Dorin Tudoran: “(…) Pentru ca tacâmul să fie complet, iată-l azi și pe profesorul Giruetă, coautorul decatlonului conversațional Marele șoc – Din finalul unui secol scurt (Editura Enciclopedică, 2004), tunând și fulgerând împotriva fostului său partener de taclale politologice, Ion Iliescu. Profesorul salută cu patos civic posibilitatea ca Ion Iliescu să răspundă, în sfârșit, pentru mineriada din 13-15 iunie 1990:

“Iată că s-a ajuns unde trebuia să se ajungă de mult timp: fostul președinte Ion Iliescu si aghiotantul său devotat, fostul director al SRI, Virgil Măgureanu, se confruntă cu acuzatia de participare si chiar de instigare la crime impotriva umanitătii. Cei care au promovat minciuna, turpitudinea și violenta, cei care au uzurpat puterea in acel tulbure si insangerat sfarșit de decembrie al anului 1989, autorii morali si chiar materiali ai sinistrei mineriade din 13-15 iunie 1990, vor fi trași la raspundere.”

În continuare, profesorul reia un articol scris în colaborare — nu cu Ion Iliescu, ci cu istoricul Marius Stan — explicându-ne că textul de acum câteva luni “Ni se pare, autorilor, de o incandescentă actualitate.”

Concluzia textului este lipsită de orice echivoc:

“Ion Iliescu a fost politrucul tern al epocii comuniste, obedient, chiar servil în raport cu potentații epocii. Nu a mișcat în front, rezervele sale, atâtea câte au fost, erau de o eclatantă timiditate. Adică străluceau prin absență. Ion Iliescu este un dinozaur leninist, aparține unei specii de fapt stinse. Au apărut alte voci neo-leniniste, cu alte mituri și alte pasiuni (să ne gândim la “Syriza”, de pildă).

Leninismul lui Ion Iliescu este veșted, vetust, de un incurabil, frapant anacronism. Ca om politic, a făcut nespus de mult rău acestei țări prin obtuzitate, exclusivism și anti-democratism visceral. A eșuat la capitolul învățare politică, a rămas fidel unei formule mentale înghețată, rigidă, complet lipsită de viață. În fond, Ion Iliescu este ultimul stalinist, o relicvă a timpurilor terorii, minciunii și fărădelegii.“

Unde sunt vremurile când Vladimir Tismăneanu afirma despre același Ion Iliescu lucruri și ele de o “incandescentă actualitate”, numai că una de sens opus, lucruri spuse, vorba profesorului, cu o “eclatantă timiditate”:

“Pentru cititorii acestei cărţi, aş vrea să precizez că ideea de la care am plecat este că personalitatea lui Ion Iliescu este o personalitate de extremă importanţă nu numai pentru tranziţie, ci pentru ceea ce a fost în toată perioada, cel puţin din anii ’60 încoace. [] Ideea unei cărţi de convorbiri cu preşedintele Iliescu s-a născut în vara anului 2001. Am purtat atunci o interesantă discuţie la Bucureşti, cu cel care fusese reales preşedinte al României. M-a frapat, cu acel prilej, disponibilitatea sa de a atinge subiecte considerate, mult timp, tabu.[] Această carte ţine să pună în discuţie, fără inhibiţii, dar în limitele discursului conceptual politic, o biografie de excepţie, care s-a intersectat, în câteva rânduri, în chip determinant, cu destinul României în ultimele decenii ale veacului douăzeci. Mai mult, opiniile preşedintelui Iliescu vor marca dinamica vieţii politice româneşti la începutul noului secol.[] ca intelectual public, am fost, în repetate rânduri, un critic al guvernării FSN de după decembrie 1989, inclusiv al unora din acţiunile asociate direct cu preşedintele Iliescu. Pe de altă parte, cred că anii trăiţi în opoziţie (1996-2000) au produs, în cazul domnului Iliescu, schimbări de mentalitate şi comportament politic ce nu pot fi ignorate. Ca politolog, eram curios să văd în ce măsură s-a produs un fenomen de învăţare politică şi, nu mai puţin semnificativ, în ce măsură există reconsiderări legate de unele opţiuni şi decizii politice. Am fost întrebat: ‘Nu te temi că, prin simpla angajare în acest dialog, contribui la legitimarea lui Ion Iliescu?’ Am răspuns cât se poate de simplu: legitimitatea unui lider în democraţie se naşte din alegeri libere, din acceptarea regulilor şi procedurilor jocului democratic, inclusiv a alternanţei la putere[]”

Ce înțeleg eu este că Ion Iliescu chiar nu s-a schimbat cu nimic, în vreme ce alții continuă să se schimbe după cum bate vântul.

În 2004, când îl considera pe Ion Iliescu o “personalitate de extremă importanță nu numai pentru tranziție”, Vladimir Tismăneanu știa despre Ion Iliescu exact lucrurile pe care le știe și astăzi, când salută o eventuală judecare și condamnare a fostului său partener de discuții. De aceea mă întreb cam cum vor suna articolele pe care le va semna peste un deceniu despre cel pe care l-a numit anul trecut – după zece ani de slugărnicie exemplară — un  Henric al V-lea al României.

Singura certitudine pe aceste vremuri “de tranziție” ar putea fi aceea că procurorii (și nu doar ei) pot ajunge la decizii aberante și fără să consulte arhive “de o incandescentă actualitate”, arhivele nesfârșitelor hagialâcuri aiuritoare. (…)”

Integral la Revoluția, “loviluția”, osul de Brătieni și „incadescenta actualitate” by Dorin Tudoran via Ziaristi Online