru administrarea sau „gestionarea culturilor” şi deci a vieţii sufleteşti a popoarelor. O lume concretă se întemeiază pe o „comunitate ideală” ale cărei principii se străduiesc teologii, „filosofii” şi „savanţii” să le întărească. Cei ce controlează „definirea” fundamentelor existenţei, controlează „comunitatea ideală” a unei societăți, a unei lumi istorice şi geografice bine delimitată.

Energiile disoluţiei au „ajuns să invadeze toate instituţiile statului, dar în literatură, în arte, în biserică, în familie, individualismul şi materialismul pun stăpânire pe toate conştiinţele, luptele de partid se înteţesc, democraţia demagogică macină toată puterea de rezistenţă a comunităţii româneşti” (ibidem, p. 31). Europenismul naţional și spiritual (cultural), cu aparatul său de învățături, de ştiinţe, sisteme filosofice şi ideologice, va trebui să oprească dezastrul. Toţi cei ce sunt credincioşi şi loiali faţă de Europa eternă a popoarelor creștine, zidite pe Sf Scriptură, adică pe spiritualitatea iudeo-creştină (pe temelia căreea este restaurată şi marea tradiţie greco-romană), pe sinoadele ecumenice din primul mileniu, pe Magna Charta de la 1215, dar și pe documentele Păcii de la Westphalia a căror culminație o găsim la Verssailes și Trianon, vor trebui să se organizeze în temeiul unei „asemenea spiritualităţi”.

Acest curent se revendică de la zestrea de teorii, paradigme, sisteme politice, şcoli ştiinţifice, curente culturale etc., pe care s-a zidit Europa modernă a naţiunilor. Din examinarea acestei moşteniri am ales „Sociologia naţiunii şi a relaţiilor internaţionale”, prin care D. Gusti se dovedeşte făuritor de paradigmă sociologică în context european, spre a o restitui celor pentru care a fost creată: lumii gânditoare româneşti.

Sperând că nu-i departe nici clipa în care curentul organic al omenirii va relua iniţiativa istoriei, sub credinţa în „noul viitor”, vom trece la examinarea articulaţiilor noului sistem de înţelegere şi explicaţie a comu­nităţii omeneşti inaugurat de D. Gusti prin „Ştiinţa şi pedagogia naţiunii”.

2. De la „psihologia popoarelor” la „știința şi pedagogia naţiunii”

Ca să ne dăm seama de valoarea novatoare a paradigmei gustiene în sociologie, prin ceea ce el a denumit „știința și pedagogia națiunii”, trebuie s-o raportăm, pe urmele lui însuşi, la principalele sisteme explicative utilizate, în epocă, pentru studiul unităţilor sociale numite „naţiuni”.

„Pentru a face o deosebire precisă între felul în care concepem noi ştiinţa naţiunii, ne previne D. Gusti, şi felul în care e concepută în străinătate, e suficient să înfăţişăm un scurt istoric al metodelor întrebuinţate până acum” (cf. „Sociologia militans”, Fundaţia Regelui Mihai I, Bucureşti, 1945, p. 187). Prima metodă, aprecia Gusti constă în a studia popoarele prin „trăsături generale”. Cei ce utilizează această metodă cred că pot înfăţişă caracterul sau sufletul unui popor prin câteva asemenea trăsături generale, cam în acelaşi mod în care poţi caracteriza o persoană. Aceşti autori se simt îndreptăţiţi „să atribuie de la ei o psihologie specifică fiecărei naţiuni, exprimată în câteva afirmaţii vagi şi cu neputinţă de controlat” (ibidem). Gusti consideră că felul acesta de a proceda s-ar putea numi „impresionism şi diletantism ştiinţific”. În această categorie se încadrează toate acele scrieri de ..psihologia popoarelor”, în genul acelora ale unor Lazarus şi Steinthal în Germania ori în genul celor ieşite de sub pana unui număr considerabil de autori în Franţa, Anglia, iar de la începutul secolului al XIX-lea, şi în România (chiar de ar fi să menţionăm doar obscura lucrare a lui D. Drăghicescu, „Din psihologia poporului român”, care apare la 1906, şi asupra căreia vom reveni mai încolo).

