Mărturisirea Preasfinţitului Ambrozie despre Sfinţii închisorilor şi eroii neamului românesc. O lecţie de demnitate naţională - Ziaristi OnlineZiaristi Online

Mărturisirea Preasfinţitului Ambrozie despre Sfinţii închisorilor şi eroii neamului românesc. O lecţie de demnitate naţională

PS Ambrozie de Giurgiu - Fotografie de Cristina Nichitus Roncea

PS Ambrozie de Giurgiu

Motto Ziaristi Online: “Nu voi accepta niciodată ca cei care au mărturisit, Mircea Vulcănescu, Petre Ţuţea, membrii grupului „Rugul Aprins”, părinţii călugări de la Schitul Darvari, unde am fost stareţ,veniţi de la Schitul românesc Prodromul, bătuţi şi alungaţi prin decretul comunist 410, în 1959, să fie astăzi condamnaţi şi înfieraţi… (…) Este o mare povară să duci neamul pe umerii tăi, cum spunea părintele Justin Pîrvu, şi să ai crucea înainte: Preoţi cu crucea-n frunte/ Căci oastea e creştină. Pe unii îi lasă genunchii… Bine ar fi să nu ne lase mintea, cugetul nostru românesc. Nu se poate construi în ţara voievozilor, a ighemonilor, moschee pentru un popor atît de tolerant, de îngăduitor, atît de primitor de străini.”

Înaltpreasfinţiile Voastre, Înaltpreasfinţite Părinte Meletie, Arhiepiscop al Cernăuţilor şi al Bucovinei de Nord, Înaltpreasfinţite Părinte Arhiepiscop Irinej, Preacuvioase Părinte Stareţ Melchisedec, preacuvioşi părinţi stareţi şi egumeni, preacuvioase maici stareţe, cuvioase măicuţe, preacucerniciile voastre, preacucernici şi cuvioşi părinţi, iubit popor al lui Dumnezeu:

Hristos este în mijlocul nostru!

S-au împlinit unsprezece ani de cînd, în 2004, la împlinirea unei jumătăţi de mileniu de la mutarea la veşnicele lăcaşuri, a Binecredinciosului Voievod Ştefan cel Mare, care S-au adăugat în ceata sfinţilor lui Dumnezeu, obştea Voievodalei Mănăstire a Putnei a trăit unul dintre cele mai înălţătoare momente duhovniceşti. Căci slujind atunci slujba Privegherii, la proclamarea canonizării Sfîntului Voievod, din două zile ale lunii iulie, la ceas de Vecernii, îmi amintesc – de parcă a fost ieri – de tinerii din ligile studenţilor creştini-ortodocşi, ca de altfel toţi tinerii din ţară, care au venit aici, îmbrăcaţi în costume româneşti, tradiţionale, purtînd drapelul românesc, aflîndu-se în procesiune de zile pe la ctitoriile ştefaniene, înălţate în cei peste 47 de ani de vieţuire.

Un paradox: moartea şi sfinţenia

Este greu să vorbim astăzi, în această sfîntă şi de Dumnezeu păzită ctitorie, la Adormirea Maicii Domnului,chiar dacă este Praznicul Împărătesc al Celei care „întru adormirea Sa nu ne lasă pe noi”. Avem aici, deasupra Sfîtului Prestol, o prea-frumoasă icoană al Maicii Domnului, un epitaf al punerii Sale în mormîntul din Ghetsimani, din apropierea Muntelui Măslinilor, unde adeseori Fiul ei obişnuia să se roage în singurătate; acolo unde a plîns cetatea Ierusalimului, rostind profeticele cuvinte: „Ierusalime, Ierusalime care ucizi pe proorocii, şi ucizi cu pietre pe cei trimişi la tine, de cîte ori n-am vrut să adun pe fiii tăi precum cloşca îşi adună puii, dar tu n-ai vrut. Şi vor veni zile cînd duşmanii tăi te vor împrejura şi vor săpa şanţ, şi te vor distruge şi nu va rămîne pe tine piatră pe piatră” (Matei, 23, 37 – 38).Aici, la mormîntul Ei, şi-au aflat întărirea credinţei Apostolii Mîntuitorului, căci aici, deschizîndu-l şi ne-aflînd preacurat trupul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, sfîntul patriarh Iuvenalie al Ierusalimului, a dat mărturie despre ridicarea sa la Ceruri, cu trupul; din aceasta s-au adăpat duhovniceşte toţi ierarhii şi teologhisitorii Ortodoxiei, precum şi toţi binecredincioşii voievozi. Această imagine a Preacuratei Fecioare Maria s-a păstrat în toate bisericile vechi după cum o regăsim, bunăoară, la bisericile din Cipru, la vechile bazilici din Constantinopole, din vechiul Bizanţ, dar le aflăm şi aici, în Ţara aceasta apostolică, numită pe bunădreptate Grădina Maicii Domnului. Aceste icoane sfinte ale Maicii Domnului, făcătoare de minuni, le găsim şi în sfintele noastre mănăstiri şi biserici. De aceea, în mărturisirea de credinţă a Bisericii, după evlavia poporului, s-a numit Teotokos, adică Născătoare de Dumnezeu şi Platytera, adică Cea mai presus decît Cerurile. Ei bine, cînd s-au desfăcut mormîntul de la Ghetsimani n-au mai găsit acolo pe Maica Vieţii, pentru că, aşa cum ne spune Troparul praznicului de astăzi: „Mutatu-te-ai la viaţă fiind Maica Vieţii şi cu rugăciunile Tale izbăveşti din moarte sufletele noastre”. Căci, ne întrebăm, cum oare ar fi putut să fie cuprinsă de moarte şi de stricăciune Ea, Cea întru totul curată şi preasfîntă, Ea, Cea care a fost înălţată la cer de către însuşi Fiul Preaiubit, după cum iarăşi vedem în această prea frumoasă icoană a epitafului Adormirii Maicii Domnului? Este o zi sfîntă, de mare sărbătoare, iubiţi credincioşi şi credincioase şi dreptmăritori creştini.

O sinteză: sfinţenia şi teritoriul

În această ţară binecuvîntată, născută din Sfînta Evanghelie, după cum bine grăia Mihail Eminescu, poetul neamului nostru, nu sînt doar mănăstiri cu icoane făcătoare de minuni ale Maicii Domnului şi ale sfinţilor, care de multe ori plîng pentru păcatele noastre. Aceasta este însăşi ţara sfinţilor, care s-au nevoit încă din primele veacuri, din zorii creştinătăţii şi care, participînd la Sfintele Sinoadele Ecumenice, şi-au adus aportul, teologhisind, aşa după cum au fost, bunăoară, Teotim, sfîntul episcop al Tomisului, Sfîntul Gherman din Dobrogea, Sfinţii Ioan Casian şi Dionisie cel Smerit, precum şi rugătorii care s-au nevoit în bisericuţele din cretă de la Murfatlar, Basarabii de astăzi. Pe pereţii acestora se păstrează încă scrijeliri de rugăciuni şi însemne de cruci sfinte. Aşadar, ce-am mai putea să zicem noi astăzi, „avînd atîta nor de mărturii” (Evrei 12, 1), cînd, în Ţara Voievozilor, în dulcea şi frumoasa Bucovină, găsindu-ne la umbra celei mai măreţe ctitorii ştefaniene, alături de Sfînta Monastire a Neamţului, cu celelalte patruzeci şi două de biserici şi mănăstiri, de lăcaşuri sfinte, despre care pricesnele româneşti grăiesc cum că pe vremuri, strămoşii noştri ridicau altare şi, în zilele de sărbătoare, pe iconostase, aduceau busuioc. Aşa spun cîntările izvorîte din evlavia poporului român, pe care îl iubim, pe care îl formaţi domniile voastre şi în faţa căruia ne înclinăm. Voievodul nostru, iubitor de neam şi de ţară, denigrat chiar şi astăzi încă, de către mulţi, primea în vremea sa laudele şi cinstirea Papei Sixtus al IV-lea, care îl numea Athleta Christi, adică Atletul lui Hristos. Imperatorii din vremea aceea îl venerau zicînd: „dacă această poartă a creştinătăţii, Moldova, va cădea, atunci întreaga lume a creştinătăţii se va primejdui. Sfîntul Voievod Ştefan cel Mare, moştenind încă obiceiurile Bizanţului, venea la domnie, potrivit cronicarilor moldoveni, în anul milei Domnului 1457, şi luîndu-şi ca soaţă o prinţesă de la Kiev, a cneazului Semen, făcînd căsătorie de alianţă. N-au trăit împreună decît cîţiva ani, dar au zămislit prunci. S-a căsătorit, apoi, cu o altă prinţesă, bizantină, anume Maria de Mangop, cu care a trăit patru ani. În timpul acesta, prinţesa din Mangop, în chiliile mănăstirii de la Putna, ţesea renumita broderie ce se cheamă pînă astăzi Epitaful sau giulgiul de îngropăciune al Mariei de Mangop, care-i una dintre cele mai preţuite broderii medievale din Ţara Moldovei şi nu numai. Şi-a ţesut cu lacrimi acest epitaf, pe care călugării sfintei monastiri l-au ţinut aici ca pe un odor de mare preţ, indiferent de vremuri şi de stăpîniri, indiferent de cei care vremelnic au încercat să supună această parte de ţară, binecuvîntată cu mănăstiri şi biserici. Pre acest preasfînt odor călugării n-au vrut să se scoaţă din aşezămîntul sfînt al Putnei, înţelegînd că el înseamnă foarte mult, că el este pecetea dăinuirii noastre; că este una dintre cele mai vechi podoabe, care învederează cine a fost Ştefan cel Mare şi de ce a fost crezut ca Binecredincios şi Sfînt. Iară după patru ani, Maria de Mangop s-a săvîrşit în pace şi a fost înmormîntată aci, la Putna, alături de soţul şi domnul dumisale. Iară după aceea la leatu’ 1473, Măritul Voievod Ştefan cel Mare trecea în Ţara Românească, pentru a înlătura neorînduielile lui Radu cel Frumos,şi o lua drept chezaşă pe mama acestuia, pe doamna Despina, şi pe fiica ei, Maria Voichiţa, carele, mai pre urmă îi va deveni cea de-a treia soaţă şi i-l va dărui pe Bogdan al III-lea – Domn al Ţării Moldovei ca şi pe cele două preafrumoase fiice. Ce rostire, dară, am mai putea face încă, dacă zărim temeluirile din vremea domniei sale, adică aceea în care voievodul ce a stăpînit peste neamul moldovenilor, patruzeci şi şapte de ani buni şi bineîntocmiţi, a durat încă un „sărindar de biserici”, şi-şi doarme somnul de veci în această ctitorie – falnica mănăstire Putna. Ce-am mai putea dziceiarăşi despre ctitoriile înaintaşilor săi, precum cele ale lui Alexandru cel Bun care şi-a înveşnicit părinţii la sfînta monastire Bistriţa, pe Anastasia şi pe Roman, alături de Alexandrel şi de ceilalţi scoborîtori din neamul Muşatinilor? Şi iarăşi, Ce am putea grăi astăzi despre bătrîna şi însemnata monastire Bogdana, cu ale ei străvechi morminte de ighemoni, din stirpea Întîiului Bogdan din Ţara Maramureşului descălecător şi al Moldovei întemeietor?