Celebre în epocă, sub acest unghi de abordare a „psihologiei popoare­lor”, erau lucrările unui Fouillée, („Schiţă a unei psihologii a popoarelor europene”), sau ale unui Boutmy („Essai d’une psychologie politique du peuple anglais en XlX-e siècle” sau „Eléments d’une psychologie politique du peuple américaine”), ale lui André Siegfried, „La psychologie du peuple française”, Albert Rivand, „La psychologie du peuple allemand”, Paul Hazard, „La psychologie du peuple italien”, Jaque Ancel, „La psychologie des peuples balkanique” etc.

Curios este că D. Gusti nu menţionează lucrarea lui D. Drăghicscu, „Din psihologia poporului român”, deşi atunci când îşi publica el studiul, în 1937, cartea lui Drăghicescu apăruse deja de două decenii. Este posibil să o fi ocolit dintr-un gest de delicateţe faţă de un coleg român, care nu merita să fie invocat cu acea parte a operei sale pe care apoi ar fi trebuit s-o aşeze în seria mare de opere definitorii pentru curentul diletantismului ştiinţific european. De altminteri scrierea lui Drăghicescu a fost ignorată în România, printr-un consens tacit, aproape unanim, al specialiştilor în domeniu.

Să reţinem aşadar sentinţa pe care o punea Gusti acestor abordări, încă în deceniul patru, deci acum 50 de ani (pentru a ne da seama de anacronismul gestului actual): „Defectul acestor lucrări, preciza sociologul român, este că generalizează fără temeiu trăsături care nu se potrivesc poporului întreg, dar mai ales că fac o seamă de caracterizări lipsite de orice dovezi…” (ibidem). Pentru a înţelege despre ce este vorba şi a sesiza importanţa decisivă a reorientării provocată de paradigma gustiană a „ştiinţei naţiunii”, să zăbovim ilustrativ asupra lucrării, de acum peste 90 de ani, a lui Dăghicescu. O facem și pentru că sociologul durkheimist a avut intuiția unui demers ce merită totuși examinat cu atenție. Ideea metodologică pare destul de interesantă, modul utilizării metodei este profund discutabil. De aceea ni se pare importantă o revenire asupra metodei pentru a evidenția partea ei provocatoare, dar și marea eroare a demersului, adică a utilizării metodei și a pune în dreaptă lumină valoarea incontestabilă a demersului gustian vis-a-vis de aceiași chestiune: a edifica o știință a națiunii.

Care este configuraţia metodei mai sus pomenite în scrierea lui Drăghicescu? Ea se cuprinde în doi pași, în două „momente” ale unui demers izvorât totuşi din orgoliul de a caracteriza un popor, pe toată lungimea istoriei sale și în toată raza lui spațială, printr-o sumă de trăsături generice și deci generale, ca și cum popoarele ar fi un soi de unități monotone expuse fie expansiunii autogenerative fie contracției degenerative. Primul pas (moment) în aplicarea metodei constă în demersul de căutare a acelor aspecte analitic-istorice care adeveresc acele trăsături pe care Drăghicescu le consideră definitorii pentru fondul etnic (al românilor, în cazul lucrării sale). Autorul atribuie acestor trăsături, decupate oarecum arbitrar, semnificația unor elemente de fond ale „sufletului etnic”. Al doilea pas în aplicarea metodei constă în determinarea influenţelor istorice care sunt socotite hotărâtoare în direcția conservării şi dezvoltării fondului (primar), ori, pur şi simplu în direcția inducerii unor efecte corozive, de degradare a fondului etnic (deci a fundamentelor sufleteşti ale unui popor). Pentru un asemenea demers, întreaga etnoistorie a unui popor se cuprinde în două procese alternative: un proces autogenerativ, de confirmare a acelor trăsături generale, redefinite drept trăsături generice, sau un proces degenerativ, de progresivă debilitare a fondului etnic primar (un fel de incapacitate cumulativă).

Procedând astfel, Drăghicescu localizează, cu primul pas al metodei, fondul etnic al etnogenezei românilor într-un set de trăsături definitorii pentru cele două mari grupări etnice din care s-a „născut” poporul român: dacii şi romanii. Acesta este decretat drept fond sufletesc primar, static, atestabil într-un fel de illud tempus al etno-istoriei, pe care-l dinamizează apoi istoria, prin influențele ei, potențându-l ori debilitându-l. Asupra acestui fond sufletesc au acţionat, apreciază Drăghicescu, influenţele slave, ale populaţiilor migra­toare în genere, apoi cele otomane, greceşti şi, în modernitate, influenţele franceze[2]. Rezultanta compusă din trăsăturile de fond şi din cele aduse de influenţele istoriei poate fi, în viziunea lui Drăghicescu, o valoare pozi­tivă, indicând o „creştere” şi o „împlinire” psihologică a „fondului prim”, sau negativă, indicând o „scădere”, o „degradare” a fondului primar. Concluzia pe care o pune Drăghicescu la analiza lui este că românii, ca popor rezultat din combinarea fondului daco-roman cu influenţe istorice (slave, otomane, greceşti, franceze etc.) reprezintă o „manifestare degradată”, degenerată, a „fondului etnic primar” (daco-roman). În viziunea lui, istoria poporului român, şi deci fenomenologia psihologiei etnice româneşti, reprezintă o progresivă degenerare etnospirituală a „mentalităţii” şi a „caracteru­lui” daco-roman. Ceea ce apare ca „sinteză” înnoitoare în ordinea mani­festărilor spirituale (folclorice etc.) s-ar datora, în viziunea lui Drăghicescu, mai degrabă unor influenţe istorice (ca cele slave) decât încordărilor etnice proprii (de substrat). Prin urmare, norma (criteriul și unitatea) de măsurare a psihologiei unui popor, este, în viziunea sa, înapoi, nu în faţă (în viitor), şi anume în setul de trăsături care alcătuiesc caracterul acelor grupuri etnice din care se compune fondul (substratul) acelui popor (în cazul românilor dacii şi romanii).

Faţă de „măsura” lor primordială, românii, consideră Drăghicescu, se afirmă în istorie ca o manifestare daco-romană depotențată. Drăghicescu nu spune nimic despre cele două expresii ale unei sinteze spirituale de maximă originalitate și unicitate la scara acestui popor și anume una dintre cele mai vii, mai suple limbi neoromanice, limba română și una dintre sintezele de incredibilă putere înlăuntrul experienței creștine și anume ceea ce Mircea Eliade va numi „creștinism cosmic sud-est european”. Asupra celorlalte momente, în care se ilustrează recurența dovezilor de perenitate ale fondului etnospiritual românesc în istorie, Drăghicescu nu face nici o menţiune (vădind el însuşi o dificultate sufletească în privinţa finalizării procesului cognitiv sau creator).

Ne dăm seama, iată, de ce cartea lui Drăghicescu a exercitat o aşa de mare atracţie pentru acei „intelectuali”, care nutresc un dispreţ aşa de stăruitor faţă de poporul român (din motive care ţin de psihologia politică a „elitelor” în istoria modernă a românilor, motive asupra cărora nu este nici momentul şi nici locul potrivit să zăbovim aici). Ne aflăm, iată, în faţa unui paradox. D. Drăghicescu admite, în premisa abordării sale, că popoarele pot fi caracterizate prin acele sinteze de trăsături în care se exprimă „mentalitatea” şi „caracterul” lor. În ciuda propriei sale premise, el conchide că, în cazul românilor, influenţele istorice au fost mai puternice decât fondul propriu, astfel că, într-o atare lumină falsificatoare, putem vorbi cu mare greutate despre o nouă sinteză sufletească; S-ar putea vorbi, în schimb, consideră Drăghicescu, despre o degenerare a unei unităţi sufleteşti de substrat fixată în şi prin sinteza elementelor daco-romane. Prin urmare, ori admitem că poporul român este ceva nou, un întreg care este mai mult decât suma părţilor constitutive (deci o împlinire, o de-săvârşire) şi atunci devine posibilă o ştiinţă a acestei noi unităţi, a acestui lucru nou şi deci diferit relativ de elementele din care a ieşit, ori, dimpotrivă, conchidem că românii sunt expresia unei manifestări degradate a fondului etnografic de elemente dacice şi romane şi atunci trebuie să conchidem pe cale de consecinţă că ştiinţa acestui popor este o imposibilitate căci e lipsită de obiect. Cel mult s-ar putea vorbi despre o istorie a dacilor şi a romanilor orientali la două mii de anii de la ocuparea Daciei de către Traian.

Pentru D. Drăghicescu sinteza numită limba română (care n-ar fi putut să apară dacă românii ar fi o simplă degenerare a dacilor şi a romanilor) rămâne o chestiune obscură şi, tot astfel, „creştinismul românesc” cu termenul lui Simion Mehedinţi, ori „cosmic” cu sintagma lui M. Eliade.