Un dat: teritoriul şi conştiinţa

Prin urmare, astăzi s-ar cădea să facem o lecţie de istorie, scurtă dar plină de învăţăminte, de suflet folositoare şi pentru conştiinţa noastră, naţională, într-o vreme în care copiii, în şcoli, învaţă după manuale alternative. Ne întrebăm retoric şi, probabil că şi dumneavoastră vă întrebaţi, pentru că aici, în faţa noastră, noi, clericii, avem o un număr impresionant de acatiste şi de rugăciuni în care domniile voastre vi-i pomeniţi atît pe cei vii, cît şi pe cei răposaţi, mulţi dintre ei adevăraţi mărturisitori în perioada pribegiei comuniste. Ce am putea să spunem astăzi despre „manualele alternative” care sînt o alternativă la ce? La ce anume? La o altfel de istorie, mistificată, falsificată? Odinioară, Ştefan cel Mare avea relaţii diplomatice cu toate ţările şi, în acelaşi timp, cu mult curaj, se lupta şi cu polonii, şi cu ungurii, şi cu tătarii, şi cu Înalta Poartă, la Podul Înalt, la Vaslui, în 1475, apoi la Războieni – Valea Albă… Ce am putea să spunem noi astăzi despre un voievod pe care unii, „neiubitori de neam şi de ţară”, l-au discreditat, într-o vreme în care vrednicul de pomenire Patriarh Teoctist, care a fost o bună bucată de vreme Mitropolit aici, în această parte de ţară a Moldovei şi Bucovinei şi care a restaurat Casa Domnească? Este bine să ştiţi, cei care iubiţi încă istoria acestui neam românesc, cultura sa, că poemul Epigonii într-o zi ca aceasta s-a scris. Şi tot într-o zi, ca aceasta, era tăiat Vodă Brâncoveanu, Domnul Ţării Româneşti. Este bine să cunoaşteţi că Sfîntul Voievod Neagoe Basarab (1512-1521), prăznuit în 26 ale lunii septembrie, era primit la Constantinopol ca un prinţ al păcii şi ca un adevărat Imperator bizantin de către însuşi Sultanul. Bizantinii nu au dispărut în 1453, nu toţi romeii au fost ucişi pe lespezile Sfintei Sofia. Vlăstarele cele mai ales ale nobilimii bizantine s-au răspîndit în întregul spaţiu balcanic şi nu numai, ducînd şi păstrînd moştenirea Oraşului lui Constantin. Potrivit uzanţelor vremii, urmaşii Comnenilor, ai Paleologilor, ai Cantacuzinilor, mai tîrziu, au înfăptuit căsătorii de alianţă, illo tempores ocheroe chino, cum spun latinii şi deopotrivă grecii. Aşa au fost vremurile şi Sfîntul Voievod spunea: „Doamne, numai tu ştii ce a fost în inima mea”. Puţini mai cunosc astăzi versurile din Muma lui Ştefan cel Mare a lui Dimitrie Bolintineanu, şi mai puţini îşi mai amintesc de monumentala piesă Apus de Soare a lui Barbu Ştefănescu Delavrancea. Ce popor şi ce voievozi am avut noi!?L-am avut pe Mircea cel Bătrîn, domn pînă la Marea cea Mare, stăpînitor al Durostorului şi al Silistrei de astăzi, pămînt românesc cîndva. „Ce domnitor şi iubitor de neam şi de ţară”, dacă ar fi să folosim limbajul, litania şi glasul lui Mihail Sadoveanu.

O cauză: conştiinţa şi unitatea

Astăzi au venit fraţii de la Cernăuţi, Înaltpreasfinţitul Părintele Mitropolit Meletie şi Înaltpreasfinţitul Părintele Arhiepiscop Irineu, ca să ne arate că şi ei îl iubesc pe Ştefan cel Mare; că Ştefan cel Mare a ctitorit atît de mult în cetăţile de apărare din nord dar mai ales din sudul ţării, de la gurile Dunării, la Cetatea Albă, la Chilia şi Soroca

Ce am putea să spunem astăzi, cînd ne ruşinăm cu istoria neamului nostru, un popor brav, un popor demn, un popor care a dăinuit şi care va dăinui în istorie? Am putea astăzi, oare, să vorbim despre Ştefan cel Mare, despre smerenia lui, despre încercarea răbdării la care îl supunea duhovnicul său, Sfîntul Daniil Sihastru? Înaintea uşii chiliei părintelui său duhovnicesc, domnitorul devenea ucenic şi, în bună rînduială, îi cerea sfatul. În copilăria noastră, aşa ţineam minte istoria neamului, prin poeziile scrise de marii noştri poeţi şi recitate de profesori, de„dascăli de cuget şi de simţire românească”, aşa cum îi numea de altfel vrednicul de pomenire Mitropolit al Ardealului, dr. Antonie Plămădeală, şi el un bun basarabean şi un român adevărat (sic!)!Cum ne cutremuram de vocea aspră şi de neînduplecarea „mumei” lui Ştefan cel Mare, din versurile inspirate ale lui Bolintineanu: „Du-te la oştire,/ Pentru ţară mori/ Şi-ţi va fi mormîntul/ Încoronat cu flori”.

Desigur că noi, ca şi copii ne întrebam, ce mamă poate să fie aceea care să nu-l primească, sărăcuţul, rănit fiind? Şi ne făceam poveştile noastre şi ne imaginam, şi vedeam că şi cu noi se aplică regula… Căci, atunci cînd făceam prostioare, copiii fiind, nu ne spunea „Du-te la oştire, pentru ţară mori”, dar nu prea mai intrai în casă pînă cînd nu băteai nişte metanii, pînă cînd nu te duceai la părintele să te spovedească, pînă cînd nu făceai pocăinţa „vameşului”. Aşa a fost pe vremea lui Ştefan cel Mare! Cum am putea să prindem noi, oare, o istorie de patruzeci şi şapte de ani în „cuvinte potrivite”[1]? Au încercat să scrie meşteşugit unii şi alţii despre Ştefan cel Mare şi au rezultat, vorba poetului, „cuvinte goale ce din coadă au să sune”. El însă, Domnul şi Atletul lui Hristos doar atît a spus: „Doamne, numai tu singur ştii ce a fost în inima mea”. Profesorii mari, adevăraţii istorici, academnicienii şi, într-un fel sau altul, „oameni de cuget şi simţire românească”, cum spuneam, au scris despre Ştefan cel Mare. Eu mă înclin în faţa, profesorilor care sînt aici, a decanului Facultăţii de Teologie de la Iaşi, al cărei Doctor honoris causa este Întîistătătorul Bisericii Noastre – Preafericitul Patriarh Daniel. Eu în faţa dumneavoastră, a moldovenilor şi, cu precădere, a bucovinenilor, n-aş avea ce să spun cînd vă văd în aceste straie frumoase, româneşti şi mă bucur că există, în sfîrşit, o zi a iei şi a portului românesc. Mă bucur să văd că toţi tinerii care au purtat acum unsprezece ani – poate că nu este întîmplătoare această cifră, dac-ar fi să ne gîndim la expresia „în cel de-al unsprezecelea ceas” – au venit astăzi însoţiţi de pruncii lor, la fel de frumos îmbrăcaţi tradiţional. Au trecut unsprezece ani de la o jumătate de mileniu, de cînd s-a mutat la cele veşnice Sfîntul Voievod. Şi ştiţi dumneavoastră că acei copii, şefi de promoţie, mulţi dintre ei absolvenţi ai altor facultăţi decît Teologie, şefi la ASCOR, la ligile studenţeşti, ortodoxe, s-au călugărit sau s-au au primit taina preoţiei, slujind în cetate şi fiind îndrumaţi de preoţi mărturisitori precum Părintele Constantin Voicescu şi Părintele Nicolae Bordaşiu. Unii dintre ei sînt călugări astăzi; la Putna, la mănăstirea Comana, din episcopia de unde venim noi, de la Călugărenii lui Mihai Vodă-Viteazul, la Sfintele Mănăstiri Oaşa sau Nera, iar alţii preoţi destoinici la parohii. Cei mai mulţi, însă, au rămas în lume mărturisitori, precum profesorul Virgiliu Gheorghe (Vlăiescu). Ce înseamnă acesta? Înseamnă că acei copii, pe de o parte foarte bine pregătiţi la nivel academic, excepţionali unii dintre ei, au ales să urmeze calea cea grea a vieţii în Hristos, în buna tradiţie a monahismului românesc, ctitorit şi statornicit în mănăstirile Ţării. Trebuie să mai ştiţi domniile voastre şi frăţiile voastre, toţi cei care ne aud prin intermediul Radioului naţional, Radio România Actualităţi, Antena Satelor, Radio Cultural sau prin intermediul tehnologiei de ultimă oră, să ştiţi fraţilor că românii plecaţi departe sînt veniţi nu în vacanţă, ci cu dor şi cu drag după fraţi, după părinţi şi, din nefericire, şi după copii şi după nepoţi pe care i-au lăsat acasă; ne ascultă şi vin la mănăstiri să se închine, să se reculeagă şi să reînnoade firul acesta al comuniunii, al spiritului de neam şi de ţară, sentimente care par astăzi, probabil greşit percepute de unii dintre noi, ca fiind oarecum desuete sau anacronice.