Sinteza limbii române, „creştinismul cosmic”, „mioritismul” (în sensul descoperit nouă de M. Eliade şi de L. Blaga), o sinteză istorică precum „Bizanţul după Bizanţ”, statele creştine voevodale etc., ca să nu ne referim la momentele târzii ale istoriei culturale din spațiul românesc, ni se par a fi îndeajuns de probatoare asupra deficitului regretabil al cărţii lui D. Drăghicescu şi deopotrivă al me­todei „psihologiei popoarelor”.

După cum știm, tentația metodei lui Drăghicescu este persistentă. În asemenea abordări regăsim ideea, chiar dacă uneori discret asumată, că popoarele sunt entități istorice și ca atare unitatea lor de măsură poate fi localizată în alte entități, istorice și ele, încât devenirea poporului este un proces imanent, strict istoric. Prin urmare, toată zestrea spirituală a unui popor se află depozitată în alte entități entoistorice, precum dacii și romanii, în cazul românilor. Ca și cum marile virtuți ale dacilor și romanilor ei înșiși s-ar fi născut prin generație spontanee pentru a fi sufocate apoi de influențe istorice potrivnice în decursul secolelor și al mileniilor. Elementul transistoric, tainic, transcendent din ființa spirituală a oricărui popor este cu totul obliterat. Dumnezeu nu există într-o atare viziune. Este punctul culminant și cu totul trivial al pozitivismului aplicat în știința acelor unități socio-spirituale denumite popoare și națiuni.

Pe de altă parte, demersul acesta de a distinge între substartul spiritual, sufletesc al popoarelor și adstratul influențelor iatorice a primit utilizări strălucitoare în alte abordări, precum cele ale lui L Blaga, V Pârvan, Bogdan Petriceicu Hașdeu, N Iorga, Mircea Vulcănescu, C Noica, D Stăniloae, antropolgi precum E Bernea, Ion Ionică, Traian Herseni, sociologi precum E Sperantia, Tr Brăileanu etc., lingviști precum Alf Lombard, T. Capidan, G Ivănescu, M N Russu etc. Dacă vei admite faptul evident al caracterului transistoric, peren, cvasitainic al puterii spiritului în raport cu potrivnicia istoriei popoarelor nu vei aluneca în nefericita ideopatie a intelectualului dezabuzat care-și fac receptacul pentru angoasele scârbei de sine din compulsive fantasme etnopolitice.

Am stăruit asupra exemplului prilejuit de cartea lui Drăghicescu doar pentru că problema a fost adusă în actualitate, printr-o întreprindere ce vrea să escamoteze critica „psihologiei popoarelor, pe deplin actuală şi validă, a lui D. Gusti şi deopotrivă soluţia propusă de el la criza paradigmatică a acestei direcţii de cercetare.

Aici se află şi justificarea gestului nostru de a edita prin această facsiculă unele dintre studiile pe care Gusti le-a dedicat impunerii unei noi direcţii în „ştiinţa popoarelor” și anume, „științei și pedagogiei națiunii” sau, cu o sintagmă prescurtată, „sociologiei naţiunii”, ca parte constitutivă şi culminativă a „ştiinţei unităţilor sociale”.

Vom părăsi aici referirile la prima direcţie de încadrare a scrierilor consacrate „studiului” popoarelor, evocând cea de-a doua metodă care şi-a făcut inaugurarea în raport cu obiectivul realizării unei ştiinţe a naţiunii. Aceasta, precizează D. Gusti, „se apropie mai mult de ştiinţă şi are mai multe putinţe să ne ducă la adevăr. Este metoda inductivă, care pleacă de la fapte, nu de la impresii şi duce la cercetări migăloase şi prudente, în care se renunţă de bunăvoie la generalizările neîntemeiate” (ibidem). Această metodă, mai adaugă Gusti, a fost practicată de folclorişti, de etnografi şi statiscieni şi chiar de sociologi, cum sunt cei din şcoala monografică franceză a lui Fr. Le Play.

Limita acestei metode derivă din aceea că, observă Gusti, „nici unii nu privesc naţiunea întreagă, fiinţa naţională ca totalitate, ci numai aspecte parţiale, înfăţişări fragmentare” (ibidem). Folclorul, bunăoară, este între cele mai de seamă manifestări ale „sufletului” naţional, totuşi „nesuficient de semnificativă, nu numai pentru o ştiinţă a naţiunii, ci şi pentru o psihologie a poporului” (ibidem). Astăzi, când o parte a intelectualilor occidentali au pretenţia de a clădi din nou o teorie despre „naţiuni”, pe care le „decretează” caduce, căzând astfel, printr-o stranie regresiune sufletească şi epistemologică, în aceleaşi aporii ale vechilor abordări de „psihologia popoarelor”, ne dăm seama de urgenţa actualizării metodei şi teoriei gustiene. Readucerea ei în actualitate este plină de urmări pozitive pentru „sănătatea” unei direcții de cercetare și acțiune.

3. Modelul sociologiei naţiunii

Naţiunile sunt condiţionate, în genul lor de viaţă, de o mulţime de factori, pe care D. Gusti îi înmănunchiază în patru categorii mari: natura sau cadrul cosmic (deci „pământul”) viaţa sau cadrul biologic (deci, rasa şi populaţia), timpul sau cadrul istoric şi sufletul sau cadrul psihologic (etnopsihologic, am putea adăuga noi).

Acest din urmă cadru cuprinde atât viaţa psihică proprie a unei naţiuni (axul „cunoaşterii de sine”) cât şi „ambianţa sufletească a celorlalte naţiuni”, sau cadrul etnomorfologic (axa vecinătăţilor sufleteşti). Nici unul dintre factorii aceştia nu sunt o fatalitate pentru viaţa colectivă a unei naţiuni. Naţiunea opune lumii dinafară o voinţă de afirmare şi o putere de transfor­mare. Acţiunea tranformatoare pe care naţiunea o exercită asupra celor patru cadre (categorii de factori) se numeşte „naţionalizare”. „Peisajul geografic, rasa, trecutul istoric şi sufletul colectiv se naţionalizează treptat, devin instrumente de propăşire şi afirmare ale naţiunii, părţi integrante din ea, şi din această aplicare a voinţei proprii la factorii aceştia de condiţionare iau naştere ca un rezultat al ansamblului de străduinţe manifestările, creaţii originale, cuprinse la un loc în sânul unitar al culturii naţionale” (ibidem, p. 191).

„Manifestările creatoare” ale unei naţiuni pot fi şi ele grupate în patru categorii fundamentale: economice, spirituale, juridice, politice. Primele sunt „constitutive”, iar ultimele două sunt categorii „regulative”.

Paradigma „sociologiei naţiunii” operează şi cu ideea de „linie istorică” a unui neam. „Fiecare neam are o linie a lui de propăşire şi strălucire care face cu putinţă un maximum de manifestare pentru fiecare generaţie şi o continuare a sforţărilor, (respectiv) o îmbogăţire a culturii naţionale, neîncetat, de-a lungul tuturor veacurilor. Cei care nesocotesc această linie, se îndepărtează de istorie şi îşi împing propria lor naţie spre decădere” (ibidem, p. 190).

Ideea că neamurile au o „linie istorică” şi un „prag” de intensitate a sforţărilor creatoare, care se propagă în timp cu fiecare generaţie, reprezintă temeiul conceptului de solidaritate istorică sau transistorică a generaţiilor care se succed în timp. „Morţii se asociază cu cei vii şi uneori poruncile veacurilor trecute se impun cu desăvârşire epocilor actuale” (ibidem). Sociologia naţiunii, în accepţiune gustiană, vorbeşte, iată, despre destinul şi misiunea neamurilor în istorie. „Drumul realizării de sine” al fiecărei naţiuni este de neconceput în afara liniei destinului său şi abaterea de la misiunea lui în’istorie aduce efecte negative.

În fine, D. Gusti, atrage atenţia că niciuna dintre cele patru manifestări nu pot fi ridicate la rangul de scop în fine. Manifestările economice, ca şi cele spirituale, nu sunt „elemente întâmplătoare în viaţa unei naţiuni, ci părţi constitutive, prin care o naţiune se poate păstra şi se poate dezvolta, dar poate să-şi afle degradarea politică sau chiar şi pieirea”. „O viaţă economică cedată străinilor duce la exploatarea nemiloasă a bogăţiilor şi la secătuirea posibilităţii de trai pentru generaţiile viitoare sau cel puţin la apariţia unor activităţi străine de firea şi stadiul de dezvoltare organică a naţiunii respective, ceea ce duce la dezechilibrul interior şi la dezagregarea comunităţii naţionale” (ibidem, p. 192) (s.n. I.B.). Dintre manifestările sociale ale unei naţiuni, cele mai predispuse spre înstrăinare sunt cele economice, urmate de cele politico-juridice, iar în cadrul mani­festărilor culturale, cele ideologice şi ştiinţifice.