Dacă ar fi să facem astăzi o lecţie de istorie, atunci să vorbim despre „o istorie sinceră a poporului român”, preluînd titlul cărţii academnicianului vrednic de pomenire Florin Constantiniu; dacă ar fi să vorbim astăzi despre mitropoliţii care au pătimit, despre Tit Simedrea, plămădit şi născut la Ghimpaţi, de pe Vlaşca, de unde venim noi; el este cel care a fost primul vicar al lui Miron Cristea, întîiul patriarh al României şi, mai apoi, mitropolit al Cernăuţilor. Ar trebui să vorbim astăzi, căci a sosit vremea, despre Mitropolitul Visarion Puiu, şi el arhipăstor al Cernăuţilor, predecesori vrednici ai Înaltpreasfinţiilor lor,acolo unde s-au format cei mai mari dascăli ai teologiei româneşti, între care străluceşte Părintele Dumitru Stăniloae. Să vorbim despre cei cinci ani ai lui Visarion Puiu, din 1935-1940, cînd a ctitorit Centrul mitropolitan de la Cernăuţi, şi încă alte ctitorii, care pînă astăzi, în ciuda vicisitudinilor vremii şi ale stăpînirilor, şi ele vremelnice, sînt încă vii în memoria românilor de acolo şi de aici; se cuvine să o spunem astăzi, la sfîntă zi de prăznuire, la Sfînta şi Voievodala Mănăstire Putna – „Mănăstire a Mănăstirilor”, cu toată tăria şi responsabilitatea că a murit în pribegie, condamnat la moarte, cu dorul de neam şi ţară (sic!). S-ar cuveni să vorbim astăzi şi despre Doina şi Aldea Teodorovici, cu a lor doină, ca şi despre Grigore Vieru, cu minunata sa poezie despre limbă: În aceeaşi limbă/ Toată lumea plînge/ În aceeaşi limbă/ Rîde un pămînt/ Ci doar în limba ta/ Durerea să o mîngîi,/ Iar bucuria/ S-o preschimbi în cînt… . Sau despre cine altcineva aţi dori dumneavoastră să vorbim? Poate despre sfinţii închisorilor, care au fost condamnaţi zilele trecute, printr-o lege nedreaptă, după ani şi zeci de ani de temniţă grea şi de reeducare la Piteşti, de temniţă cruntă la Aiud, în Balta Brăilei, la tăiat de stuf. Despre ce să mai vorbim astăzi? Că din Sfînta Rusie, în vremea lui Dimitrie Cantemir, principe moldav, venea Petru cel Mare şi se ospăta cu boierii moldavi, că se făceau alianţe împotriva otomanilor şi că oştile lui Constantin Brâncoveanu, pe care-l comemorăm astăzi, pentru că de ziua lui de naştere a fost decapitat, în urmă cu 301 de ani. Să vorbim astăzi despre oştile trădătorilor, dinspre mamă, ale lui Toma Cantacuzino, care, la 1711, după popasul între dealurile de la Valea Călugărească, treceau la Stănileşti, pe Prut şi se aliau cu trupele lui Dimitrie Cantemir şi cu cele ale Ţarului Petru cel Mare şi erau înfrînţi toţi trei sau toate trei; că s-a refugiat Dimitrie Cantemir într-o gubernie a Rusiei, unde murea în 1723, iar osemintele sale fiind aduse ulterior în ctitoria lui Vasile Lupu, a Sfinţilor Trei Ierarhi. Să vorbim despre Brâncoveanu, care a avut întotdeauna ca model pe Alexandru cel Bun, pe Neagoe Basarab, prinţul păcii, cel care în 26 de ani de domnie n-a făcut război cu nimeni, decît războaie de apărare. De la acesta din urmă ne-au rămas Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie, care nu este doar un manual de artă şi de strategie militară, ci este un manual isihast, care a inspirat pe împăraţii lumii din vremea aceea să-l compileze, să-l plagieze, că tot se poartă astăzi plagiatul, de orice natură ar fi el.