Înstrăinarea prin ştiinţă de fiinţa şi misiunea unui neam conduce la pierderea adevărului şi la anihilarea accesului cercetării spre legăturile de corespondenţă şi interdependenţă organică dintre cutare manifestare şi to­talitatea din care face parte şi care-i păstrează înţelesurile. Acestea sunt accesibile savanţilor care înţeleg să fie parte din cultura totală a naţiunilor lor. Postulatul întregului este condiţia minimală a oricărei cercetări. Iar întregul este, aici, unitatea socială cea mai înaltă, de care atârnă toate celelalte unităţi sau subunităţi sociale, adică naţiunea

Primejdia cea mai înaltă pentru viaţa organică a naţiunilor este înstrăinarea statelor. „Statul, care este expresia cea mai înaltă a vieţii politice naţionale, se poate aşeza uneori împotriva realităţii şi atunci apar conflicte dureroase dintre stat şi naţiune. În lupta aceasta, istoria ne arată că totdeauna au ieşit învingătoare naţiunile. Numai ele sunt eterne, formele de stat apar şi dispar după nevoile naţiunilor. De aceea, niciodată statele nu trebuie să se împotrivească naţiunilor, ci trebuie să le exprime credincios fiinţa lor, aspiraţiile lor şi linia lor istorică” (ibid., p. 193, s.n. I.B.).

Există aşadar patru primejdii interne şi o primejdie externă pentru integritatea şi organicitatea naţiunilor. Primejdiile interne decurg din înstrăinarea economiei, înstrăinarea ştiinţei şi a ideologiei şi înstrăinarea statului. Primejdia externă se referă la vecinătăţile sufleteşti agresoare, la tendinţa de dominaţie a naţiunilor vecine asupra» unei naţiuni date. Postulatul care dirijează toate manifestările în cadrul naţiunii este acela al integralităţii, al totalităţii. Substanţa acestei totalităţi se referă la „fiinţa naţiunilor”, la „linia lor istorică”, la „porunca trecutului” şi la aspiraţiile unei naţiuni” („chemarea viitorului”).

Oricare ar fi unitatea socială considerată, aceste patru elemente se înfăţişează insului obişnuit şi savantului ca exigenţe ale unui demers organic, ale unei iniţiative care se arată respectuoasă faţă de legea totalităţii, a integrităţii respectivei unităţi. încălcarea acestor exigenţe aduce pe urmele ei pierderea parţială sau totală a posibilităţilor de afirmare, de propagare în timp a vieţii respectivei unităţi sociale.

Cel ce nu respectă porunca epocilor trecute, ca şi chemarea viitorului unei naţiuni (chemare ce răzbate în aspiraţiile ei mai clare ori mai obscure), se înstrăinează de fiinţa acesteia, ori se abate de linia ei istorică, provoacă naţiunii sale de apartenenţă diminuări, declinul posibilităţilor sale actuale şi viitoare, depotenţarea fiinţei acesteia. Primejdiile acestea cresc proporţional cu rangul deţinut de insul sau de categoria respectivă. Coeficientul cel, mai înalt de ameninţare vine de la elitele neorganice şi de la elitele incompetente, neproductive. De aceea, D. Gusti va acorda un loc important în concepţia sa de acţiune socială formării elitelor pe temeiul ştiinţei naţiunii, deci prin cunoaşterea nevoilor reale ale unei naţiuni şi prin organizarea competenţelor.

Un element esenţial în definirea gustiană a naţiuni este „conştiinţa de sine”. D. Gusti apreciază că aceasta poate avea două stări extreme şi apuse. La un pol, conştiinţa de sine îmbracă forma unui puternic sentiment al identităţii. La celălalt pol, conştiinţa de sine este puternic slăbită şi îmbracă forma unui „simţământ de inferioritate”. Axul conştiinţei de sine se află intersectat cu axul dominaţiei. Astfel o naţiune poate trăi „departe de puterea de înrâurire a celorlalte naţiuni” sau, dimpotrivă poate fi strâmtorată sau chiar „întrepătrunsă de naţiuni, care au tendinţe de dominare şi se simt chemate să realizeze o misiune potrivnică naţiunilor conlocuitoare” (p. 191, ..Sociologia militans”, vol I. Fundaţia Regele Mihai I, Buc. 1946). Studiul naţiunii cere să luăm în seamă aceste două dimensiuni şi anume axul „puterii sufleteşti” proprii şi axul „vecinătăţilor sufleteşti”, al naţiunilor care o înconjoară, al „minorităţilor care pot avea tendinţe proprii de realizare, misiuni specifice, potrivnice naţiunii majoritare” (ibidem). Sistemul celor două axe anunţă studiul etnoscopic al unei naţiuni, adică posibilitatea unor evaluări de etnometrie internă şi externă a situaţiei unui popor. În acest model, poziţia unei naţiuni date poate fi caracterizată în sistemul de referinţă al celor patru cadrane obţinute prin intersecţia celor două axe, după cum urmează:

A = „conştiinţa de sine dezvoltată”; B = „sentiment de inferioritate”; C = atitudine de convieţuire paşnică; D = tendinţă de dominare (din partea naţiunilor vecine)

Cadranul I este al naţiunilor norocoase, cu o puternică personalitate istorică; Cadranul II este al naţiunilor cu „vecinătăţi sufleteşti pozitive”, dar cu simţământ de inferioritate, (ele au şansa să evolueze spre cazul I.); Cadranul III este al naţiunilor cu un simţământ puternic, o conştiinţă de sine puternică dar cu vecinătăţi agresive. Cadranul IV este cel mai nefericit, al naţiunilor „blestemate de soartă” (cu vecinătăţi agresoare şi cu o slăbită conştiinţă de sine. Românii au oscilat în epoca modernă, cel puțin, între situaţiile descrise de cadranul III şi IV.

4. Sociologia ca ştiinţă a problemelor fundamentale ale naţiunii

Sistemul nou de sociologie propus de D. Gusti ne cere să respectăm postulatul totalităţii organice al unei unităţi sociale (cum ar fi naţiunea) şi, în acest scop, să ţinem seama de totalitatea cadrelor ei de existenţă (cosmic, biologic, istoric, psihologic) şi de toate manifestările sale (economice, spiri­tuale, politice şi juridice).

Cercetările trebuie să ia în considerare unităţile sociale, schimbările suferite de acestea, adică procesele sociale şi „începuturile de dezvoltare pe care le putem surprinde în realitatea prezentă”, adică tendinţele sociale. În fine, în al doilea rând, cercetarea ar putea să vizeze: monografii de sate, monografii de oraşe, monografii de întreprinderi, de judeţe, monografii de regiuni etnice şi, în sfârşit, ca un rezultat final, „monografia sau ştiinţa naţiunii întregi”. În vederile lui Gusti, „sociologia satelor” trebuie să preceadă „sociologia oraşelor”.

Sociologia naţiunii este extrem de sensibilă la ceea ce Gusti a numit problemele sociale fundamentale ale unei naţiuni.

Acestea se pot manifesta la scara unor unităţi sociale (satul, familia, regiunea), pot îmbrăca forma unui proces social (cum a fost de pildă, schimbarea suferită de România prin introducerea noii constituţii, ori cum ar fi războiul sau reforma), dar pot îmbrăca şi forma unor fenomene de scară regională sau mondială, cum ar fi „chestiunea Dunării”, „chestiunea agrară”, sau, la scara omenirii, problema organizării păcii şi a instrumentelor acesteia: Societatea naţiunilor, Institutul social al naţiunilor etc. Sociologia naţiunii este aşadar, totodată, ştiinţa problemelor fundamentale ale vieţii colective a acestei unităţi sociale de rang suprem.

În final sociologia naţiunii cuprinde şi studiul „dezechilibrelor” şi al ,,dezagregărilor” pe care le pot suferi unităţile sociale ori de câte ori un agent social încalcă, prin manifestările lui, legea totalităţii organice a respectivei unităţi sociale. Între acestea, cel mai grav fenomen care se înfăţişează ştiinţei naţiunii este conflictul dintre stat şi naţiune.

Ştiinţa naţiunii este sensibilă, în fine, la acele situaţii în care o naţiune este „înconjurată ori chiar întrepătrunsă de naţiuni care au tendinţe de dominare şi se simt chemate să realizeze o misiune potrivnică” respectivei naţiuni. Acelaş gen de primejdii pot decurge din existenţa unei minorităţi care poate avea „misiuni specifice, potrivnice naţiunii majoritare” (cf. ibid. p. 191). Cu aceste două tipuri de conflict am epuizat tabloul cerinţelor la care este chemată sociologia naţiunii, în viziunea lui Gusti. Acestea se referă la:

1. studiul unităţilor sociale, culminând cu cercetarea unităţii sociale integratoare care este naţiunea;
2. studiul proceselor şi tendinţelor sociale (mişcări sociale, reformă, război);
3. studiul conflictelor, al dezechilibrelor şi al dezarticulărilor lăun­trice ale unei naţiuni
4. studiul problemelor fundamentale având ca sistem de referinţă fie o unitate socială, fie un teritoriu sau o unitate geografică ori geopolitică;

La baza conflictelor şi a problemelor se află, în viziunea lui Gusti, cele patru „înstrăinări”: prin ştiinţă, prin activităţi economice, prin activităţi ideologice şi prin stat. La acestea se adaugă acţiunile unor minorităţi cu misiuni străine şi potrivnice naţiunii majoritare, respectiv, vecinătăţile su­fleteşti care hrănesc tendinţele dominatoare asupra unei naţiuni date.