O evidenţă: unitatea şi filoxenia

Ce să vă mai spunem astăzi? Că au venit străini în ţara noastră, din Iviria Georgiei, aduşi de Brâncoveanu, adică Sfîntul Antim Ivireanul, şi că au făcut cea mai frumoasă, cea mai pură, cea mai literară limbă românească. Că am avut pe Sfîntul Paisie Velicicovschi care ne-a luminat vieţile prin traducerea şi copierea Filocaliei în centrele de la Mănăstirile Dragomirna, Neamţ sau Secu? Că ucenicii lui, pînă astăzi, au ctitorit? Că am avut din toate timpurile şi din toate locurile, pînă la un moment al istoriei, cînd a fost răpită o parte din ţară, relaţii, nu bune, ci foarte bune, gestionate nu din raţiuni diplomatice ci din perspectiva legii nescrise a frăţietăţii şi a ospeţiei, cu cnejii şi cu ţarii ruşi. La aceştia se duceau stareţii mănăstirilor, fiind găzduiţi în palatele de la Sankt Petersburg, de la Kiev, de la Moscova şi erau ajutaţi. Şi Rusia şi Ţările Române aveau conştiinţa că sînt continuatoare ale moştenirii bizantine. Chiar şi emblemele lor, vulturul bicefal al ruşilor sau cel al Cantacuzinilor ne trimit către rădăcini evident bizantine. Ce ne-a unit şi ce ne-a despărţit? Ne-au dezbinat străinii, dar au respectat întotdeauna toposul şi etosul românesc. Ne dezbină astăzi străinii, pentru că nu mai avem oameni de conştiinţă şi de demnitate, cu frică de Dumnezeu şi cu dragoste faţă de poporul din care au zămislit. O să oferim celor doi episcopi de la Cernăuţi, din Bucovina de Nord, atît Înaltpreasfinţitului Meletie cît şi Înaltpreasfinţitului Irineu, cămăşile pe care le purtaţi dumneavoastră, în dulcea Bucovină. Căci acolo tot Bucovina este! Că este denumită de Nord, denumită într-un fel sau altul, în contextul acesta al Europei unite, unde vorbim despre medici fără frontiere, de ţări fără graniţe dintr-un spaţiu sau altul, Schengen sau cum s-or mai numi ele, de fostele Soviete, care formau URSS-ul de altă dată, că vorbim despre fosta Uniune Iugoslavă a lui Tito, în care trăiau în pace, că vorbim astăzi de Federaţia Rusă, care este puternică şi care nu permite Islamului să practice Şaria în ţară. Aşa a spus preşedintele: să practice Islamul acolo, în ţările lor, de unde sînt. Cînd am fost noi împotriva vreunui neam, împotriva vreunei etnii, împotriva vreunei religii, cînd în cărţile noastre de slujbă, vechi, de la Putna – îmi arătau aseară călugării – se condamnă şi incriminează iudaismul? Niciodată! Cînd am fost noi împotriva lipovenilor care au fugit în vremea patriarhului Nikon şi s-au stabilit la gurile Dunării, la Mila 23. Ei la Mila 23, iar noi la Mila Domnului (sic!). Cînd am fost noi împotriva turcilor sau tătarilor? Domnitorii noştri plăteau tribut către Înalta Poartă, pentru ca niciodată, dar niciodată, să nu se ridice o moschee în ţară? Erau aşa numitele capitulaţii, rămase în vigoare încă din vremea lui Mircea cel Bătrîn, pînă la tratatul de la Adrianopole, ba încă pînă astăzi. Dar relaţiile erau atît de bune, încît domnitorii noştri, cînd mergeau la Înalta Poartă nu erau îngenunchiaţi şi tîrîţi, cum vedem în filmele de audienţă făcute de turci astăzi. Se duceau cu demnitate. Plăteau tribut atunci cînd recunoşteau înfrîngerea, spunînd, ca şi Sfîntul Voievod Ştefan cel Mare: „pentru păcatele mele am fost înfrînt”. Dar niciodată nu ne-am vîndut ţara. Este o mare povară să duci neamul pe umerii tăi, cum spunea părintele Iustin Pîrvu, şi să ai crucea înainte: Preoţi cu crucean-n frunte/ Căci oastea e creştină. Pe unii îi lasă genunchii… Bine ar fi să nu ne lase mintea, cugetul nostru românesc. Nu se poate construi în ţara voievozilor, a ighemonilor, moschee pentru un popor atît de tolerant, de îngăduitor, atît de primitor de străini. Au moschee în Parcul Carol, au o foarte frumoasă moschee la Constanţa, în care mergeam pe cînd eram soldat, avem un Consiliu consultativ al Cultelor în care, prin rotaţie, cultele recunoscute au preşedinţia sau conducerea. Nu se poate să se scoată peste noapte legi împotriva propriului popor! Nu se poate să se condamne intelectualitatea românească, care a pătimit atît de mult, încît Petre Ţuţea spunea: „Nu pot să vă povestesc atrocităţile care s-au petrecut în temniţele şi în închisorile româneşti, pentru a nu ofensa poporul român ”, Cum pot fi condamnaţi cei trecuţi prin reeducarea de la Piteşti, cum pot fi condamnaţi cei îngropaţi prin gropile comune, neştiuţi de nimeni, ca în vremea în care bolşevismul se instala în Rusia ţarilor? Cum a păţit sfînta Elisabeta Feodorovna, căsătorită cu prinţul Serghei? Nu putem să repetăm istoria pentru nişte epigoni, despre care scria de Eminescu. Pînă la urma urmei, la scara istoriei, ce rămîne după noi? Rămîn copiii aceştia care s-au călugărit, care s-au preoţit, şefi de promoţie, intelectuali, updataţi, cu tehnologia la zi, care n-au vrut ca Sfînta Mănăstire Putna să fie pictată decît de oameni care sînt din partea locului, astăzi vrednicii de pomenire Gavril şi Mihail Moroşanu. Ce rămîne după noi sau după cei care vor veni după noi? Avem prieteni de religie islamică. Ne întîlnim cu ei şi, în treacăt fie spus, şi Ştefan cel Mare spunea – iată ce ecumenicitate illo tempore – mai degrabă turbanul, decît … altceva.

O provocare: filoxenia şi alteritatea

Trebuie să pricepem, să înţelegem vremurile pe care le trăim. Eu nu pot să accept, ca nepot de veteran de război – bunicul meu a luptat la Cotul Donului, a văzut români murind acolo, ca şi la Stalingrad, şi mi-a povestit ţinîndu-mă pe genunchi – nu pot să accept că eu sînt nepot de „bandit”. Caraliii, torţionarii înşişi vedeau la un moment dat că sfinţii închisorilor sînt oameni educaţi, sînt oameni buni, sînt oameni manieraţi şi, la un moment dat, nu-i mai băteau. Citiţi, vă rog,Temniţele suferinţei a lui Dimitrie Bejan. Ne întrebăm, cu îndreptăţire, cine condamnă astăzi gulagurile, deportările de orice fel, din îndepărtata Siberie, unde copiii se jucau cu craniile părinţilor morţi, care n-aveau timp să putrezească? Cine mai aminteşte astăzi despre cei deportaţi în Bărăgan şi în Dobrogea, despre lotul „Arnăuţoiu”, care se ascundea în Munţii Făgăraşului? Cine mai vorbeşte astăzi despre copiii care au rămas fără părinţi, şi a căror minte a fost schimbată, prin îndoctrinare, încît lucrurile acestea toate, vedeţi dumneavoastră, iubiţi credincioşi şi iubite credincioase, se repetă în istorie, ciclic. Roata – vieţii roată. Balcanii nu sînt numai un butoi de pulbere, aşa cum ni se tot repetă, ci este, înainte de toate, leagănul creştinismului din Estul Europei. Domnitorii sîrbi, domnitorii munteni, cnezii ruşi sau bulgari, toţi erau uniţi în jurul aceleiaşi mărturisiri de credinţă, în jurul aceleiaşi Sfinte Liturghii, în jurul aceleiaşi tradiţii monahale pe care, adesea mulţi le îmbrăţişau. Cuvintele acestea nu sînt ale mele. La rîndul meu le-am auzit mărturisite de oameni de cultură, de istorici cu adevărată trăire ortodoxă, între care se cuvine să-l menţionez pe domnul Tudor Teoteoi. Aşadar, ţineau pravila, rînduielile postului şi rugăciunea şi Dumnezeu apăra ţara. Aşa se întîmpla atunci. Astăzi, cei care se joacă cu destinele acestei ţări pitoreşti, cu dulcea şi frumoasa Bucovină, ca şi ale ţării noastre vor fi condamnaţi la damnatio memoriae. Of, dacă ar asculta de soţii, de surori şi mai ales de mamele care sînt totdeauna credincioase!

Îmi amintesc că odată, după ce am făcut armata, ne-a oprit un poliţist, de fapt era un miliţian. Şi atunci călugărul din mănăstire care conducea i-a zis: „Măi omule ia o cruce şi dă-o nevestei, că tu nu crezi”. El a zis. „Aşa este părinte, eu nu cred, da’ îmi fac datoria”. Zice: „Soţia m-a învăţat cele bune”. Dacă s-ar lua după soţii…ce bine ar fi! Nu se poate să nu reuşeşti, dacă asculţi de soţia ta, de partenerul tău de viaţă, de cea care ţi-a născut copiii şi care „este datoare să poartă văl pe cap, de dragul îngerilor”, cum spune Sfîntul Apostol Pavel, nu batic sau basma, nu şalvari.

Cît mă bucur astăzi că-i văd pe îngeraşii aceştia mici în costum tradiţional! Cît mă bucur că văd o Românie frumoasă, o Românie pitorească, nu o Românie grotescă. Sigur că există şi un „cult” al urîtului, care a existat în vremurile prigoanei comuniste, dar românii au luptat ca să nu avem o ideologie comunistă. „Pămîntul ţării e sfînt”, zicea Mitropolitul Bartolomeu Anania, pentru că adăposteşte osemintele celor pe care nu vor să îi mai caute istoricii. Adică nu mai pot.

Cine mai vorbeşte astăzi şi are curajul să vorbească? Cum să mai vorbeşti despre astfel de lucruri, cînd avem o lege care le condamnă? Noi nu vă îndemnăm la dezbinare, nu vă îndemnăm la ură, dar vă spunem din istorie ceva. În timpul războaielor ruso-turce, dacă nu erau ruşii, astăzi nu cădea Imperiul Otoman. Dacă nu aveam un principe străin din familia Hohenzollern, care să fie adus într-un mod pe care îl cunoaşteţi, nu aveam un rege precum Carol. Iar dacă regele Carol I nu ar fi lăsat un nepot, pe Ferdinand (Nando), soţul reginei Maria, n-am fi avut astăzi un stat, o ţară unită la 1918. Domnitori străini de neam, dar de cuget şi simţire românească.

V-aţi întrebat vreodată, citind cărţile reginei Maria – Povestea vieţii mele – , pentru că e sărbătoarea Sfintei Maria astăzi, cît de greu i-a fost acesteia să-şi convingă soţul să ia decizia corectă şi să părăsească dealul Cotrocenilor, dealul mitropolitului Filaret, şi să fugă cu guvernul, la jumătatea anului 1916, la Iaşi? Au venit nemţii şi au ocupat Cotrocenii, iar ea le-a lăsat scrisoare frumoasă, rugîndu-i să aibă grijă de pruncul lor, înmormîntat acolo. Cît de greu i-a fost lui regele Ferdinand să ia decizia de a lupta, aşa cum am văzut la regii României rînd pe rînd, ctitori de neam şi de ţară. Au respectat credinţa poporului. Poţi să fii străin de neam, dar nu poţi să fii străin de ţară! Poţi să fii de altă religie, dar nu poţi să promovezi o lege făcută noaptea, necitită, nestudiată, nedată la comisii de specialitate, fără să consulţi o biserică care se cheamă, ca sintagmă,„Biserică Naţională”. Cuvîntul syntagma (??????????în limba greacă înseamnă constituţie. Prin urmare, dacă sîntem biserică naţională, trebuie să fim consultaţi, pentru că este ştiut că niciodată Biserica n-a mers împotriva neamului, niciodată împotriva statului şi niciodată nu a mers împotriva ocîrmuirii, oricare a fost ea, bună sau rea. Aceasta este, de altfel, învăţătura Scripturii: daţi Cezarului ce este al Cezarului şi ceea ce este al lui Dumnezeu, lui Dumnezeu. Trebuie să avem demnitate! Morţii noştri se răscolesc în mormînt şi se va întîmpla cum s-a întîmplat la Neamţ, cînd caldarîmul aleilor s-a ridicat, dînd la iveală moaştele sfinţilor. Pe noi ne avertizează Mîntuitorul cînd spune: „Dacă voi veţi tăcea, pietrele vor vorbi” (Luca 19, 40). De ce să nu mărturisim astăzi? Cum să nu fim întrebaţi? Toate religiile lumii trebuie respectate, toate cultele trebuie respectate! Unde este libertatea de exprimare a cultelor? Sîntem intimidaţi, ni se testează permanent vigilenţa – cei care aţi făcut armata ştiţi ce înseamnă asta – prin scoaterea religiei din şcoală şi prin multe altele. O să vă spun un lucru pe care nu l-am spus niciodată. În 89, mi-am văzut foştii colegi de liceu, din Cîmpina, venind la Bucureşti, să pună umărul la revoluţie sau ce-a fost ea. Au fost împuşcaţi la Otopeni, toţi, copii curaţi care au fost ridicaţi la oase după 18 ani, dacă nu intrau la facultate. Cînd mergeam la aeroport şi primeam delegaţii, îmi amintesc şi-mi voi aminti mereu de tinerii aceştia, după cum îi pomenesc pe toţi cei care astăzi se duc şi luptă pentru cauze străine în ţări îndepărtate şi-i aduc morţi, cu tricolorul. Zic rău? Zic greşit? Poate că n-ar trebui să se spună lucrurile astea, dar Biserica Ortodoxă Românească, biserica neamului ar trebui întrebată. Dacă astăzi se locuieşte la Cotroceni, fostă mănăstire, unde au stat şi regii rînd pe rînd, dar au stat şi dictatorii, unde apoi s-a dărîmat ctitoria Cantacuzinilor, biserica şi muzeul, şi doar cu mari eforturi s-a refăcut, ei bine, s-ar cuveni să ne întrebăm ce înseamnă omul pe lumea aceasta, cîtă vreme istoria se schimbă de azi pe mîine. Ne punem speranţe în cei care ne conduc, de vreme ce i-am votat! Nu sîntem şovini. Vedeţi albumele din Bucovina, scoase de stareţa Mihaela Cozmei. Să vedeţi lipoveni, să vedeţi evrei, să vedeţi turci, să vedeţi tătari, să vedeţi rromi. N-am fost niciodată şovini şi nu sîntem şovini. Sîntem atît de primitori încît străinilor le dai casa ta, le dai masa ta, sufletul tău pe tipsie, însă doar pînă în momentul în care se leagă de credinţa copiilor tăi. O să murim într-o zi. Credeţi că sînteţi alfa şi omega, începutul şi sfîrşitul? Ştefan cel Mare n-a lăsat să fie islamizată ţara şi a suferit. Cui a spus oful lui? La duhovnic! Pe Vlad Ţepeş, nepotul lui Mircea cel Bătrîn, occidentalii ni l-au făcut vampir, prin cartea lui Bram Stoker. Dar el a fost ctitor. Iară pe Mihai Viteazul, orfan fiind, l-au crescut călugării la Simonos Petra. Şi Domnitorii noştri, trebuie să se ştie, au murit pentru neam şi pentru ţară.