În zona de preocupări empirice ale lui Gusti au stat:

1. satul şi chestiunea (problema) agrară;
2. naţiunea şi problema naţiunii în context european şi în cadrul curentelor care o ating în modul cel mai direct: “socialism, anarhism, cosmopolitism”;
3. dintre manifestările politice ale naţiunii, două au reţinut cu precădere interesul ştiinţific al lui Gusti: partidul şi statul;
4. în rândul proceselor sociale, reforma, războiul şi organizarea păcii au făcut obiectul predilecţiei sale;
5. dintre problemele regionale, chestiunea Dunării a fost socotită de Gusti ca fiind cea mai acută pentru români;
6. în fine, dintre tendinţele dominatoare, cele mai semnificative, asupra cărora s-a oprit sociologia sa au fost tendinţele agresoare ale statului moscovit şi tendinţa revizionistă a statului ungar.

În fine, concluzia cea mai înaltă la care ajunge Gusti este aceea că omul de ştiinţă, oricare ar fi el, trebuie să se pună în slujba naţiunii. Aceasta este menirea şi justificarea lui cea mai înaltă „Ştiinţa naţiunii nu este o utopie, ci un fapt perfect cu putinţă, chiar dacă este un act de mare curaj şi de mare jertfă” (p. 1-97).

Gusti credea că ştiinţa naţiunii ar putea fi realizată într-un interval de 10 ani, socotind că s-ar putea studia câte 53 de sate anual, scop în care ar trebui puse în bugetele judeţelor sumele necesare acestui studiu. În 3-4 ani s-ar putea face studiul oraşelor şi al celorlalte realităţi naţionale. În cei 10 ani s-ar socoti şi perioada necesară prelucrării datelor. Personalul necesar unei atari opere ar putea fi procurat din intelectualii ţării, de toate gradele şi specialităţile, obligaţi la un stagiu de câteva luni în slujba cunoaşterii şi înălţării patriei. Aceasta este esenţa legii serviciului social.

Rezultatul pipăit al cercetărilor ar fi Enciclopedia României. Cadrul care ar strânge energiile acestora în serviciul naţiunii ar fi o fundaţie de tipul „Fundaţiei Culturale Regele Mihai I”.

Ştiinţa naţiunii va da temei politicii naţiunii, adică „ştiinţei mi­jloacelor prin care naţiunea va putea realiza idealul naţional” (p. 198). Între obiectivele de bază ale politicii şi pedagogiei naţiunii se află formarea „elitelor organice”, ca principal mijloc al realizării idealului naţional. Ne putem, desigur, întreba dacă proiectul lui Gusti a fost utopic şi dacă ar mai avea încă validitate. Ţinând seama de perfecţionările metodologice aduse de elevii săi care au inventat mongrafiile regionale şi de „probleme” critice, credem că proiectul nu era utopic şi îşi păstrează neatinsă validitatea încă şi astăzi.

Ilie Bădescu

Sociologia Azi Ro

[1] Pe Mircea Vulcănescu, un adevărat sfânt al închisorilor comuniste, Legea 217 din 2015, prin efectele ei, îl interzice din nou, într-o manieră care amintește celebrele Publicații interzise ale perioadei de predominare a Kominternului în prima fază a comunizării politice a României postbelice, faza regimului bolșevic pur, străin de interesele reale ale poporului român și de imperativele spirituale ale culturii române.

[2] Acesta este scenariul pe care-l urmează unele abordări recente, cu mult mai puțin talent și fără masa de date istorice (care, la Drăghicescu, nu lipsesc ), adică fără de dosarul cercetării, substituit printr-o moară de epitete triviale, o listă de imondicii aruncate cu o furie stranie peste desenul profilului etnic al poporului român.

Foto: Iosif Berman via Regăsirea Frumosului Pierdut

Preluare: Ziaristi Online