O datorie: alteritatea şi identitatea

Trebuie să mărturisim credinţa. Trebuie să avem atitudine. De ce este folosită Biserica? Sîntem luaţi în seamă doar la închinările mari, la procesiuni. Acum 11 ani, în iulie 2004, a fost zi de prăznuire, la care au participat mulţi politicieni, care ajuns rînd pe rînd, care mai de care. Unii s-au dus la Jilava, au uitat că acolo e Fortul 13, şi îmi trimeteau cărţi cu dedicaţie, numite Exerciţii de libertate, asta în închisoare. Alţii, tot din închisoare, scriu cărţi ca să iasă mai repede. Înţelegeţi despre ce vorbim noi? Despre ţara aceasta pe care, oricît ar vrea cineva s-o fure sau s-o vîndă, nu pot să o vîndă. Că toţi munţii ăştia sînt ai Bucovinei, pămînt pe care austriecii l-au respectat la 1789. Ruşii ne-au respectat,Petru cel Mare însuşi arătînd mare preţuire lui Dimitrie Cantemir. Întotdeauna am avut relaţii bune. De ce ne detronează eroii? Pe Mihai Viteazu, pe Eminescu? Ce bucurie mare că au venit Părinţii de la Cernăuţi, ca să ne spună, cum zice cîntecul bătrîn ca Unirea că „fraţii în veci vor fi fraţi”. Un cîntec istoric ne aduce aminte ce bucurie mare e să vezi că nu ne dezbină străinii.

Iubiţi credincioşi, multe v-aş mai spune astăzi, dar ceea ce trebuie să reţineţi că esenţialul este să creşteţi copiii în credinţă. Noi am călătorit pînă la capătul lumii, că ne-a trimis Patriarhul nostru să vizităm clerici,în Australia, la Stokolm sau în Statele Unite, la Chicago şi la Detroit. Ajuns acolo, mi-am adus aminte de principesa Ileana, fata cea mică a reginei Maria. Principesa Ileana a îmbrăcat haina monahală, luînd numele de Maica Alexandra şi a vieţuit în Mănăstirea Schimbarea la Faţă, în statul Ohio, pînă în 1991, cînd s-a mutat la Domnul. Nu şi-a mai văzut ţara decît în 1990, dar credinţa a fost cea care a întărit-o. Dragostea aceasta de neam şi de ţară a moştenit-o de la mama ei, de la Regina Maria – de la Regina Inimilor, ocrotitoarea tuturor soldaţilor români şi nu numai, răniţi în război. Poate nu întîmplător, astăzi, în vremuri de restrişte şi de dihonie, inima celei care a fost supra-numită Regina Inimilor se întoarce în ţară, la români…De ce era numită astfel: pentru că mergea pe front, pentru că îngrijea bolnavii şi pentru că făcea acte caritabile. Alaltăseară am fost găzduit într-o casă monahală, la Mănăstirea Agapia. Erau acolo fotografii cu călugăriţele la Războiul cel mare, pe front. Purtau camilafcă albă şi cruce roşie. Erau călugăriţele din primul şi al doilea Război Mondial, surorile de caritate, cele care au inspirat-o pe Regina Maria. Şi cele bătrîne m-au întrebat şi mi-au dat pomelnic şi mi-au spus: „cine ştie, oare, cît de umilite am fost cînd am fost date afară din mănăstire în 1959 prin decret? Cine ştie cît au suferit, atît greco-catolicii, cît şi ortodocşii? Spuma intelectualităţii noastre a fost decimată, ca să nu mai avem conştiinţă naţională. Astăzi mai vorbim de o conştiinţă naţională? Sau măcar despre conştiinţă? În momentele acestea, Biserica este cotată ca fiind ţapul ispăşitor şi toată lumea, ca în perioada biblică, încearcă să-i pună mîna pe cap şi s-o trimită în pustiu cu păcatele ei.

Am aici Acatistul sfinţilor mărturisitori din închisorile comuniste. Sigur că nu este canonic. Dar oare Cîntările triste ale Mănăstirii Putna în care clopotele dau veste „Ştefan Vodă al Moldovei, Ştefan Vodă nu mai este” sînt canonice? Cînd spune: „şi de veţi vedea că vine vreun duşman nesăbuit, să strigaţi atunci la mine şi-oi ieşi şi din mormînt” sînt ele canonice? Nu sînt izvorîte, oare, din evlavia poporului care canonizează el cel dintîi? Auziţi ce spun ei aici: Tropar scris de mărturisitori,de călugări intelectuali care stau prin peşteri şi prin crăpăturile pămîntului, cei de care lumea nu era vrednică, potrivit cuvîntului Sfîntului Pavel (Evr. 11, 38). Ei sînt Mărturisitorii cei adevăraţi ai lui Hristos. Cu vitejie au stat împotriva vrăjmăşiei Satanei, şi nici prigoana, nici temniţa, nici chinurile, nici lanţurile nu i-au înspăimîntat şi cu putere de credinţă neamul românesc au păzit. Aţi ascultat-o vreodată pe Elisabeta Rizea? Dar pe Lucia Hossu-Longin, cu Memorialul durerii? Am fost botezat în Mănăstirea Mislea, ctitoria lui Radu Paisie, transformată în temniţă pentru legionari, apoi în cea mai cruntă închisoare pentru femei, unde s-a turnat filmul doamnei Vallerie Grossu, Binecuvîntată fii, închisoare!Atunci cînd am văzut vărsarea de sînge din 89, am plecat la mănăstire şi am îmbrăţişat viaţa monahală, ca şi copiii aceştia; cînd au văzut ce înseamnă evlavia dumneavoastră, toţi şefii de promoţie urcînd pe dealul de unde Ştefan cel Mare a tras cu arcul şi a ales loc de pomenire, să zidească monastire sfîntă, s-au călugărit şi ei, au devenit preoţi sau oameni cu rosturi înalte în societate. Dar copiii dumneavoastră ce cale vor alege? Cu istorii alternative? Eu am auzit în şcoală, că am făcut şcoală tehnică, n-am făcut Seminar, despre curent alternativ, despre alte lucruri alternative, dar să găseşti o istorie alternativă sau o altfel de istorie… Haideţi să vorbim despre istoria sinceră a acestui popor, care nu datorează nimănui nimic. Am văzut la Milano, într-una dintre cele mai mari biblioteci ale lumii, Biblioteca Ambroziană, alături de manuscrisele lui Leonardo Da Vinci, dintre care unele nu s-au tipărit pînă astăzi, lucrările lui Dimitrie Cantemir. Aceasta a fost ţara noastră, aceasta este ţara noastră şi eu sînt mîndru că sînt român. Nu voi accepta niciodată ca cei care au mărturisit, Mircea Vulcănescu, Petre Ţuţea, membrii grupului „Rugul Aprins”, părinţii călugări de la Schitul Darvari, unde am fost stareţ,veniţi de la Schitul românesc Prodromul, bătuţi şi alungaţi prin decretul comunist 410, în 1959, să fie astăzi condamnaţi şi înfieraţi pentru păcate pe care nu le-au săvîrşit. Mulţi dintre aceşti părinţi sînt înmormîntaţi astăzi în cimitirul Mănăstirii Cernica, lîngă biserica Sfîntului Lazăr, Cel a patra zi înviat din morţi, în frunte cu stareţul lor, arhimandritul Simeon Ciumandra, care, întîmplător sau nu, se muta la cele veşnice, atunci cînd abia mă năşteam eu… Mă întrebau călugăriţele în vîrstă, la Văratec, la Agapia, la Durău, pe unde am slujit: de ce am fost date afară din mănăstire? Cu ce am greşit noi, cele care îi luam şi-i creşteam pe orfanii de război sau pe copiii refugiaţilor din calea armatelor germane sau sovietice, sau din vremea dictaturii militare din Grecia? Cu ce am greşit noi în faţa lumii şi în faţa istoriei?Oare demnitatea şi răbdarea de care am dat dovadă sînt păcatele care ne condamnă?

Istoria se schimbă. Ştiţi ce înseamnă un nume înaintea istoriei? Este o problemă de perspectivă. Eu mă uit aici şi văd icoana sfinţilor mărturisitori, iar dumneavoastră vă uitaţi din partea cealaltă. De multe ori privim acelaşi lucru şi înţelegem lucruri diferite. Să aveţi conştiinţă, că asta au vrut voievozii de la noi. Avem ce mărturisi: îl avem pe Constantin Vodă Brâncoveanu, îi avem pe părinţii cuvioşi, nevoitori prin codrii aceştia ce încă rezistă în picioare, o avem pe Sfînta Teodora de la Sihla care, deşi cu moaştele la Lavra Pecerskaia, rămîne de-a pururi alături de neamul său. Nu obiectul mărturisirii ne lipseşte, ci tăria conştiinţei noastre mărturisitoare. Am văzut la Sankt Petersburg un muzeu al dictaturii comuniste. Cînd vom face şi noi un muzeu în care să arătăm cît am suferit? Cei care sînteţi mai în vîrstă, intelectuali şi aţi citit şi aţi văzut „celebra” Călăuza ateistului sau Biblia hazlie? Cîte blasfemii şi cîte nenorociri. Eu, pentru că sînt tînăr, le ştiu de la bunicul, de la tata şi de la profesorii din vremea aceea, de dinainte de 89, de la cei care ne învăţau carte bună şi care ne învăţau să ne iubim Neamul şi Ţara, Biserica şi Şcoala.

Mă opresc aici. Vă rog de iertare şi fiţi binecuvîntaţi! Am adus daruri speciale pentru cei doi arhiepiscopi şi mitropoliţi, cămeşi, cum purtaţi dumneavoastră, astfel încît să-şi aducă aminte că sînt fraţii noştri! Dumneavoastră, celor ce v-aţi adunat la ctitoria Sfîntului Ştefan, vă pun înainte sufletul şi gîndurile mele şi-l rog pe Bunul Dumnezeu să ne întărească, să ne dăruiască puterea mărturisirii şi conştiinţa cea curată, în stare să spună în orice vreme şi în orice loc: sînt mîndru că sînt ROMÂN!

Predică rostită la Hramul Mănăstirii Putna, 15 August 2015

[1] Am vorbit în patruzeci si sapte de minute. Sa fie, oare, întîmplator sau, oare, s-a împlinit vorba Psalmistului care prefacea, cu dumnezeiasca rînduiala, mia de ani într-o zi care a trecut sau zicerea Vladicii Antonie Plamadeala despre „trei ceasuri în iad”.

Sursa: Convorbiri Literare via Ziaristi Online

Citiţi şi: PS Ambrozie de Giurgiu despre Legea “Elie Wiesel”: “Nu se poate să se scoată legi noaptea împotriva poporului român! Nu se poate să condamni intelectualitatea românească!”

“Cum să fim noi antisemiţi? Niciodată!” PS Ambrozie Sinaitul critică dur “ignoranţa autorităţilor care îi condamnă pe Sfinţii Închisorilor”. VIDEO de la sărbătoarea Schimbării la Faţă a Domnului, pe Muntele Ceahlau

Audio mai jos via ActiveNews  şi Episcopia Giurgiului:

2 comments

  1. Pingback: PS Ambrozie, Episcopul Giurgiului, despre Martirii Ortodoxiei din temniţele comuniste. Transcrierea integrală a predicii de la Putna | Victor Roncea Blog

  2. Pingback: Marian Munteanu, George Roncea, Victor Roncea şi Viorel Ene, preşedintele Asociaţiei Victimelor Mineriadelor, sunt invitaţi luni, la ora 10.00, la Parchetul Militar, de generalul Ion Vasilache. OPREA, DEMISIA! | VA RUGAM SA NE SCUZATI, NU PRODUCEM CAT

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Cod de verificare * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.